Să arestezi o fetiță de cinci ani (!) numai fiindcă era fiica lui Gheorghe Fotino, renumitul istoric, arestat în 1948 - se putea o prostie și o mai mare cruzime?
    Să scrii în actul de deces al unui ilustru istoric, fost ministru, parlamentar și președinte al Academiei Române (între 1935-1937) că n-are identitate: "Fără studii, fără ocupație, fără buletin de identitate... Se putea oare, un cinism mai sinistru?
    Să condamni la zece ani închisoare pe niște tineri studenți (e vorba de importanții istorici de mai târziu Alexandru Zub și Mihalache Brudiu) care se gândiseră să-l omagieze pe Ștefan cel Mare, organizând o sărbătorire a voevodului la cinci sute de ani de la urcarea lui pe tron, sub învinuirea "uneltire împotriva regimului" (comunist, se înțelege), se putea o învinuire mai aberantă și o decizie mai ineptă?
    Acestea, și încă multe ticăloșii ale regimului comunist, instaurat după 1945 prin forță, se află într-o carte zguduitoare, intitulată Clio încarcerată a profesorului brăilean Toader Buculei.
    Este o carte de interviuri și de confesiuni care depune mărturie despre suferința și martiriul unor istorici de seamă ai neamului nostru precum: Gheorghe Brătianu, Alexandru Boldur, George Fotino, Const. C. Giurescu, Ioan Hudiță, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș, Ion Nistor, Vasile Netea, Victor Papacostea, Silviu Dragomir și încă mulți alții plecați dintre cei vii; dar cuprinde și mărturiile unor supraviețuitori ai infernului pușcăriilor comuniste despre care încă va trebui să se mai scrie pentru a se ști adevărul. Pentru a se respecta istoria.
    Lichidarea elitei intelectuale și politice a țării de către comuniști a făcut nenumărate victime. Printre acestea, Toader Buculei, autorul acestei cutremurătoare cărți, s-a oprit asupra unora, istoricii, socotiți foarte "periculoși" pentru orânduirea comunistă, fiind aceia care prin pregătirea și activitatea lor, prin scrierile lor, puteau pune la îndoială instaurarea unui regim totalitarist, se puteau opune minciunii.
    Exterminarea acestor incomozi "martori" ai istoriei românești adevărate era unica și "eficienta" soluție de a spăla creiere și de a șterge din memoria națiunii momentele esențiale ale constituirii și perpetuării noastre ca popor, ca stat.
    Există și azi, din păcate, opinia că trebuie să uităm trecutul, să ștergem cu buretele tot ce s-a întâmplat urât și tragic în istoria tristă a ultimei jumătăți de secol și că securitatea, autoarea de jalnică amintire a atâtor crime, ar trebui re-abilitată.
    Cartea aceasta a fost gândită și alcătuită de profesorul de istorie Toader Buculei cu multă osteneală și migală, dar și cu multă perseverență și pasiune.
    Se spune că avem nevoie de "modele" demne de urmat. Cartea lui Toader Buculei este plină de asemenea modele.
    Fiecare dintre istoricii încarcerați și chinuiți fiindcă cercetaseră și scriseseră adevărul despre Basarabia, Bucovina și ținutul Herței ca Ion Nistor, Ion Hudiță, Alexandru Boldur, Gheorghe I. Brătianu sau despre Transilvania ca: Alexandru Lapedatu, Ștefan Meteș, Vasile Netea, Silviu Dragomir și alții, au dovedit, nu numai prin activitatea lor, ca membrii în Parlamentul României Mari, dar mai ales prin scrierile lor, recunoscute în academiile străine, că istoriografia românească depunea mărturie adevărată despre un popor demn să facă parte din familia popoarelor europene.
    Mulți dintre acești iluștri bărbați au militat pentru Marea Unire și au suferit cu demnitate, în închisorile morții, pe lângă înfometare și bătăi, cele mai teribile batjocuri.
    Din amintirile regretatului profesor Const. C. Giurescu reiese că deținuții politici erau nu numai bătuți, puși la munci grele, ținuți la "neagra" (carcera fără fereastră) dar și supuși unor umilitoare "jocuri" ale bestialilor păzitori, de pildă, obligați "să facă dropia" - adică să stea pe vine, cu mâinile întinse orizontal, fără să se sprijine de nimic, poziție imposibilă pentru niște oameni în vârstă. Chinuiți, terorizați cu un sadism greu de imaginat, neavând voie să primească un pachet din partea familiei, o scrisoare, un semn de viață din afară, foarte mulți au murit în închisoarea de la Sighet, unde s-au prăpădit în mizerie, fără cel mai mic ajutor medical, atâția oameni de vază. Despre această închisoare, profesorul Giurescu scria: "Cred că nu există în toată țara o altă închisoare care să dea un procent așa de mare de morți, sinucigași și de nebuni...".
    La rândul său, Vasile Netea, istoricul, folcloristul, analistul politic de mare talent, care a făcut opt ani de închisoare (fiindcă nu a urmat îndemnul așa-zisului său prieten, Mihai Beniuc care îi spunea: "Măi, Vasile, hai, măi, să mergem la ăștia. Rușii vor rămâne aici de-a pururi"; Vasile Netea spunea: "Dacă ar fi putut, comuniștii i-ar fi omorît și pe morți."
    După ce a fost deținut în închisoarea de la Sighet mai bine de cinci ani, Ion Nistor fără a fi fost judecat, e hărțuit de securitate și după eliberarea din închisoare, neizbutind, multă vreme, să-și capete dreptul la modica pensie în "sumă de 518 lei pentru 37 de ani vechime în câmpul muncii" (în timp ce, foștii săi colegi căpătaseră "pensii de merit" în valoare de 2000 de lei).
    D-na Ioana Berindei, fiica marelui istoric și om politic Ioan Hudiță membru de seamă al Partidului Național Țărănesc și apropiat al lui Iuliu Maniu, povestește despre întâlnirea, în prezența lui N. Titulescu și a d-rului Lupu, în anul 1936, la Paris, cu ministrul de Externe al U.R.S.S. Litvinov: "După ce l-au informat și pe Litvinov asupra scopului vizitei, Ioan Hudiță îl provoacă la o discuție privind problema Basarabiei și semnarea tratatului de pace cu România. În cursul discuției, Litvinov se pronunță hotărât "Noi recunoaștem că Basarabia este a românilor! Ș-apoi ce ne trebuie nouă o bucățică de pământ, când noi avem atâta pământ!"". Aveau într-adevăr, dar le mai trebuia.
    Se știe că familiile celor întemnițați de către comuniști au avut de îndurat la rândul lor numeroase persecuții și inimaginabile nedreptăți și suferințe, hărțuieli și umilințe. Soția, copiii erau izgoniți peste noapte din casele lor, construite de soții și de părinții lor; erau evacuați numai în câteva ore, izgoniți din proprietatea lor, fără a fi lăsați să ia nimic cu ei, nimic din bunurile casei (tablouri, argintărie, covoare, cărți, mobilier, haine, veselă etc.) și, trimiși să locuiască în grajduri, în poduri, în case insalubre.
    Despre modul inuman în care erau alungați de pe proprietatea lor, din casa lor, se pare că n-au prea auzit cei ce le plâng de milă celor ce s-au mutat samavolnic în case ce nu le aparțineau și care îi compătimesc, azi, pe așa-zișii "chiriași". Ce fel de "chiriași"?
    La solicitarea d-nei Giurescu pentru salvarea bibliotecii de specialitate a profesorului Const. C. Giurescu, numărând 2000 de volume, atât Mihai Ralea, cât și Petre Constantinescu-Iași i-au răspuns că "nu pot face nimic". Și, după cum relatează fiul profesorului, Dinu C. Giurescu: mii de fișe, acte originale, corespondență - totul a fost adunat și ars, mai târziu, în curtea din fața casei. A casei care apoi a fost dărâmată.
    Prietenii sau chiar rudele acestor năpăstuiți le întorceau spatele. Soțiile sau fiicele profesorilor universitari erau nevoite să muncească prin diverse locuri, ca femei de serviciu, prin cizmării sau în fabrici de unde curând erau date afară. Dacă nu erau la rândul lor arestate și supuse unui regim de exterminare.
    D-na Marina Vlasiu-Lupaș, fiica marelui istoric Ioan Lupaș, enumeră printre femeile arestate (peste o sută, într-un lot) pe doamna Dimopol, sora fostului premier Ion Gigurtu, trecută de 80 de ani. "Cea mai tânără era Mariuca Vulcănescu, fiica mai mică a lui Mircea Vulcănescu, decedat în temniță la Aiud. Avea 18 ani..."
    Printre arestatele din 14-15 aprilie 1952, alături de soția compozitorului Mihail Jora și sora lui Grigore Gafencu, erau soția lui Titel Petrescu, Elena Brătianu, soția istoricului Gheorghe I. Brătianu, și "doamna Logadi, fiica lui I. L. Caragiale" al cărui centenar - culmea ironiei! - tocmai se sărbătorea.
    "La București, spune doamna Vlasiu-Lupaș, niciodată n-aveam timp să mă uit la cer. Acolo îi cunoșteam toate nuanțele. Când apărea uneori vreun avion, vedeam în el pasărea salvatoare, purtând pe aripi americani. Dar aceștia întârziau."
    Soția țărănistului Ioan Hudiță este arestată în 1950 și ținută doi ani la Jilava apoi condamnată, ca și fiica sa, la ani de închisoare sub pretextul unui pretins proces de spionaj. Acea doamnă "mai întâi a fost spălătoreasă" spăla "rufele închisorii, cearșafuri, fețe de pernă, plus lenjeria de corp a milițienilor și a milițiencelor". Din cauza căratului găleților cu apă și a aburilor de săpun și de sodă, face angină pectorală: "Are 52 de ani și arată ca o băbuță de 70 de ani", își amintește fiica ei.
    Să nu răscolim trecutul, par să zică unii. Dimpotrivă, să cercetăm acest trecut, pentru că acolo s-a comis asasinarea în masă a elitei intelectuale românești. Și nu numai a elitelor intelectuale, ci și a circa patruzeci de mii de țărani gospodari din țara aceasta, altădată bogată și liberă. Iar cine nu-și cunoaște trecutul, nu poate spera într-un viitor.
    
Eugenia Tudor-Anton