Cu Monica Bratulescu am impartit ani tineri la Institutul de Folclor din Bucuresti. Spre deosebire de cei mai multi dintre noi, Monica nu avea obsesia terenului. Se pasiona in schimb pentru cate o specie literara, urmarea cu tenacitate vie atingerea punctului de fierbere si redacta volume, antologii, articole ? despre colinde, despre ghicitori ? puse o vreme, cu trainicie, sub semnul scriiturii agere a lui H. H. Stahl, pe care il admira cu deosebire. Citea si recitea cu egal nedomolita pasiune "In cautarea timpului pierdut".

Emigrata in Israel pe la mijlocul anilor optzeci, Monica Bratulescu a traversat, ca noi toti, mutatiile neasteptate care insotesc plecarile in general si, cu atat mai mult, plecarile tarzii. Un post de folclorist nu s-a gasit si e clar ca, prin aceasta, noua ei tara a pierdut prilejul de a se mandri cu un specialist de exceptie. Dar ocupatiile, multiple si temporare, pe care le-a traversat Monica Bratulescu, din nou aidoma fiecaruia dintre noi, au fost traite novator, ca un "teren" urban neasteptat, inter-etnic, major, de suflet, pentru surprinderea tainelor caruia antene de cercetator inascut s-au atintit tinereste in toate directiile. Ceea ce se imbia ascultarii ? "cu urechile si cu inima" ? erau de asta data povesti vii si grele, neseparate si neseparabile de vietile celor care le contineau chircindu-se sub povara. Unele dintre ele, cum e povestea de dragoste a georgiencei Mzia, se cereau spuse vorbind ca de sub o piatra, inainte ca lava din miezul lor cald inca sa impietreasca, inainte ca, prin inaintarea arida in durere, sa-si piarda fluiditatea, devenind nepovestibile. Altele, cum e povestea Leei din Smirna, se cern neasteptat, parcimonios si cu intermitente. Caci Lea cea bolnava de schizofrenie este alternativ vie si letargica, bucuroasa de aerul curat al inserarilor sau ferecata in sine. Cu povestiile care ii ies astfel in intampinare in cea de a doua viata, naratoarea aduce in ecou istorisiri incredintate de oameni pe care ii cunoscuse candva, in adolescenta, in Romania. La Sighisoara, bunaoara, unde sobra domnisoara Breitenhofer ii dezvaluise cutremurul interior provocat de moartea copilei adoptive Helga. Alteori, intamplari incepute in Romania, la Sinaia sau la Bucuresti, sunt descifrate, gratie repetitiilor edificatoare ? oferite intotdeauna cui traieste atent ? din desertul Sinai sau de la Ierusalim. Asa se intampla cu fasia de zapada suspendata mirific intre cer si pamant pe care naratoarea o vede prentru totdeauna la Sinaia; pe care, mergand pe urmele manastirii Sfanta Caterina din desertul Sinai, careia ii fusese inchinata manastirea romaneasca din Sinaia, o revede intr-o clipa de asceza buna, cand isi infrange patima de colectionar, asumand simplu o bucurie inalta; pe care, in sfarsit, o dimineata miraculoasa de Ierusalim troienit sub ninsoare ii permite s-o fixeze in intelegere povestibila.

Trei dintre povestiri vibreaza in jurul unor tragedii ale maternitatii. In "Rasunete din Caucaz", Mzia, care s-a casatorit cu crestinul Amiran, are un fiu, pe Rezo, cu care emigreaza in Israel dupa moartea sotului. Rezo cel nascut din crestin si evreu a prins din aer, pe nestiute, ura impotriva celuilalt, care mocnise intre georgienii crestini si evrei, legati prin legaminte de fratie si prietenie in clipe obisnuite, dezbinati adanc insa, atunci cand imprejurarile ii radicalizeaza. In Israel, criza filiala se ascute. El va ajunge sa-si urasca mama evreica, insultand-o, sfasiindu-se pe sine, secatuind puterile sfarsite ale amandurora. Mzia istoriseste frant naratoarei neputinta de a alina sufletul fiului fragil si indusmanit: "Cand a venit, a intins mainile spre mine, ca si cum ar fi vrut sa ma imbratiseze, dar mainile i-au cazut in laturi. A strigat prelung ?Doamne?, apoi si-a acoperit ochii cu mana. Mai tot timpul a stat cu capul prabusit pe masa. ?i noaptea a stat asa. Uite, mi-am spus eu priveghindu-l, uite bietul meu dusman care a aruncat spre mine cuvinte taioase. Uite-l! N-are pumnale la brau. N-are. Cuvintele lui nu m-au spintecat. Deznadejdea lui insa imi patrunde pana in plasele in maruntaie" (p. 79).

Mzia a facut totul pentru Rezo. I-a dorit o viata mai buna decat a ei. L-a impins la moarte pe Amiran, si nu si-o iarta, atunci cand i-a cerut sa duca baiatul la o tamaduitoare dinspre Daghestan, pe drumul care, pentru tata, s-a vadit a fi fara intoarcere. A emigrat apoi in Israel pentru a-i asigura lui Rezo scoli mai bune si un trai protejat de fluctuatiile care apasau Georgia dominata de rusi. Poate ca iubirea ei pentru fiu, prea aprinsa, nu e cea care i-ar fi priit acestuia. Rememorata peste ani, povestea-ghicitoare pe care i-o spusese in copilarie cecena Kherimat, isi vadeste cu intarziere un talc posibil. Pe vremea imamului Shamyl, spunea povestea, un cecen chipes si bogat, pe nume Halil, s-a casatorit din dragoste cu o circazianca rupta din soare. S-au iubit, fara copii, pana la adanci batraneti cand, indemnat de nevasta, Halil s-a dus in zori la capat de drum si a cules o lighioana pricajita aducand a catelandru. De aici inainte preluam cuvintele cartii: "Baba nu-si mai incapea in piele de bucurie: ai fi spus ca primise in dar un cocon imparatesc! Puiul a crescut si mosul a bagat de seama ca ceea ce i se paruse a fi un catel era de fapt un sacal. A incercat Halil sa-i deschida ochii babii, dar degeaba! Circazianca era ca si oarba, a deprins puiul sa mearga pe labele dinapoi, i-a cumparat haine scumpe, l-a ras in cap si l-a silit sa invete Coranul./ Cat a fost puiandru, sacalul s-a straduit sa-i faca maica-sii pe plac. Doar mosul il lasa noaptea, pe furis, sa dea o raita prin padure, ca sa-si faca mendrele.