Lector de literatura comparata la Universitatea din Bucuresti, cunoscuta in Romania prin studii patrunzatoare despre literatura Umanismului si Renasterii, Shakespeare, Thackeray, Proust sau Apollinaire, Cornelia Comorovski pleaca la Paris in noiembrie 1977, spre a-si revedea sora care isi traia ultimele zile. Dupa moartea acesteia si dupa framantari pe care cine a facut un asemenea pas le poate lesne imagina, ea va cere azil politic in Franta in anul 1978. Avea peste cincizeci de ani, iar fiica si sotul ii ramasesera in tara. Cartea Oameni sub vremi* este, la mai bine de douazeci de ani, rodul literar al acestei decizii. Intre timp, Cornelia Comorovski a predat ? si continua sa o faca ? in calitate de conferentiar, profesor titular si in prezent profesor emerit de literatura comparata ? la Universitatea catolica din Angers, trezind la lectura formativa, la fel ca in Romania, generatii succesive de studenti ai locului. Cursurile i s-au orientat, de-a lungul anilor, spre eroul tragic in Grecia antica si in piesele lui Shakespeare; spre proiectele utopice la personajele lui Dostoievski si Ibsen; spre teatrul absurd al lui Ionesco si Beckett; si, in ultimii ani, spre literatura memoriei, ilustrata de analiza operei lui Soljenitan (al carui Arhipelag, subliniaza autoarea, e tulburator de aproape de Divina comedie), Vasili Grossman sau Vladimir Bukovski. Din ele au izvorat publicatii, conferinte si, in anul 1992, un important colocviu international despre "Literatura de marturie in Europa de centru si de est" la Universitatea din Angers, organizat de C. Comorovski.

Spre deosebire de restul operei autoarei, Oameni sub vremi este ? dupa cum o arata subtitlul Zile si note ? un jurnal si, ca atare, prima ei manifestare literara. S-a produs in acest caz un fenomen pe care il intalnim la multi exilati: autoliteratura s-a impus ca solutie activa in vederea supravietuirii spirituale, scotand la iveala daruri de scriitor pe care e probabil ca traiul ? uman mai ocrotit ? intre semeni si prieteni de o viata nu le-ar fi convocat.

Prin modul in care asuma, cu simplitate grava, vocea adanca a varstei, cartea Corneliei Comorovski se inscrie intr-o serie pe care as numi-o a exilului tarziu, caracterizata prin sentimentul constant al timpului, al limitelor biologice sau cognitive; dominata de vocatia esentialului, a reflectiei si exprimarii finite a ce izbutim sa patrundem; tintind aducerea in coerenta fluida si spornica a eului: "Caut constructia, in cuvinte scrise, a coerentelor mele" (p. 91) scrie autoarea la un moment dat si cartea pe care a publicat-o vadeste, intreg si plin, realizarea ? momentana ? a proiectului, care ramane, fireste, deschis spre noi intelegeri, marturii sau indemnuri.

Timpul e in centrul meditatiei. Cel, de acum sever dramuit, vazut cu luciditate senina astfel, in care energiile sunt percepute ca infinit vulnerabile, iar gandirea pare a se misca uneori invizibil, ascunzandu-se de privirile indiferente, prilejuieste, in mai multe randuri, pasaje de factura lirica: "Timpul meu, cel care mi-a ramas, scade vazand cu ochii, ca o pasare pe care o privesti indepartandu-se pana ce nu mai este nici macar un punct?/ Energiile scad si ele, iar seara vine in locul diminetii dupa cateva gesturi fara urme. [?] Gandirea mea e ca o apa intr-o albie fara adancime, pe un camp unde se misca fara stropi si fara murmur; abia stii daca e curgatoare" (p. 87). Lirice sunt si pasajele in care, devenit imagine rememorabila, timpul ocroteste sufletul gata sa amorteasca: "Imi cuibaresc sufletul in imagini amintite, tot asa cum, cand se lasa tare frig, ma invelesc in paltonul gros de iarna; si mi se umple inima de caldura" (p. 77). Le raspund, in tesatura polifonica a notatiilor, parabole care descopera in cotidian miezul tonic al scurtimii lui, timpul elastic si incapator pe care, adeseori, nu ne dam seama ca-l avem: "Umplu masina cu apa, rufe, detergent si pun ceasornicul la diviziunea 8 ? opt minute sunt necesare pentru a spala iesaturile de bumbac. In aceste minute, prea putine pentru a incepe un lucru care cere continuitate, fac diverse treburi: termin toaleta de dimineata sau de seara, aranjez patul, citesc o scrisoare, completez o fisa, ordonez obiecte sau idei, uneori gandesc fara pripire. Cand este vorba de activitati manuale, ma grabesc: imi dau osteneala sa duc la capat cat mai multe activitati; astfel castig ritm si descopar ca-l pot accelera. De fiecare data, descopar cat de multe se pot face intr-un timp scurt. Ca in lecturile din metrou. / Probabil ca am folosi mai bine timpul lung al vietii daca am avea curajul sa ne spunem cat e de scurt" (p. 89).

Darul innoitor al prezentului reprezinta, in viziunea autoarei, platforma de pe care ne rasfoim viata: "Prezentul ? lectura mereu noua a trecutului; busola; reorientare in timp si spatiu. Cicluri de viata se coloreaza din nou. Un pas facut ? sau nefacut ? candva, cu zeci de ani in urma, cere acum un gest anume, aduce sau ia o povara" (p. 80).