In calitate de fiu al Clujului, pot afirma ca - pana si in anii totalitarismului post-stalinist, pe care i-am trait in copilarie - se resimtea aici, printre intelectuali, un cert respect fata de marea cultura de limba germana. Poate ca sentimentul era potentat si de constiinta unei ultime punti (e drept, extrem de fragila!), ce ne mai ramasese astfel accesibila catre Vest. Slabita de deportarile consecutive celui de-al doilea razboi mondial, comunitatea germana din Transilvania si Banat continua totusi sa exercite o influenta stimulatoare asupra descendentilor daco-romanilor, majoritari in acele tinuturi. Desi citadela culturala a Transilvaniei mai adapostea doar cativa cetateni germanofoni, in familiile intelectualilor romani se crease o adevarata traditie din a-si inscrie progeniturile la scoala primara cu limba de predare germana. Nu era atat o chestiune de prestigiu, cat, mai curand, una de supravietuire a constiintei europene intr-un climat de izolationism primitiv-totalitar. nu pot trece la subiect, far sa elogiez rolul providential pe care l-a jucat in formarea atator generatii de elevi invatatoarea Katharina Cloos. Se poate afirma ca nenumarati intelectuali isi datoreaza traiectoria demna a vietii impulsurilor luminoase primite de la aceasta magiciana a pedagogiei.
Dar veni 1970 - anul de varf al palidei liberalizari ce a urmat mortii lui Gh. Gheorghiu-Dej. An insorit. Proaspat admis la sectia engleza-germana a Facultatii de Litere din urbea natala, indrazneam uneori sa le amintesc celor din jur ca - in timp ce noi jubilam, croind planuri despre inalte studii, despre libertatea de expresie, despre burse occidentale, ametiti cum eram de june-n mini-jupe, sonoritati psihedelice sau de iluzia ca reformele primavaratice esuasera doar la Praga (la noi nu, dom?le), in tot acest timp - contra intelectualitatii chineze se dezlantuise o cumplita "revolutie (anti)culturala". Primeam, invariabil, replici de tipul: "- Fii serios, dom?le, la noi asa ceva nu e posibil, suntem europeni, ce naiba..."
Din pacate, fu suficient un prim contact al "energicului secretar general al P.C.R." (cum il prezentau mediile occidentale) cu "paradisul" de tip concentrationar instituit in Coreea de Nord si China, pentru ca aprehensiunile mele sa-si dovedeasca tragica justificare. Incepand din iulie 1971, degringolada nationala devenea politica de stat sub... sceptru prezidential, subordonata unui cult grotesc imbinand trasaturi fascistoide si extrem(ist) orientale. Din acel moment, multi amici si cunoscuti la care tineam nu mai vedeau alta scapare decat in emigrare. Acea intorsatura politica din vara 1971 a marcat si inceputul sfarsitului pentru comunitatea germana, cu care romanii coabitasera pasnic timp de secole.
Si totusi, prin anii tot mai nebulosi, tot mai poluati ce ma (ne) asteptau, adeziunea consecventa la Ideea Europeana s-a vadit a fi, in extremis, solutia salvatoare. Una dintre concretizarile acestei idei a reprezentat-o pentru mine contactul firesc, amical, bazat pe afinitati culturale, cu colegii de scris germani din Romania. Gratie lor, osmoza culturala cu Europa a multor tineri romani s-a mentinut vie, in pofida animozitatilor xenofobe orientate, accentuate an de an, ce aveau sa-i conduca pe nemtii nostri la dezesperare si la exilul in massa. Paradoxalmente, afirmarea celui mai dinamic grup de tineri scriitori din cadrul a ceea ce s-a numit "Rumäniendeutsche Literatur" a avut loc simultan cu disolutia acesteia.

Revin la insoritul an 1970. Sansa (care, asa cum ii sta bine romanului, nu m-a rasfatat nicicand prea asiduu) mi-a facut o concesie: prima ora de curs a proaspatului asistent universitar Peter Motzan a coincis cu prima mea ora de curs ca student. nu mai e necesar sa subliniez cat de importanta s-a dovedit, pentru limpezirea mereu turbulentelor ape ale culturii, in care plonjasem cu toata convingerea, amicitia mea cu acest germanist de talie mondiala. Cat timp mi-am desfasurat studiile universitare, Peter a fost reperul constant al bunului simt literar, ghidul prin hatisurile conceptuale si prin luxuriantele increngaturi ale literaturii scrise in acea limba pentru a carei invatare (apud Mark Twain) Dumnezeu crease eternitatea. Sub reflexul taios al gandirii lui Peter Motzan, tot ceea ce paruse haotic, inscrutabil, capata sens, se coagula, se ordona in peisaje domesticite, in parcuri princiare, niciodata mic-burghez confortabile. el se revela inca de pe atunci ca arhitect al unor seducatoare configuratii ideatice, un soi de marchiz reclus printre meterezele de hartie, fum si parfum ale propriei fortarete literare. Treptat, statura sa de teoretician s-a configurat drept constiinta de sine a scrisului german din acest colt de lume.
Privilegiat de o asemenea conexiune, am avut acces la multi dintre cei ce se constituisera intr-o miscare de revitalizare a literaturii "Rumäniendeutsch". Nimeni nu va putea ignora meritele revistei Echinox (si) pe acest plan. Fondata la finele anului 1968, publicatia de cultura a Universitatii clujene isi facea un titlu de glorie din statutul ei trilingv. colaborarea noastra, a redactorilor romani, cu colegii unguri si germani a avut - pe parcursul celor 13 ani, cat am activat in acea redactie - un caracter realmente exemplar. Era si acesta un mod (aparent discret, dar cu reverberatii peste timp) de a ne opune absurditatilor totalitarismului, mereu mai agresive de la o luna la alta. E onorant pentru mine sa trec in revista redactorii ce s-au succedat la conducerea paginilor germane (in concordanta cu perioada de studentie clujeana a fiecaruia): Peter Motzan (1968- 1972), Werner Sôllner (1972-1975), Georg Aescht (1975-1976), Edith Konradt (1976-1977), Helmut Britz si Anton Seitz (1977- 1980), Klaus Schneider si Maria Schullerus (1981-1982), Ute Roth (1983). Multi dintre debutantii din acele pagini si-au faurit rapid un nume, atat prin volume proprii (sa recunoastem, editate cu ceva mai multa larghete decat cele ale... bastinasilor), cat si prin mult- apreciate antologii de grup.

Dupa lungi "complotari", de care nu eram catusi de putin strain, la Editura Kriterion a fost publicata in 1982 selectia Vant potrivit pana la tare, realizata de Peter Motzan, in traducerea romaneasca a lui Ioan Muslea, cu un cuvant inainte de M. Iorgulescu. Lectorul cartii era Gabriel Gafita. Abia din acel moment, reprezentantii iconoclastei noastre "generatii optzeciste" devin constienti de existenta, in acelasi perimetru statal, a unor confrati ce devansasera gustul liric al timpului. Intr-o analiza publicata de Simona Popescu in revista Contrapunct (nr. 9/2 martie 1990), forta de iradiere a textelor din sus-amintita antologie este astfel descrisa: "...aceasta poesie spune mai mult si intr-o forma plina de forta si artisticitate despre o buna perioada a realitatii romanesti decat o face poezia romaneasca. Si daca ea isi pastreaza actualitatea, asta se intampla nu doar prin valoarea ei , ci printr-un fel de poeticitate care vizeaza in primul rand individualitatea, o poeticitate care cuprinde mai multe elemente si nuante: de la transanta la delicatete, de la emotiv la obiectiv, de la reflectarea netransfigurata la reflectie, de la notatia de tip jurnal la metafora clara, neornamentala, de la instantaneu la viziune, de la senzatie la celebritate s.a.m.d. Poesia aceasta e o sinteza a mentalitatii, expresivitatii, sensibilitatii individuale si comunitare in acelasi timp." Finalul articolului reflecta sentimentele pe care le-a generat in constiinta romaneasca pierderea a ceea ce fusese comunitatea etnica germana: "Poesia celor din Vant potrivit pana la tare este profund actuala, profund romaneasca si necesara. Ar fi mare pacat ca ea sa nu aiba continuitate. Am privit cu inima stransa o emisiune recenta in limba germana in care era vorba chiar despre drama asta a optiunii: pentru sau impotriva emigrarii. Si o urmares cu... crispare, pentru ca mi-am trait copilaria in zona Brasovului, intr-un mediu in care ceea ce numeam noi avea o mare valoare si constituia un punct de reper al civilizatiei si probitatii." Trauma plecarii germanilor din Romania s-a resimtit cu acuitate sporita in mediile literare. Una dintre sansele noastre naturale, istoric constituite, prin care avuseseram acces la sincronizarea europeana, era astfel brutal inlaturata.
Dupa absolvirea studiilor, o serie dintre tinerii literati de limba germana activasera o perioada in tara unde s-au nascut. Aici au devenit cunoscuti si simpatizati, nu doar printre cei care ii puteau citi in original. Dupa emigrare, talentul le-a asigurat o integrare (mai mult sau mai putin facila) in durul peisaj concurential al culturii din statele de limba germana. Precedati de incomparabilul Oskar Pastior (stabilit la Berlin inca de la finele anilor ?60), poeti de talia unor Franz Hodjak sau Werner Sollner sunt astazi nume de referinta ale liricii germane contemporane. Dar ii redescoperim, cu constanta bucurie si nostalgie, in viata literara a spatiului germanofon pe multi dintre fostii nostri colegi de suferinta si de speranta: Richard Wagner, Hertha Muller, Klaus Hensel, Georg Aescht, regretatul Rolf Bossert, Gerhard Csejka, Berndt Kolf, Ernest Wichner, William Totok, Helmut Britz, Klaus Schneider, Johann Lippet, pe mai vechii lor colegi Christian W. Schenk sau Ingmar Brantsch etc.
Un studiu detaliat l-ar merita influentele exercitate, mai curand voalat, asupra noastra, a generatiilor de scriitori romani nascuti dupa 1950, de catre "noile sensibilitati" experimentate de amicii nostri aici elogiati. Fara sa ma hazardez intr-o asemenea intreprindere de anvergura, nu pot trece cu vederea cateva perceptii pur personale: infuzia de luciditate pe care am resimtit-o prin contactul cu mentalitatea literara germana a zilelor noastre. Un mod de a fi mai putin conciliant cu tine insuti, o detasare critica fata de miturile si exaltarile de coloratura politica, atat de costisitoare pentru istoria contemporana. O repunere in drepturi a ironiei si persiflajului, trecute prin filtrul unui anume cartezianism de factura europeana, deloc predispus temenelei dosite in subconstient sau in subcuvant.

Pana la aparitia acestei fertile "contaminari" culturale, miscarile literare de la noi fusesera influentate, oarecum la modul livresc, de catre modele preponderent franceze, pentru ca odata cu "Cenaclul de luni" sa se faca simtite - peste spatii si timp - efecte ale Generatiei Beat transatlantice. Voiajand prin Iugoslavia, in 1965, fusesem frapat de omniprezenta blue-jeans-ilor. De aceea, titulatura de "poeti in jeans" data celor lansati in poezia romana pe la 1980 mi se parea cam anacronica. Gratie filierei Motzan - Echinox - Aktionsgruppe Banat - Neue Literatur, dispusesm la Cluj, deja din debutul anilor ?70, de sansa unei reale ajustari la mentalitatea literara/culturala central-europeana. Iar procesul se desfasura de la sine, prin intalniri, discutii, dezbateri, clarificari de la om la om. Eram in situatia de participanti la un brainstorming privilegiat, sau - daca vreti - la un jam session de idei expuse si modelate live, din mers. Prin comparatie, celelalte influente externe parveneau in tara in mod mediat, sub forma de "conserve", extrem de pretioase dar din care lipsea acea vitalitate pe care ne-o daruiau generosii nostri congeneri germani.
Sigur ca nu de la germani vor invata romanii ce e umorul. Dupa cum nici ei nu-si vor propune sa ia de la noi lectii de ordine, meticulozitate si rigoare. Asemenea schimburi, cum sunt cele precar expuse mai sus, isi depasesc conditia pur estetica si pot functiona ca modele operationale pentru dezamorsarea prejudecatilor ce continua sa vicieze atmosfera culturala a Terrei.