După invadarea Cehoslovaciei în 1968, Praga, atât de plânsă în Europa, este mai tot timpul pustie. Nu stiu de ce, văzând-o, mă umflă un sentiment national... Că noi, românii, nu participarăm la ocuparea ei? Se poate. Desi lucrul se petrecuse spre mirarea si lauda Europei, acasă nu mă prea mândrisem. Aici, însă, totusi, la Praga, fără să vreau, din instinct, probabil, mă apucase una din crizele mele de nationalism, nu prea frecvente, ce-i drept. În epocă, asta mi se păruse un paradox: noi, care puteam să fim mai sovietici decât sovieticii si mai marxisti decât marxistii în chestiunile de dogmă generală, să fim aplaudati că nu fuseserăm de acord... A se slăbi!
    De aceea, vizitând Praga, nici nu prea mă mai dădeam de român. Să nu se creadă cumva că mă fălesc cu un lucru fals, în care, dacă e să fiu sincer, nici nu cred.
    Dar să vedeti ce mi s-a întâmplat mie într-una din putinele zile petrecute în, cum îi ziceau nemtii, pe vremuri, Orasul de aur.
    Musai, pentru orice turist, să vadă Orologiul din centrul istoric, unde figurinele medievale apar pe cadran ca pe o scenă, salutând localnicii si vestind orele. Stau si astept să se facă douăsprezece fix, astfel se nimeri... Iar când orologiul bate cele 12 ore, îmi potrivesc grijuliu ceasul de mână, sovietic, culmea! unul, Pobeda, ieftin, sigur că mă aflu prima dată, cu adevărat, la ora Europei centrale.
    Uitându-mă la Pobeda mea, îmi adusesem aminte de soldatii sovietici, la Bucuresti, jefuind lumea de ceasuri: faimosul davai ceas, mult mai adânc intrat în tinerea de minte a poporului român, decât Proletari din toate tările, uniti-vă! Când e vorba de băscălie, nimeni nu ne întrece, fie si în momentele cele mai dramatice ale istoriei. De unde, cupletul de revistă al lui Constantin Tănase, stampilând regimul: Davai ceas, davai mosie, haroso tovărăsie!
    Aflu de la un prieten praghez că rusii, după război, au demontat toate fabricile de ceasuri din Germania, ducându-le la ei, în Rusia. Urmaseră anii în care o ploaie de ceasuri ieftine si bune se abătuse asupra Europei, ceasuri construite de sovietici, întâia oară, întrucât înainte totul se importa. De la acelasi prieten mai stiu că si la Praga soldatii sovietici, beti, asiatici mai ales, opreau oamenii pe străzi si-i usurau si pe ei de ceasuri. Si că cehii, atât de civilizati, credeau că vor să stie cât e ora; nu le-ar fi trecut prin gând. Tot el mai pretindea că aceiasi militari încercaseră într-o zi să se catere pe turnul clădirii unde figurinele medievale ale Orologiului anuntau orele. Nu stiu dacă era adevărat. Si dacă nu se plusa spre a spori efectul informatiei. În orice caz, asta semăna cu fapta faimoasă a sergentului rus ce se urcase pe turnul edificiului din Berlin, proaspăt cucerit, să împlânte acolo drapelul si care sergent purta pe bratul stâng, unul după altul, câteva ceasuri de mână, captură de război... Să mă ierte Cel de sus, dar în război sunt fapte, aparent civile, care întrec în semnificatie cele mai cumplite scene de luptă.
    Oricum, îndată după război, soldatii sovietici, în orele lor libere, se strângeau la Orologiu, aclamându-l în ruseste ori de câte ori anunta solemn ora. Azi, regimul lor dispărând, parcă ti se si face milă de ei... Niste primitivi, niste copii ai Mumei Natura, confruntati cu una din inventiile continentului celui mai înaintat si pe care, ei, totusi, voiau să-l facă să intre în paradisul bolsevic, unde, notati! nici nu există, de fapt, ceasuri, decât ceasul ce dă ora oficială a Moscovei afisată prin piete. Restul, Timpul însusi fiind confiscat de statul muncitorilor si proletarilor de atâta amar de secole deposedati de timp prin programele de lucru infernale ale odiosilor exploatatori; singurii având dreptul de a purta asupra lor acele mult râvnite aparate de lux de măsurat orele si minutele. Fascinatia uzbecilor, calmâcilor, uigurilor la vederea Sfintilor binecuvântându-i. Era, spunea amicul ceh, umanist prin excelentă, un utopist coborâtor din Jan Hus, ars de Roma pe rug din cauza protestelor; era, voia să spună el, ideea unui Timp atotiertător, înghitindu-i pe toti, victime si călăi, nu mai conta... Un fel de Havel? Posibil. Dar, oare, mai zicea, barbarii când intrau în Roma nu furau statuile, când ele reprezentau zeite? Nu le ridicau, crezându-le muieri si pe care le duceau acasă, să le fie neveste?... Sau, când dădeau năvală în Senat si îi trăgeau de bărbi pe bătrânii romani neclintiti în măretia lor, purtându-se cu ei ca si cu niste jucării?... Cuvinte tipice ale unui perdant, de când lumea. Si care nu va câstiga niciodată nimic. Decât faima, decât gloria...
    Ce gafă însă... La Praga, în 1969, ceva obscur, o pornire subconstientă mă făcuse să intru într-o mică ceasornicărie din centrul orasului unde, vorbind prin semne, stânjenit, îi dădusem de înteles patronului că vreau să cumpăr un ceas de perete... Un Wanduhr. Alesesem unul mare, rosu, marca Prim, pe care-l tin si azi pe perete, în birou. Patronul mă privea cu un dispret evident. La început nu-mi dădusem seama. Cu timpul, însă, stiu când cineva mă place sau nu mă place; e ca un miros. În cazul de fată, patronul mă privea si cu un fel de silă, de scârbă. De obicei, cine îti vinde ceva, devine mieros, ca să te câstige. Acesta, însă, părea că mă urăste tocmai fiindcă aveam tupeul să cumpăr ceva de la el. Îl rugasem si să fixeze o oră, să aud cum sună, plăcându-mi desteptătoarele. Ceasul, suna, într-adevăr, frumos. Mă mai jucasem cu el un pic, pe urmă, în fine, îl cumpărasem, tot jucându-mă cu acele ceasornicului.
    Mergeam satisfăcut cu ceasul în brate pe bulevardul Vaclav. Când, deodată, începu să sune. Asa se nimerise... Am asteptat, până la capăt. Pe urmă, îmi picase fisa. Era clar că patronul mă crezuse rus.
    Îmi venise să râd singur pe bulevard. Si chiar râdeam de-a binelea, probabil, fiindcă un domn în vârstă întoarse capul după mine, compătimitor. Asa or fi unii, săracii, ticniti, pe vremurile astea...
    Îmi promisesem să nu mai vorbesc cu lumea decât cel mult frantuzeste, ascunzându-mi identitatea. Chiar, cum ar fi sunat în franceză: Nebunii nu îmbătrânesc niciodată, si, uneori, nici oamenii de talent! Mergeam cu ceasul în brate încercând o traducere cât mai corectă: Les fous ne vieillessent jamais, parfois les gens de talent aussi!...