Exilul in general si cel romanesc in speta sint inca privite ca ansambluri omogene, cu privire la care se poate generaliza. in valmasagul de formule existentiale banale sau inedite pe care le rodeste, nu pare a conta ca exilatul e roman, american, bulgar sau francez; ca apartine populatiei majoritare sau minoritare a statului din care pleaca sau in care ajunge; ca a descins in Germania, Danemarca, Italia, S.U.A. sau Australia; ca marea plecare s-a produs, daca e sa ne limitam la exilul romanesc din secolul XX, in anii treizeci, saptezeci, optzeci sau nouazeci; ca e vorba de un exil relativ, intrerupt prin reveniri in tara din care s-a plecat, sau de unul absolut in care acestea lipsesc.

Volumele lui Paul Miron ne permit sa descoperim un exil anume dintre cele multe posibile. il voi numi exilul apropiat, subintelegind, fireste, ca exista alaturi de el exiluri mijlocii si indepartate (ca orienturile), despre care vom vorbi poate cu alt prilej.

Exilul din care izvoraste scrisul lui Paul Miron este apropiat, intii de toate, prin distanta redusa care se interpune intre Romania ca punct de origine si Germania, Franta, Italia sau Grecia, in care ii traiesc de cele mai multe ori personajele. Din tarile adoptive, contactul cu tara natala se mentine viu cu relativa usurinta. Rudele, prietenii si cunoscutii veniti de acasa, departe de a fi o raritate, cum se intimpla in exilul indepartat, sint aci atit de numerosi incit ajung uneori sa puna la incercare capacitatile de absorbtie organizata ale exilatilor. Iata, bunaoara, discursul pe care s-a pregatit sa-l tina doamnei Sica personajul narator din schita "Oaspeti": "Doamna Sica Dumneavoastra sinteti o romanca adevarata, sinteti inima diasporei noastre, numai de la dumneavoastra mai pot implora o mina de ajutor. Sint la ananghie. Mi-a sosit astazi un grup de 34 de intelectuali. Nu-i pot duce la hotel, cum cer ei, fiindca nu sint locuri si n-am nici bani. Poate ii impartim, cite doi, cite trei, pe la prieteni. Dar nu-i asta problema principala. Vor sa vinda niste ?lucrusoare? aduse si ma intreaba de pret si de musterii. Ma ameninta ca mi le lasa mie sa le vind. Ce sa fac? Au icoane si cojoace, ciobani si tarancute de lemn, plosti sculptate, troite, ceramica, fete de masa, tuica si sute de oua incondeiate. Ce sa fac?" (Ochean, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1996, p. 34-35).

La Freiburg, unde traieste naratorul, vizitele oficiale de inalt nivel se tin lant. Vizibili pentru germani, exilatii romani sint implicati in evenimente, atrasi cu regularitate spre ele de tara de adoptie. Ei vad cu ochii lor "forurile conducatoare", ii intilnesc degajat la cocteiluri pe sotii Ceausescu, Suzana Gidea, Jean Livescu, Niculescu-Mizil, Mihnea Gheorghiu, Virgil Candea etc., asa cum n-ar fi avut prilejul, sau indemnul, s-o faca daca ramineau in tara. Pe un anume plan, ei sint astfel mai aproape de Romania reala, mai informati cu privire la ea decit cei de acasa, ascultind deopotriva ce istorisesc cei apropiati si ce incearca sa sugereze invitatii oficiali, privind si comparind performantele festive in cerc inchis ale celor din urma ("Unde participam la un ospat, cu ministri si spaime" si "La Freiburg, in batatura, paste tot nomenclatura iar ciinii turbeaza", Maiputincaperfectul. Istorioarele lui Policarp Cutzara, Editura Junimea, 1998).

Pina si un fir de loboda neaosa ajunge sa descinda, misterios si intreprinzator, in gradina-dumbrava a sotilor Miron de la Freiburg, pricinuind povestitorului reintoarceri nostalgice in timp si digresiuni mitologico-semiotice febrile: "Cind am recunoscut-o toate gradinile copilariei s-au revarsat in mine. Am ingenuncheat si am pipait-o cu degete sfioase si i-am vorbit: ?Fir de loboda, loboda sloboda, cum de ai ajuns aici? Te-a adus vintul din indepartatul rasarit sau un nor de ploaie sau ai calatorit in pintecele unui peste care a urcat in susul Dunarii? Nu cumva ti-ai lipit saminta de copita unui cal ca in legenda Sf. Sisoie?? Dar loboda tacea, leganindu-si trupul mladios ca un sarpe si mi se parea ca se inrosise mai tare. De pe inaltimile muntilor Padurea Neagra cobora o adiere rece. S-au strins vecinii [...]. M-am simtit dator sa le explic ca planta aceasta, la noi, e simbolul liberei opinii, al slobozeniei de a cuvinta; hatisul ei e locul preferat de preumblare al principilor si al regilor" ("Atriplex", Ochean, p. 137).

in casele colegilor de breasla romanisti de prin partea locului, exilatii au nu odata prilejul de a revedea obiecte ale vietii dintii, pe care acestia le-au cumparat in Romania: "Casa lui era mobilata ca o consignatie. Gaseai aici: sfesnice, covoare, opincute, costume nationale, oua de Pasti, oale, icoane pe sticla si lemn, chiar un rind de usi de altar afumate" ("Un amator de arta". Ochean, p. 73). Iar la Strasbourg, naratorul descopera un cartier blagoslovit, care-i aminteste strada Sfintului Ilie de la Falticeni, si cumpara, de la un negustor originar din Iasi, un castravete murat pe care acesta i-l inveleste intr-o fila a "Convorbirilor literare" din l867.