Se vor împlini, în iulie 2001, 47 de ani de la apariția "Obielei meletarului". Un comitet de organizare alcătuit din reprezentanți ai Academiei Române, ai Uniunii Scriitorilor și ai Ministerului Apărării Naționale a adoptat recent programul aniversării. Se vor desfășura sesiuni științifice la București, Călărași și Cluj. Va fi editat un album omagial. În incinta cazărmii regimentului de artilerie din Florești (jud. Cluj) se va dezveli o placă memorială. Manifestările vor culmina cu un concert festiv, oferit la Arenele Romane de Muzica Reprezentativă a Armatei. În același cadru se va decerna o medalie comemorativă, conferită unui număr de 47 de personalități ale vieții publice românești și străine.
    Pentru cititorii mai tineri, care n-au decît cunoștințe vagi privind istoria "Obielei meletarului", unele precizări ar putea fi utile. Printre redactorii și colaboratorii revistei, apărută la Florești, jud. Cluj, în iulie 1954, s-au numărat (în ordine alfabetică): Ion Acsan, poet și traducător, autor a numeroase tălmăciri din literaturile Antichității clasice; Tiberiu Avramescu, istoric literar și editor de prestigiu, veritabil stîlp al Editurii "Minerva"; Ștefan Cazimir, profesor universitar, președinte-fondator al Partidului Liber-Schimbist, deputat în trei legislaturi; reputatul lingvist Marius Sala, membru al Academiei Române, director al Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan"; dramaturgul Dumitru Solomon, director al revistei "Scena" profesor la UATC; H. Zalis, apreciat critic și istoric literar. Revista a avut în total trei numere, scrise de mînă de Tiberiu Avramescu. Titlul și subtitlul publicației ("Organ cazono-mustăcios") au fost propuse de Ștefan Cazimir, tot el a conceput și desenat frontispiciul. Iarăși pentru cititorii tineri, se cuvine să explicăm sensul cuvîntului obială. Definiția lui Șăineanu e lapidară și derutantă: "petec de pînză ce ține loc de ciorap". Că obiala ține loc de ciorap pot spune însă doar aceia care au purtat întîi ciorapi și apoi obiele. Ceilalți vor zice, mai curînd, că ciorapul ține loc de obială. Fapt este că, în deceniul 6 al secolului trecut, soldații armatei române purtau exclusiv obiele, iar înfășurarea pe picior a acestora era o artă dificilă și pretențioasă. Cei care nu izbuteau s-o practice la perfecție se procopseau cu beșici de toată frumusețea. O odă închinată prețiosului accesoriu a apărut la loc de cinste în primul număr al revistei: "Obiala mea, scorțos dreptunghi de pînză/ Cu miros greu de rîncedă osînză,/ Cu trupul tău îmi învelești piciorul/ Și umpli de parfum tot dormitorul./ Și totuși ființa ta murdară, mică,/ Mă apără de cizma inimică,/ Iar seara, de instrucție cînd scap,/ Te-mpăturesc, apoi te pun sub cap./ De-aceea, orișicînd voi fi oștean,/ Te voi slăvi! Semnez: Ion Leuștean." Numele adevărat al autorului odei era Ion Acsan; pseudonimul vegetal venea să-l sincronizeze cu o cunoscută modă a timpului, cînd poeții se preschimbau pe întrecute în brazi, stejari sau meri de lîngă drum, iar poetele în lăcrămioare, brîndușe, gherghine, zambile, mușcate (acestea din urmă, desigur, mult mai atrăgătoare...).
    "Obiala meletarului" fiind editată într-un singur exemplar, difuzarea textelor se realiza mai ales prin citirea lor cu glas tare, în dormitorul nostru din cazarma de lîngă Cluj. Filologii, pe atunci, făceau armata la artilerie. Pregătirea teoretică ocupa o zi pe săptămînă, în cursul anilor I-III, iar instrucția practică se efectua prin două "convocări": prima - în vacanța dintre anii I și II; a doua - între anii III și IV, încheiată prin examenul pentru gradul de sublocotenent. Seria mea a făcut prima convocare în 1952, la Călărași, iar pe a doua la Florești, în 1954. Am tras cu tunul, cu obuzierul și cu mortierul. Am învățat să stabilim elementele inițiale de tragere (din vedere, sumar și complet), să determinăm înălțătorul minim în funcție de altitudinea cotei din față, să întocmim schița reperelor, să facem încadrarea largă și îngustă, să corectăm tirul după indicațiile observatorului și să revărsăm finalmente un potop nimicitor asupra țintei, pe care, de văzut, n-o vedeam niciodată. Dar știrea pe care o primeam de la observator era totdeauna îmbucurătoare: obiectiv neutralizat! Semn că ne puteam întoarce la cazarmă, cîntînd plini de însuflețire: "Slăvită să fii tu de-a pururi,/ Tu, muncă ce ne oțelești!/ Prin tine-naintăm în viață/ Și-un trai frumos ne dăruiești." Știam, firește, și alte marșuri, dar noi îl cîntam numai pe acesta, care ne cucerise integral și definitiv: prima notă a melodiei fiind neaccentuată (în termeni muzicali, anacruză), puteai s-o omiți fără mari remușcări; "Slăvită să fii tu de-a pururi" devenea astfel "...vită să fii tu de-a pururi"!
    
    La Florești am dus-o mult mai bine decît la Călărași. Ne obișnuisem deja, vorba regulamentului, cu "greutățile și privațiunile" vieții militare (noi le numeam "greutăți și privăți"), iar din starea noastră de relativ confort a luat naștere "Obiala meletarului". O parte dintre noi ne lăsasem mustăți, de unde și subtitlul publicației. A existat și un marș al mustăcioșilor, pe care-l intonam energic și triumfal în toate ocaziile disponibile: "Dacă-n luptă, măi bădie,/ Drept muniții n-ai nimic,/ Pui mustața-n baterie/ Și-l înțepi pe inamic!". Tot mustața a inspirat și o romanță plină de sentiment: "La umbra nasului bătrîn/ Ce-l porți întreaga viață,/ Îți crește, dacă nu ești spîn,/ O falnică mustață./ Ea e odor neprețuit/ Acelui care-o are/ Și simbol e, în veci slăvit,/ Virtuții militare.// Iubita mea, cînd bun rămas/ Ți-am spus plecînd la oaste,/ Despre podoaba de sub nas/ Aveam opinii proaste./ Da-n ziua cînd ne-om revedea/ Eu o să port mustață/ Și mult ți-o place cînd cu ea/ Te-oi dezmierda pe față." Obiala, la rîndul ei, a beneficiat de un marș pe o melodie a lui A.V. Alexandrov (prin care rușii proslăveau vitejia Armatei Roșii): "Nimb de aur de-asupră-ți străluce,/ Tu, obială, organ mustăcios!/ Al tău nume cu fală ne duce/ Pe un drum ce-i mereu glorios.// Refren: Nebiruită ești/ Și meletară ești,/ Victoria-n lupte mereu ai cunoscut,/ În veci să ți se dea,/ Iubită-obială-a mea,/ Al mustăcioșilor falnic salut! (bis)// Te-ai născut într-o vastă cazarmă,/ Lîngă satul pe nume Florești,/ Și în luptă drapel, scut și armă/ Tu ne-ai fost, ne vei fi și ne ești.// Refren: Nebiruită ești..., etc.// Biruit-am canalii mărunte/ Ce în cale rînjind ni s-au pus/ Și cu Zalis de-a pururi în frunte/ Noi obiala-nălțăm tot mai sus.// Refren: Nebiruită ești...,etc." Cine erau "canaliile mărunte"? Vreo doi-trei colegi de-ai noștri, politruci necopți la minte, pe care Tibi Avramescu îi șfichiuise într-o proză în stil cronicăresc, punînd în gura unuia dintre ei, trepăduș pe la comitetul UTM al Capitalei, o frază revelatoare: "De voi ajunge la stoliță, pre mulți voi popi și eu!" Cei vizați s-au plîns neîntîrziat maiorului (act, orice s-ar zice incalificabil), care le-a făcut "vinovaților" o dojană părintească, neacordînd episodului mai multă importanță decît merita. Dar activiștii vexați nu s-au mulțumit cu atît. Întorși toamna la cursuri, redactorilor "Obielei meletare" li s-a înscenat un proces în toată regula, biroul UTM al anului IV propunînd sancționarea lor cu vot de blam. Adunarea generală s-a ținut în seara zilei de 3 decembrie 1954, în prezența unui ofițer de la catedra de pregătire militară. Am frisonat cu toții la vederea lui în sală, dar omul s-a restrîns la misiunea de observator, glumind chiar cu colegele noastre pe seama temei în dezbatere, a cărei totală inconsistență o sesizase foarte repede. Nu și tovarășii din prezidiu, înverșunați să-și "repereze" onoarea. Rechizitoriul întocmit de ei ne acuza că am persiflat armata, că am dezbinat colectivul, că am abătut atenția de la sarcinile care... etc. etc. Cutare baladă a mea a fost declarată "obiectiv dușmănoasă"; așadar mi se acorda o circumstanță atenuantă: subiectiv nu eram la fel de culpabil. Rețin, din cuvîntul în replică al lui Dolfi Solomon, o observație care a iscat rîsul întregului amfiteatru: tovarășul Gh.Fl. ne acuză pe noi că am critica armata; în realitate, el este acela care critica zilnic mîncarea de la cantină, în timp ce tovarășul Cazimir cerea și supliment... Spre a spune adevărul pînă la capăt, trebuie să precizez că nu eram atît de hămesit încît să înghit una după alta două ciorbe de dovlecei. Dacă o făceam totuși, era numai spre a-l călca pe nervi pe încuiatul Gh. Fl., care o pornise vajnic pe drumul căpătuielii politice și urma să devină, peste ani, membru al C.C. al P.C.R.! Adunarea generală, lucru rar în anii aceia, n-a acceptat să ne sancționeze cu vot de blam, dîndu-ne o modestă admonestare scrisă, cea mai mică dintre pedepsele posibile. Tipii din birou au spumegat de furie, dar n-au avut încotro și s-au supus voinței poporului.
    
    La trecerea a 47 de ani, se constată că redactorii și colaboratorii revistei au făcut cariere literare sau științifice, devenind cu toții nume cunoscute. S-ar putea spune că "Obiala meletarului" a fost un leagăn al meritocrației. Adversarii revistei, dimpotrivă, au rămas prizonierii anonimatului, cu excepția insului devenit notoriu prin slujirea zeloasă a regimului totalitar. Se pot, de aici, trage unele concluzii privind evoluția oamenilor într-un sistem social opresiv și ce rămîne de pe urma lor cînd bate ora adevărului.
    De ce s-a optat, se vor întreba poate unii, pentru sărbătorirea "Obielei meletarului" la împlinirea a 47 de ani? Foarte simplu: 47 este și numărul blocului în care stau și care va cădea la primul cutremur.