La porțile lui Dumnezeu, la porțile Occidentului, la porțile Istoriei

Prozator și eseist, poet și ziarist cu un profl sever tăiat în generația optzecistă, Vasile Gogea și-a obișnuit cititorii cu rânduiala de a scoate cărți foarte subțiri. E și un act pedagogic, într-un context socio-cultural convulsiv, când toți au păreri pe care n-au învățat să le exprime concis, uitând până și de umila propoziție eliptic-paremiologică despre vorba lungă? Acest om n-a trișat nicicând, dar viața, nu o dată neîndurătoare cu el, l-a condamnat să-și transforme candoarea în vehemență. Avem în față, acum, o cărțulie de nici 70 de pagini, ieșită la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, intitulată Voci în vacarm ? un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. O notă de la sfârșitul volumului semnalează: "Sub titlul generic Al doilea exil, acest interviu a apărut în numerele 5 (224) și 6 (225) /1990, ale revistei ASTRA de la Brașov" (p.58). Cartea e însoțită de o postfață a lui Liviu Antonesei, autor el însuși al unei convorbiri cu cei doi, înregistrată șase luni mai târziu decât dialogul lui Gogea, în cursul aceluiași an dens, 1990. Membru fondator al Alianței Civice, Liviu Antonesei analizează interviul Voci în vacarm prin raportare la propriul dialog cu aceiași interlocutori, remarcând constanța temelor și luciditatea exemplară a protagoniștilor. Și, la două decenii de evoluție a societății românești, scurse de la înregistrarea celor două interviuri, mai notează autorul postfeței, frisonant: "Nu găsesc diagnostice eronate și, din păcate aș spune, nici prognostice care să nu se fi confirmat" (p.63).

      Dialogul lui Vasile Gogea se purta la București, în aprilie 1990, cu Monica Lovinescu și  Virgil Ierunca, pentru prima oară întorși dintr-un exil de peste patruzeci de ani, pentru a participa la cea dintâi Conferință Națională a Uniunii Scriitorilor, ținută în libertate. În deschiderea cărții, mărturisind că pentru ei exilul nu a încetat, interlocutorii lui Gogea stabilesc concepte care să ia locul clișeelor verbale din limba de lemn. Democratură e unul dintre acestea, falsa democrație ce se lățise peste tabloul social-politic al anului 1990. Formula lui Pierre Hassner e, pentru Virgil Ierunca, neieșirea încă din dictatură, și ne-ajungerea încă la democrație (p.6). Altul e cel de-al doilea exil, adică exilul conștiințelor, interior, care ? pentru a se apropia de sfârșit ? avea nevoie în primul rând de libertatea presei, fără îngrădiri de tipul criza hârtiei sau a spațiului tipografc. Atunci când autorul interviului se plânge de un vacarm generalizat pe harta civică a României, de lipsa unui discurs coerent și legitim, interlocutorii săi privesc cu îngăduință fenomenul, considerându-l o răspântie a vocilor, decenii bune osândite la tăcere, chiar un vacarm pozitiv, luminos (p.12).Nu-i mai puțin adevărat că cei doi nu ezită să vitupereze impostori din nou activi, din nou activiști, vai, atât de ușor recognoscibili și în spațiul public de azi. Cluburi selecte, precum uniunile de creație, ar trebui să instituie, măcar membrilor lor un tribunal al tăcerii, consideră cele două voci, și în acest punct se întâlnesc cu faimosul Apel către lichele al lui Gabriel Liiceanu.

      Vrând, nevrând, dialogul lunecă spre zona culturii, iar Virgil Ierunca e din nou tranșant:" literatura adevărată/?/ se face la ea acasă, adică în România, noi nefiind decât niște componente provizoriu deportate peste graniță și ?sub vremi?" (pp.16-17). Ceea ce mai spune el s-a întâmplat în primul deceniu după revoluție: recuperarea memoriei prin publicarea unor documente de exil sau a literaturii interne de sertar. Dialogul nu rămâne însă numai în marginea literaturii, unde ar putea lâncezi, căci Vasile Gogea, sociologul de data aceasta, vine cu o provocare despre eseul politic, în jurul căruia se simte un vid, după un prea lung interval de falsă flosofie. Aflată sub intertitlul O privire concretă, o secțiune din carte pertractează în jurul rolului virtual al intelectualității în conducerea societății. Concluziile sunt amare după comparația dintre România și Cehoslovacia lui Havel. Spre a nuanța direcția dialogului, orientând-o înspre o nouă geografe morală, Vasile Gogea aduce vorba despre câteva pregnante simboluri ale românității, cum ar fi Sighetul sau câmpul spiritual al mănăstirii Rohia. Drept răspuns la această provocare, asistăm la câteva aspre formulări despre contorsionarea morală produsă în anii comunismului, cea care a generat omul nou.

     Ideologiile dominante ale secolului de referință, XX, fascismul pe de o parte și, pe de cealaltă parte, comunismul, se transformă în una dintre temele majore ale dialogului. Oricâte asemănări ar exista între ele, o deosebire primordială face diferența: totul era riguros în nazism și fascism, de o coerență absolută între vorbă și faptă, pe când în comunism, în centrul ideologiei stă minciuna. Dintre cele două forme ale tota-litarismului, rele prin defniție, răul cel mai mare e atributul comunismului, care ? prin minciună ? năruiește statutul moral al omului. Greutatea acestei teme în economia cărții e o dovadă că genul publicistic al interviului nu este întotdeauna și unul efemer. În contextul social-politic al anului 1990, Monica Lovinescu vedea posibilă asanarea societății românești doar prin conservarea unui rudiment al partidului comunist, care să-i atragă, inclusiv la vot, pe cei cu reflexe comuniste ori din fosta Securitate. În caz contrar, ar apărea pericolul infectării de comunism a întregului organism social. Cât adevăr a spus această voce atunci, am văzut timp de două decenii și mai vedem încă. În confruntarea cu omul nou (interviul se făcea înaintea alegerilor din mai 1990!), Monica Lovinescu vine cu o propunere imperativă care a rămas din păcate suspendată în gol deasupra unui popor pe mai departe și pentru multă vreme nenorocit, așa cum se vede:" la temeiul noii democrații trebuie pusă, s-o spunem, Proclamația de la Timișoarași să lupți pentru ca această Proclamație să se afle la baza noii societăți, pentru ca apocalipsul, chiar portativ, să se evaporeze! "(p.47). O nouă temă ce întregește dialogul (trialogul), spre final este cea a nenorocului românesc; ea nu face decât să sugereze temerile de atunci ale protagoniștilor cărții, în legătură cu evoluția ulterioară. Momentul istoric pentru români era unul de grea cumpănă:" La porțile lui Dumnezeu, la Porțile Occidentului, la Porțile Istoriei "(p.55).

      Finalul cărții se deplasează la Brașov, acolo unde, "la 15 noiembrie 1987 s-a semnat actul de deces al comunismului", cum se exprimă neezitant Vasile Gogea. El n-a fost doar martor la evenimente, ci actantul care a furnizat ziariștilor occidentali și agențiilor de știri imaginea vie și proporțiile reale ale întâmplărilor de acolo. O relaționare a evenimentelor se impunea, iar Virgil Ierunca o face, cu un oarecare patetism cu parfum pașoptist:" aș vrea să adaug că, în fond ? pentru mine cel puțin, aș putea să mă înșel, eu nu sunt un om politic, dar în sfârșit, asta e părerea mea - , eu văd insurecția de la Brașov ca un fel de prolog al Revoluției din Decembrie. Adică, în renașterea României, în trezirea României spre libertate apare prologul de la Brașov și continuă întru desăvârșire cu epilogul esențial, esențial pentru că mereu deschis, al declarației de la Timișoara "(pp.57-58).

     România convulsionată de azi, când societatea civilă s-a tot subțiat, până la dispariție, are, măcar pentru împrospătarea memoriei, o nevoie vitală de asemenea cărți. Gogea îi numește pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca învățătorii, în revistaVatra din aprilie 1994, unde consideră că numai grație lor nu toți scriitorii din perioada comunistă au semnat pactul cu diavolul. La rândul nostru, ne simțim datori să ob-servăm discursul impecabil, limba română suplă, de o frumusețe interbelică, vorbită fără cusur de cei doi, chiar după 43 de ani de absență. Prin statura sa morală și intelectuală, Vasile Gogea este intervievatorul situat la înălțimea celor două voci. E de-ajuns să ne amintim cuvintele lui Gheorghe Grigurcu despre el: "Vasile Gogea acordă libertății un înțeles auster, expiator. O conectează la mistica împotrivirii față de infernalul regim concentraționar."