Acest jurnal de călătorie, alcătuit din note luate în grabă, zi de zi, în cursul vizitei mele din anul 1974 în România, nu era nicidecum destinat publicării. Singurul lucru care mă interesa atunci era să nu uit nimic din ceea ce vedeam, auzeam sau doar presimteam, pentru ca, odată întoarsă în Franta, să pot împărtăsi această experientă prietenilor si colegilor mei care nu erau corect - sau chiar deloc - informati în privinta realitătilor din această tară.
    Uitasem caietul într-un sertar. Pentru ca, prin 1989, când Franta începea abia să condamne megalomania dictatorului român ca pe un fenomen de dată recentă, recitindu-l, să am surpriza de a descoperi în notele mele de călătorie semne - din urmă cu cinsprezece ani! - ale delirului sotilor Ceausescu. Avusesem privilegiul ca, vizitând România în regim privat, găzduită si însotită pretutindeni de prieteni, să observ, cu o oarecare libertate, un chip mai adevărat al tării, ceea ce nu era deloc cazul în epocă pentru majoritatea vizitatorilor occidentali, care - de regulă - erau "ghidati" si nu puteau vedea decât ce li se arăta.
    Mult am regretat că nu-mi făcusem îndeajuns cunoscute însemnările încă la timpul respectiv; păstrasem însă discretie din teamă pentru securitatea prietenilor mei români.
    Astăzi, jurnalul acesta îmi apare ca alcătuit dintr-o serie de instantanee luate în urmă cu douăzeci si cinci de ani, pe care le-as oferi - fără nici un fel de retus - nu numai spre amintire martorilor si personajelor întâlnite atunci, ci poate si tinerilor interesati de o imagine pe viu a României din anii ^70.
    
    Miezul zilei. Schimbare de fus orar la sosirea în România. Punctul de frontieră între Novi-Sad si Timisoara este un mare arc de beton ridicat pe o sosea ce străbate întinse câmpii.
    Fie din neîncredere, fie din lipsă de distractii sau de ocupatii serioase, grănicerii îmi examinează timp de aproape o oră pasaportul si valizele. Patru din cei cinci oameni care se ocupă de mine vorbind o franceză aproximativă, mă chestionează: unde merg? la cine? în ce scop? bagajele mele contin cumva ceasuri, arme? Năucită, declar că am doar ceasul de la bunica mea si nici vorbă de pistol. Totul e scotocit cu atentie: punga cu încăltăminte, trusa de toaletă, revistele, uscătorul de păr, o coală albă de hârtie si mai cu seamă o cutie de plastic cu ciorapi. E ridicat si scaunul din spate al masinii, mi-e răscolită geanta, controlat plicul cu cecuri de bancă, în schimb, sacosa de papură în care pusesem câteva cărti, printre care si jurnalul lui Mircea Eliade, scapă neinspectată. Uuuf!
    (...) Ajunsi la Timisoara, încercăm să găsim adresa la care sunt asteptată.
    Din Bulevardul 30 Decembrie traversând Bulevardul 23 August, trecătorii întrebati ne tot trimit de la o sărbătoare natională la alta. Unul dintre ei îmi oferă gentil un trandafir galben. Ajungem în cele din urmă la destinatie, unde aflăm că telegrama trimisă cu o zi înainte din Novi-Sad, pentru a-mi anunta ora sosirii, nici nu fusese transmisă. Mi se pare firesc să depunem o reclamatie la Postă, sunt însă repede lămurită că: "nu e cazul". Acesta a fost primul semn al extremei prudente - dacă poate fi numită astfel - sub semnul căreia trăiesc prietenii mei, Delia si Ovidiu Cotrus. Ei mă primesc cu un adevărat festin în micul lor apartament de două camere, dintre care una mi-e pusă la dispozitie. Totul e cochet, impecabil; câteva mobile frumoase creează o atmosferă de altădată. Pe măsură ce vor trece zilele aveam să descopăr ce gazde minunate si ce excelente bucătărese sunt româncele. (...) Conversatia noastră, care se desfăsoară pe diverse subiecte anodine, suferă pe parcurs ciudate fluctuatii de ton si vocabular. Unele lucruri sunt spuse cu voce joasă, uneori abia soptite, si chiar mai curând mimate decât rostite. Teama de microfoane ascunse, de prezente invizibile, care ar putea să capteze cea mai palidă critică la adresa regimului, mă intrigă. Să fie ceva real, sau pure fantasme? Cum să pot întelege ceva atât de scandalos?! Mi se explică: de doi ani iarăsi s-a strâns surubul si în ultimele sase luni încă si mai mult. E situatia cea mai grea de după 1965...
    Într-un parc cu arbori ce par a ne proteja de urechi indiscrete, Ovidiu Cotrus, care a făcut închisoare în anii ^50, îmi mărturiseste, vorbind tot cu voce joasă, cât de nesigur este de peretii propriului apartament, ca si de aparatul telefonic, chiar si atunci când nu e în functiune; multă lume a luat obiceiul să-l acopere c-o pernă, în speranta că astfel înregistrările n-ar fi posibile. E neîndoielnic că sunt "ascultati": n-au venit, pe nepusă masă, să-i înlocuiască vechiul aparat telefonic cu un model mai recent, desi el refuzase? Nu i-a mărturisit un vecin, într-o seară, la un pahar, că a fost obligat să cedeze pentru două zile locuinta"Cuiva"?
    
    25 mai
    Plecăm pentru un mare periplu prin tară cu un Dauphine Gordini, vechi de mai multi ani si cu saizeci de mii de kilometri la bord, apartinând unui medic, prieten cu familia Cotrus, care e dispus să consacre două săptămâni din concediul său anual pentru a mă ajuta să descopăr România...
    La Oradea luăm masa la Crăciun Bejan, redactor la revista "Familia". Pe când era corespondentul unui jurnal din Capitală, fusese obligat să redacteze informatii false, de pildă să scrie primirile entuziaste făcute unor personaje politice care vizitau cooperativa agricolă. Sătul de asemenea minciuni sfruntate, a renuntat la ceastă pozitie bine remunerată, ceea ce-l costase doi ani fără lucru. (...)
    
    26 mai
    Mi-as fi dorit mult să vizitez Maramuresul, cea mai nordică dintre provinciile României. Dar cincisprezece kilometri de drumuri impracticabile ne-au împiedicat să ajungem în profunzimea acestei tări si ne-au făcut să optăm pentru un ocol de două sute de kilometri îndreptându-ne spre Mânăstirile din Moldova. (...) După ce, timp de sapte zile străbătusem privelisti încântătoare si admirasem sate adevărate, rulam acum spre capitală, traversând o câmpie anostă; asezările pe lângă care treceam erau neinteresante, nerimând la nimic, neintegrându-se în peisaj.
    La Bucuresti sunt instalată în plin centrul orasului, în garsoniera lui Ion Negoitescu, plecat momentan într-o călătorie. Aici voi putea primi în voie pe cine doresc, dar e preferabil să evit anumite discutii, mă previne Ovidiu Cotrus: nu se stie niciodată! Sunt mai sigure plimbările.
    
    1 iunie
    (...) Primesc vizita lui Paul Dimitriu. Calm, inteligent, prudent dar cu un manifest curaj al opiniilor. Mi-a vorbit două ore fără întrerupere si fără teamă de microfoane: Economia si finantele tării sunt într-o stare tot mai critică. Suntem condusi de imbecili sub autoritatea unui megaloman fascinat de ce a văzut în China si aspirând să obtină si el o adulatie pe măsura celei pe care o au chinezii pentru Mao Tse Dun. Intelectualii de valoare au fost treptat eliminati; sfidându-se până si bunul simt, tara a fost în mod artificial industrializată, când forta ei ar fi trebuit să fie agricultura.(...) Paul Dimitriu mă asigură că Fundatia pentru Întrajutorare Intelectuală Europeană a generat un adevărat curent, chiar dacă, din prudentă si neîncredere, cei care beneficiază de actiunile ei păstrează toată discretia. Această mărturie mă reconfortează si-mi dă sentimentul că eforturile noastre si chiar dificultătile legate de acest voiaj, nu sunt cu totul în zadar.
    
    Prudenta si neîncrederea par a fi pâinea cea de toate zilele. Unui scriitor francez venit în vizită i se pune în mod amabil la dispozitie, pentru a-i facilita sejurul în România, o însotitoare inteligentă, plină de farmec; în realitate, aceasta are misiunea de a înregistra si a raporta cu cine se vede si ce contacte stabileste. N. Tertulian, intelectual distins si cultivat, de formatie filozof, e dintre foarte putinii care călătoresc mult în străinătate: în patru ani - treizeci si cinci de luni petrecute afară! El participă la tot ce se întâmplă mai interesant în Occident. E, se pare, voiajorul de serviciu al culturii române. Cu ce pret, oare? (...)
    
    2 iunie
    ...Seară la Doinas. Irinel, plină de gratie, ne-a preparat o cină suculentă. Lungă conversatie cu Dan Hăulică, directorul revistei "Secolul XX". Membru de Partid, poate si din conformism, dar si din nevoia de a proteja revista pe care o conduce, el n-a dăunat niciodată nimănui (ceea ce pare deja meritoriu), dimpotrivă, a favorizat pe cât i-a stat în putintă, actele culturale autentice.
    Criza de hârtie afectează în mod grav revista "Secolul XX". Dar principala dificultate a redactiei, constă în special în lipsa surselor documentare. Consacrată literaturii străine contemporane, revista se constituia, prin fiecare număr al său, într-o veritabilă carte de aproximativ două sute de pagini, trase într-un tiraj de zece mii de exemplare, care se vindeau ca pâinea caldă. De acum înainte însă, numărul paginilor trebuie să nu depăsească nouăzeci si sase, iar tirajul se reduce la opt mii de exemplare. Acest gen de decizii arbitrare sunt rezultatul unor lupte de influentă si al terorismului ideologic.
    
    3 iunie
    Exemplu de cum îmi petrec o zi la Bucuresti; cea de azi:
    - 8,45-9,15 h: telefoane pentru fixarea întâlnirilor de peste zi.
    - 9,45-10,45 h: vizită lui Pavel Chihaia.
    - 10,45-11,45 h: spălat si călcat (obligatoriu după zece zile de voiaj).
    - 12: Ovidiu Cotrus si Eugen Simion mă însotesc la Cartea Românească. (mergem pe jos, ca să văd, totusi, si eu câte ceva din Bucuresti).
    - 12,30 dejun cu Marin Preda.
    - 16-18 h: vizită la Florica-Eugenia Condurachi.
    - 18-18,30 h: Dumitru Micu mă însoteste de al Florica, pe jos până acasă (singurul moment posibil pentru a ne vedea).
    - 18,45 h: Ovidiu Cotrus vine să mă ia pentru a merge să luăm împreună cina la Ioan Alexandru.
    - Miezul noptii: în sfârsit, "acasă"! Ce usurare! Încep să scriu.
    
    Pavel Chihaia, istoric, aproximativ cincizeci de ani. Pentru a se prezenta, îmi oferă un exemplar din teza sa de doctorat de ciclul trei, sustinută iarna trecută la Paris, un studiu asupra monumentelor funerare intitulat Décomposition et pérénité de la sculpture funéraire occidentale. Comentariul său: "E o cale de a medita asupra mortii". Apoi, politicos, dar răspicat, îmi reprosează că i-am anuntat venirea mea la Bucuresti printr-o scrisoare circulară: "M-am simtit ca unul din cele douăzeci de capete ale unui sarpe". Îi dau dreptate.
    Sub stalinism, Chihaia a făcut mai multe meserii. Când a putut iesi pentru prima oară din tară, avea aproape cincizeci de ani. La Paris, pentru a-si câstiga existenta, a lucrat la o societate de constructii.
    Îl întreb despre Occident, care pare să-l fi deceptionat: "Văzut de aici, de la noi, Vestul pare un paradis, pleci într-acolo plin de iluzii. Primele trei zile sunt euforice, de n-ar fi decât pentru că dintr-odată totul e atât de colorat. Apoi, începi să descoperi realitatea. Mai întâi, că acolo nu aveti timp. Niciodată. Mereu alergati după timp. În al doilea rând, Occidentul nu are proiecte; e fără puncte de reper si fără valori. Ce-i drept, aveti în schimb posibilitatea de a vă exprima, ceea ce la noi e imposibil. Nouă, nu ne rămâne decât refugiul într-o specialitate. La voi e plin de nori. Aici e noapte deplină". Acest om este cu totul remarcabil. Si, ca atâtia altii, e marginalizat, paralizat: soarta celor mai buni.
    
    
Convorbirile răscolitoare, de felul acesteia, mă epuizează. De vreo patru zile mă încearcă o dorintă acerbă de a fugi de toată această tensiune, de a renunta si a mă întoarce frumos acasă. Mai am însă în fată o săptămână întreagă în care va trebui să lupt cu această obsesie. Pe deasupra, în ciuda timpului care trece, mă dovedesc incapabilă de a mă obisnui să vorbesc cu fereală, cenzurat, să soptesc, să evit anumite cuvinte, să fiu mereu cu gândul la microfoane si la ascultarea convorbirilor telefonice. Cum se poate trăi astfel? De unde să stiu dacă aceste temeri sunt fondate, cât tin ele de realitate si cât de psihoză colectivă?(...)
    Marin Preda mă primeste în biroul său directorial, sub portretul lui Ceausescu... La rândul său, îmi vorbeste de recenta decizie de rationalizare a hârtiei - criză reală, sau pretext? - care afectează serios functionarea editurii. Numărul de titluri publicate anual - o sută optzeci până la două sute - va fi redus cu patruzeci la sută. Îmi confirmă si el ceea ce mi se mai spusese, că revistele de cultură din provincie au fost suprimate, cinci mii de tipografi si două mii opt sute de jurnalisti ar fi rămas de putină vreme fără lucru si planul prevede reducerea cu încă cinci mii a numărului de persoane angajate în industria hârtiei, imprimerie, presă etc. În plus, această "criză de hârtie" e un mijloc perfect pentru a reduce la tăcere multe voci nedorite.(...)
    
    Masarea de trupe sovietice la frontiera ungară nu e decât un zvon menit să întretină frica. În schimb, este foarte adevărat că U.R.S.S. a cerut României un culoar care să-i permită acces direct spre Bulgaria, care si-ar fi exprimat dorinta de a se afilia Republicilor sovietice. E ceea ce aflu de la Florica-Eugenia Condurachi, pe care o ascult cu o vie atentie; e o persoană inteligentă si pare bine informată.
    Telefonul ei, ca si corespondenta, sunt strict supravegheate, are si proba neîndoelnică: în noiembrie trecut, la întoarcerea din Franta, a fost interogată cu mare precizie exact asupra persoanelor cu care fusese în legătură la Paris. Revenise în tară convinsă că aici era locul ei; acum îi pare rău că s-a întors. "Aici nu mai e loc de nici o sperantă. Nu mai e nimic de făcut". (Ce leit-motiv al disperării!) "Au fost deajuns cinci ani pentru ca Ceausescu să ajungă detestat de toată lumea, după ce, în 1968, toată lumea îl venerase."... Florica Condurachi are o fiică de saptesprezece ani, ceea ce o pune în contact cu tinerii. "Ce pot ei spera în acest univers fără sperantă? Visează la Occident si-si fac un refugiu din lectură". (Sorin Vieru îmi semnalase si el că liceenii citeau mult mai mult si mai selectiv decât în urmă cu zece ani). (...)
    Preocupării mele dominante: cu ce putem ajuta? cum putem fi utili? i se dă acelasi răspuns: "Trimiteti-ne cărti, încercati să multiplicati contactele si, pe cât posibil, să favorizati călătoriile intelectualilor în vest, chiar de n-ar fi decât pentru a le mai domoli unora iluziile privitoare la Occident!" (...)
    
    4 iunie
    (...) După amiaza soseste la mine, cu flori si alte atentii, Constantin Noica - distins filozof din vechea generatie, având la activul său numerosi ani de închisoare comunistă. Mă ia apoi cu un taxi pentru a-mi arăta câteva mici biserici ale Bucurestiului de altădată, pe care le iubeste în mod deosebit si pe care le consideră ca fiind sufletul si altarele de veghe ale cetătii. Una dintre biserici, o adevărată bijuterie, e plasată chiar peste drum de sediul Comitetului Central al Partidului.
    Mă bucur de acest pelerinaj la surse în compania lui Noica. E prietenos, mi se adresează cu multă sinceritate. I s-a permis, abia în 1972, să iasă din tară si putuse atunci să-si revadă copiii, care emigraseră cu multă vreme în urmă, prin anii ^50, împreună cu mama lor. Revederea a fost atât de nesperată si de perfectă, că n-ar mai încerca s-o repete si, preferă să nici nu se mai gândească la o altă călătorie. "Acum pot spune că m-am resemnat. La întoarcerea mea din Franta si Anglia, speram să pot convinge autoritătile că a venit timpul să permită publicarea unor opere ale lui Stefan Lupasco si Mircea Eliade: după luni de zile de insistente si de tentative zadarnice, a trebuit să renunt. A fost o mare deziluzie, căci am fost nevoit să înteleg si să accept în cele din urmă, că - în mod definitiv - nu mai e nimic de făcut. Nu se poate face nimic pentru comunitate: n-am reusit nici măcar să-i ajut pe tineri; nu am reusit să le ofer decât cuvinte frumoase. Iar ei nu pot oricum să-si asume nici o responsabilitate. Pentru că pur si simplu ei nu sunt lăsati să fie!
    
Iată, deci că până si Noica e descurajat...
    
    5 iunie
    ...După o îndelungă exersare a răbdării si o sumedenie de precautii până ce am reusit să-l contactez si să fixez o întâlnire, iată-mă, în sfârsit, fată-n fată cu Paul Goma.
    Expulzat fără multe explicatii si fără nici un fel de scripte din postul pe care îl ocupa în redactia României literare, Goma a fost pus într-o totală carantină si la ora aceasta e complet privat de resurse de subsistentă. Timp de un an Gallimard i-a tot trimis - cu titlu de drepturi de autor - pentru cartea La cellule des liberables, pe care i-o publicase, câte 1000 de franci lunar, cu care Goma achizitiona de la un depozit special săpunuri si alte articole de lux, rezervate magazinelor pentru demnitarii partidului; cu ce obtinea apoi, revânzându-le, putea asigura existenta familiei. Din păcate, acele drepturi
s-au epuizat si acum se întreabă plin de anxietate din ce vor mai supravietui. (...) Goma încearcă să continue să scrie si, mai ales, refuză să se lase manipulat ca o marionetă. Există vreun text de lege care să interzică detinerea unei masini de multiplicat? Nicidecum! Drept care, el si-a îngăduit să depună cerere de a importa una, si merge chiar până acolo, încât reclamă în acest sens o autorizatie direct la Ministerul Culturii! Motivul solicitării? Să-si poată reproduce manuscrisele si să le poată oferi spre lectură prietenilor si cunostintelor sale, ceea ce de asemeni nu-i poate fi interzis, întrucât - nu-i asa? - textele i-au fost refuzate formal de către edituri nu din motive politice, ci numai din ratiuni literare!
    Limitându-se la a se prevala de legile si reglementările existente, Goma încearcă, de câte ori poate, să-i înfrunte si să-i încoltească pe oficiali si să le pretindă respectarea drepturilor elementare ale fiecăruia. "Măcar atâta obtin: să le fiu ca un tântar care-i exasperează! Încerc si eu cum pot să împiedic oprimarea". La întrebarea, pe care abia îndrăznesc să o arunc: "ce s-ar fi întâmplat dacă erau zece asemenea tântari în tara dumneavoastră?", Goma îmi răspunde cu năduf: "Ah, dacă am fi fost măcar trei... Dar sunt singur, singur de tot."
    Nu e posibilă o altă protectie pentru un dizident român în afară de semnalele notorietătii sale în străinătate. A fi, de exemplu, membrul unei asociatii internationale de scriitori, poate avea efectul unui "imaginar paratrăznet", care i-ar mai intimida pe zelosii activisti: "Chiar dacă, în fapt, acest gen de apartenentă este fără eficientă în planul solidaritătii practice, aici există temerea că voi, de acolo, ati putea actiona". Iată de ce îmi si încredintează câteva scrisori susceptibile a fi publicate în Occident, privitoare la situatia sa si solicitând admiterea în P.E.N. Club.
    Pe pragul usii, în momentul despărtirii, Goma îmi atrage atentia să fiu cât se poate de prudentă cu misivele sale. Desigur, e de la sine înteles. (Pentru a le scăpa de controlul de la frontieră, Roselyne avea să ascundă scrisorile lui Goma sub hainele sale, la piele!)
    
    Muzeul Satului
merita să fie vizitat, chiar dacă multi îl consideră ca pe un fel de decor pentru turisti. Aici poti presimti sufletul (mort) al acestei tări.
    Preumblarea în voie, pe sub arborii acestui sat artificial îmi permite două ore de conversatie amicală cu Gina, care-mi mărturiseste ce suferintă teribilă e pentru ea această suspiciune generalizată. Chiar dacă, dincolo de atitudinile care se impun, în spatiul secret al opiniilor intime, al exasperărilor si revoltelor neexprimate, functionează un sentiment de solidaritate intelectuală si de complicitate fraternă...
    De la Gina Copaci, ca si de la Maria Ionescu, mai retin această tristă implacabilă reflectie: "Trebuie să recunoastem că suntem totusi lasi. Asteptăm proteste dar... de la altii! La Gdansk, de exemplu."
    
    6 iunie
    Evoc cu multă ezitare aniversarea debarcării aliatilor în Normandia, în fata lui Cotrus, a cărui reactie parcă o presimt, si care nu întârzie să vie: "Pentru voi a fost eliberarea. Dar pe noi ne-ati lăsat baltă. Ce ne poate spune nouă această dată, când pentru noi ea a însemnat începutul sfârsitului?!"...
    
    Am părăsit Bucurestiul în zori, după ce mi-am închis cu greu valizele în care înghesuisem cadourile primite si după ce am împărtit prietenilor veniti să-si ia la revedere florile primite în ajun.
    Respiram usurată că o scosesem cumva la capăt, dar eram profund melancolică si parcă stânjenită de a sti că plec lăsând în suferintă atâtia prieteni. Anumite legături profunde se creaseră aici. Cum as putea uita chipurile lor încordate, atente, a căror gravitate si al căror curaj obscur dau o justificare si un sens ardent muncii mele si întregii activităti a Asociatiei noastre?...
    

Prezentare si traducere
Gina Vieru