Paris, 13 aprilie 1975

Draga d-na M., Ca si in Cehoslovacia, anul 1968 a fost un fel de apogeu al liberalizarii. E interesant ca, pastrand proportiile, analogia se impune intre Cehoslovacia si Romania. In celelalte tari, criza regimului s'a manifestat mult mai devreme. Acut, mergandu-se pana la revolutie, in Ungaria, ceva mai potolit, gratie concesiilor facute la timp de catre guvern, in Polonia. Evenimentele violente din aceste tari au dus la o inasprire a regimului si in Cehoslovacia si Romania (unde, in 1956, au avut loc miscari paralele cu cele din Ungaria, desi mult mai slabe; in Transilvania, unde studentii s'au agitat destul de serios, regimul a mizat pe disensiunile nationale, asmutindu-i pe romani impotriva ungurilor). Si din cauza asta criza a fost amanata. Se poate spune ca 1968 a inceput mult mai inainte, in 1966-67. Pe plan literar chiar si mai inainte: in momentul cand s'a recunoscut, la un mod cel putin implicit, ca realismul-socialist e falimentar. In momentul acela se afirma o noua generatie de scriitori care nu publicasera nimic inainte de razboi si nici in timpul perioadei jdanoviste. Ceea ce e foarte important si o sa vezi de ce. Aici as vrea sa insist asupra a doua lucruri:

1. santajul direct sau indirect exercitat de Partid asupra scriitorilor "batrani" (cei care apucasera sa se manifeste literar si politic inainte de razboi ori in timpul razboiului). In sensul asta vezi un articol al meu publicat inainte de-a ma intoarce in Romania, in toamna anului 1971 si reprodus de Europa Libera. Pe scurt, sustineam urmatoarele: in Romania dinainte de razboi existau doar 800 de membri in partidul comunist (cifra recunoscuta oficial in statisticile partidului). Dintre acesti bravi 800, cei mai multi erau fugiti in URSS ori se aflau prin inchisori. (De pilda, Ana Pauker era in URSS, Dej, Ceausescu in inchisoare). Printre ei, foarte putini intelectuali; scriitori, si mai putini: Sahia (scriitor de mana a saptea), cativa suprarealisti, M.R.P. Ceilalti scriitori se ocupau si ei de politica, unii chiar foarte intens; dar cei mai multi faceau parte din partide de centru sau de dreapta, unii chiar de extrema dreapta. Scriitorul roman era foarte instabil politic si umbla dupa ciubuc; de pilda, raposatul Zaharia Stancu a trecut prin aproape toate partidele politice ale epocii, sfarsind... apoteotic in partidul comunist - dupa razboi! Vreau sa spun ca majoritatea scriitorilor romani aveau, cum se zice, tinichele de coada. Puteau deci fi oricand acuzati si bagati la parnaie. Asa s'a si intamplat cu unii, cu cei care n'au acceptat sa colaboreze si nici n'au reusit sa fuga. E de la sine inteles ca oamenii astia nu aveau nici o sansa sa se opuna regimului, stalinizarii si jdanovizarii. Intrebarea e daca nu puteau sa taca, asa cum au tacut Ion Barbu, Blaga, Arghezi (o perioada), Vasile Voiculescu (care a murit de foame) si altii. Sigur ca puteau, numai ca spaima era asa de mare incat n'au reusit s'o invinga. Si pe urma spaima asta devenea si un superb pretext pentru colaborare. Regimul actiona nu numai prin teroare dar si prin amagire, prin cumparare, mai exact. Cei care au tacut erau exceptii si prin valoare literara dar si morala. Daca fenomenul se generaliza, si teroarea s'ar fi intensificat.

2. importanta pe care Partidul o acorda tinerilor. Un adevarat mit. (In practica, tot batranii conduceau, desi mai putin decat acum, regimul era mai tanar; in prezent se poate vorbi de gerontocratie, si nu numai in Romania). Un tanar, pur si simplu pentru ca era tinar, insemna puritate si viitor: cele doua mari coordonate teoretice ale regimului. Puritate in sensul ca nu fusesera amestecati in viata politica dinainte de razboi; deci puritate politica, nicidecum morala. Ei bine, tinerii astia (care nu erau toti chiar atat de tineri), deloc convinsi de propaganda oficiala excesiva pana la redundanta, de aici rezultate contrarii celor urmarite, si dornici de afirmare (normal), au inceput sa se agite incercand sa profite de cele doua atz-uri pomenite mai sus. Revolta lor n'a fost atat de principiala si de fatisa pe cat s'ar crede si de multe ori recurgeau la diferite stratageme ipocrite care'si gaseau un sprijin teoretic in arsenalul ideologic al partidului. Aceasta revolta s'a manifestat mai intai ca un conflict intre generatii. Fireste, acest conflict intre generatii ascundea un caracter politic care nu putea fi dezvaluit imediat. Se ajunsese la un moment dat la un fel de asimilare teoretica (uneori injusta) intre tanar si liberal pe de o parte, si intre batran si stalinist, pe de alta. Dovada ca aceasta asimilare era grabita, daca nu chiar injusta, este faptul ca acesti tineri au avut nevoie de niste protectori, iar rolul acesta a fost acceptat tocmai de catre niste "batrani" stalinisti. Desigur, tinerii nu puteau inainta singuri, netutelati (partidul i'ar fi oprit mult mai devreme); asa ca ei si'au ales ca protectori pe cei mai tineri (nu neaparat biologic) dintre batrani, pe cei mai tineri dintre fostii stalinisti care insa fusesera comunisti convinsi inainte de razboi, fiind deci ireprosabili din punct de vedere politic. Tinerii l'au sprijinit pe Geo Dumitrescu sa vina redactor-sef la Romania literara ; tot ei si pe M.R.P. Caci sa nu uitam ca si Geo si M.R.P. au fost stalinisti activi o buna bucata de vreme. Amandoi insa fusesera comunisti convinsi (greu de spus cand si'au pierdut "credinta"), amandoi, dezgustati, au tacut in perioada cand destalinizarea se desfasura in alte parti iar la noi era intarziata din motivele pe care le voi expune ceva mai incolo; amandoi incepand cam de prin 1965-'66, s'au manifestat din ce in ce mai curajos fie in sedinte, fie chiar in articole care starnisera adevarate furtuni in paharul poleit de catre regim al literaturii. Ei erau de mult omologati drept ereticii, pe plan literar, ai regimului. Mi-aduc aminte, de pilda, de un interviu pe care l'a dat Geo Dumitrescu in Amfiteatru, in primavara lui '67. Nici nu stiu cum a trecut la Cenzura. (Cred ca am atins, intr'una din scrisori, aspectul acesta de'a dreptul fascinant al unei anumite complicitati intre Cenzura si scriitori. Subiectul e insa foarte complicat; poate voi reveni). Cert este ca a doua zi numarul acela din Amfiteatru a fost retras de pe piata. Era insa prea tarziu! Acest interviu, plin de aluzii transparente sau chiar de spuse directe, se termina violent si pesimist. Geo ameninta nici mai mult nici mai putin ca, daca ar fi sa se revina la stalinism, el unul se sinucide. Printre tineri, succesul a fost fulgerator. Si cum regimul tinea seama, in momentul acela, de opinia asta noua si nepatata a tinerilor, cota politica a lui Geo Dumitrescu a crescut si, sprijinit fiind si de oameni din generatia lui (in primul rand Jebeleanu), a ajuns redactor-sef la Romania literara (fosta Gazeta literara) pe care a condus-o onorabil (desi cu unele concesii si balbaieli) pana in 1969 (toamna), cand si-a dat demisia in favoarea lui Breban. Asadar nu trebuie uitat nici rolul lui Geo in anii acestia de liberalizare, chiar daca actiunile lui M.R.P. (inconjurat de echipa de soc a oniricilor!...) au fost, poate, mai spectaculoase. Insusi omul era mai spectaculos. Discursul lui la Congresul scriitorilor din toamna lui '68 ramane cel mai tare discurs politic care s'a tinut vreodata in Romania dupa 1948. Si ar mai trebui vorbit de un personaj, acesta mult mai ciudat, mai ascuns, adica mai intortochiat - Stefan Banulescu. Si de tentativa de a scoate impreuna cu el si cu Nicolae Manolescu, dupa interzicerea Povestei Vorbei, o revista la Ploiesti (in 1967). Tentativa nereusita - am prezentat, cred, vreo trei sau patru numere "zero", in decurs de aproape un an - nereusita pentru ca n'am fost in stare sa facem concesiile necesare, iar Banulescu n'avea puterea de seductie a lui M.R.P., nici (si mai important) trecutul politic al acestuia. Cand a inteles ca trebuie sa fie mai suplu, in primavara lui '68, "oniricii" il parasisera si ne'am aflat chiar intr-un fel de conflict, dupa ce el, Banulescu, devenit suplu si abil, ne'a sterpelit Luceafarul pe care il cucerisem din mainile lui Barbu. Noi il vroiam pentru M.R.P. Dar s'o iau mai metodic.
Inca din 1966 era limpede ca se merge spre liberalizare. Acest "spre liberalizare" fiind chiar liberalizarea, dar in momentul acela nu ne dadeam bine seama, speram mult mai mult. Regimul era insa prudent. Descoperind forta mobilizatoare a ideilor nationaliste* - Ceausescu fiind el in primul rand nationalist convins -, perspectiva (iluzorie?) ca in sfarsit sa se ajunga la o oarecare identificare intre regim si popor, autoritatile aveau nevoie de oameni ceva mai liberi; numai ca aceste autoritati nu aveau nici autoritate morala nici legitimitate politica: ajunsesera unde erau gratie acelora pe care incepusera inca de mult sa'i urasca - gratie sovieticilor. Predecesorii lor fusesera niste biete marionete investite cu putere politica de catre sovietici si silite sa se poarte ca niste vatafi plini de cruzime. Cei nou- veniti aveau acum o sansa sa nu mai fie marionete, dar sa devina oameni de pe o zi pe alta era primejdios. Asa ca liberalizau... cu mare prudenta si viclenie, trasaturi care s'au dovedit in cele din urma caracteristice pentru regimul din Romania. Pana unde ar fi avansat in liberalizare daca rusii nu invadau Cehoslovacia, e greu de spus. Vorba e ca cehii au mers mult prea repede (ca si ungurii in '56) si acesti gasteropozi smecheri care sunt romanii s'au oprit la jumatatea drumului si'au inceput sa dea inapoi. Spus asa pare simplist, si chiar este. Voi incerca sa completez adaugind si alte trasaturi la acest tablou al liberalizarii de sus in jos. De pilda, as vrea inca de acum sa adaug cate ceva cu privire la intarzierea momentului liberalizarii. Sigur, "graba" ungurilor, pedepsita exemplar de catre sovietici, a contribuit la aceasta intarziere, dar mai trebuie tinut seama de un factor poate chiar esential. Peste tot destalinizarea (care a precedat fenomenul de liberalizare) s'a facut, cum era si normal, prin alungarea micului tiran local (care primise la timpul cuvenit binecuvantarea marelui tiran, a tatucului de la Moscova) si inlocuirea lui cu victimele: Nagy si Kadar, Gomulka. In Romania victima principala nu mai exista. Dej avusese grija sa'l omoare pe Patrascanu, in inchisoare, imediat dupa moartea lui Stalin. Asa ca Dej n'a mai fost inlocuit, nici n'a abdicat regeste nici n'a demisionat burghez. Ceea ce Hrusciov n'a prea apreciat. Au avut loc scene destul de tari intre ei. Si se stie ca Hrusciov nu'si alegea prea mult cuvintele si nici gesturile nu si le refula. Era un spontan, ce mai! Se pare ca nationalismul lui Dej in momentele acelea s'a nascut. Unii spun ca si cancerul!... Fapt este ca pana cand cancerul nu l'a doborat, nimeni nu l'a putut clinti. Intre timp, indepartarea de rusi continua, la fel si flirtul cu chinezii, ba chiar si cu americanii. Celebra politica mondialista a lui Ceausescu a preconizat-o de fapt batranul Dej. Abia in 1963, deci doi ani inaintea mortii lui Dej, a inceput destalinizarea: eliberarea detinutilor etc. Adica tocmai cand aceasta se cam termina in Rusia, Brejnev urcandu-se pe tron cu idei mai putin "liberale".
Trebuie subliniat ca destalinizarea si liberalizarea s'au petrecut intr'un climat de anti-sovietism incurajat la inceput si mult timp dupa aceea chiar de catre autoritati. Toata vina fiind pusa in carca rusilor, romanii (inclusiv Dej) ieseau basma curata. Ceausescu a incercat el sa'l denunte pe Dej prin '67, dar n'a insistat prea mult. Toate aceste consideratii politice sunt necesare, pentru ca: - liberalizarea s'a pornit de sus in jos; - anti-sovietismul combinat cu nationalism au fost pe rand declansator si pretext de franare ai liberalizarii; - liberalizarea a fost tarzie si in contra-timp cu celelalte tari, inclusiv URSS (singura analogie posibila: cu Cehoslovacia).15 aprilie '75
Ultima data am cam batut campii. In fond dumitale nu'ti trebuie toate aceste consideratii teoretice, dumneata ai nevoie de fapte. Din pacate, cum ti-am atras atentia in prima scrisoare, eu nu prea am incredere in memoria mea, mai ales pentru a situa aceste fapte. Si pe urma mai e ceva. Ca sa vorbesc concret despre acest an 1968, trebuie sa vorbesc foarte mult despre mine, si cred ca intelegi ca-mi vine destul de greu. De aceea m'am refugiat in... teorie. Dar cum tin foarte mult sa te ajut, caci consider cartea dumitale ca fiind extrem de importanta, cu atat mai mult ca am ajuns intr'un moment in care istoria si adevarul sunt proscrise in Romania, am sa incerc sa fiu mai concret si mai putin speriat de o eventuala lipsa de modestie. Iata, ca sa-ti faci o idee despre indarjirea cu care m'am batut in acesti ani de speranta, trebuie sa'ti spun ca aproape cinci ani n'am mai scris decat articole de circumstanta, consacrandu-mi tot acest timp luptei politice pe care o duceam cand in culise cand pe scena. Tot ce'am publicat in aceasta perioada fusese scris cu mult inainte, pe vremea cand nici nu speram ca am sa pot publica vreodata. A fost probabil o tampenie din partea mea... Rezultatul a fost ca ajunsesem sa am o "greutate" politica greu de explicat prin cele cateva nuvele publicate, chiar daca au avut succes de critica. Atunci prin ce? Si iata-ma iar silit la consideratii teoretice. Voi fi scurt. Contestatia politica s'a facut, cred c'o stii, prin intermediul contestatiei estetice. Grupul oniric insemna in primul rand o revolta estetica. Si mai insemna ceva, in contextul de suspiciune si teroare din Romania: curajul unora de-a se constitui in grup, asta mirosea a politica (de la grup pana la partid nu mai era decat un pas). Si'ar mai trebui sa adaug si perseverenta cu care am stiut sa tin acest grup si sa atrag in acelasi timp si pe altii. Aici m'a ajutat foarte mult si Dimov, care avea "le poids poitique". (Debuteaza la 40 de ani, dupa o tacere indarjita care l'a salvat de la orice compromis; se prezinta cu o poezie plina de originalitate, in care reuseste sinteza formidabila intre Ion Barbu si suprarealism; avea in plus si o varsta... rotunda si destul de respectabila; ca varsta, eu faceam legatura intre el si ceilalti care aveau toti sub 30 de ani, unii chiar mai aproape de 20). Cert este ca am reusit, sacrificandu-ma pe plan literar, sa am autoritate nu numai printre membrii grupului dar si printre ceilalti, mai tineri sau chiar mai putin tineri. Aceasta autoritate ca si succesul literar si social-politic al grupului si'a avut apogeul, in mod paradoxal, dupa invadarea Cehoslovaciei, la Congresul scriitorilor din toamna lui '68. Ceva mai inainte - ca sa dau un exemplu de greutatea politica pe care o aveam - , la numai cateva zile dupa 21 august, cand Stancu a convocat pe redactorii-sefi ai revistelor si ai editurilor mai importante, ne'au chemat si pe noi, pe Dimov si pe mine, ca reprezentand grupul oniric. Iar la Congres, dupa mai multe hartuieli cu oficialii, cand grupul nostru s'a ridicat si a parasit sala, mai mult de jumatate din participantii la Congres ne-au urmat. Si acum, fapte in ordine cronologica (am sa incerc). Intr'adevar, asa cum spui si d-ta, in perioada 1965-'68 (eu as zice pana in 1970), grupul oniric a jucat un rol central. Iarta-mi lipsa de modestie, dar te asigur ca in toata aceasta perioada n'a fost nici macar o singura actiune de contestatie la care oniricii sa nu participe (majoritatea chiar au fost declansate de ei).
In 1966, a fost tentativa in jurul Povestei Vorbii. Rolul cel mai activ, chiar mai activ decat al meu, l'a avut Vintila Ivanceanu. De altfel, el ne'a prezentat lui M.R.P. El era un fel de "secretar" al lui M.R.P. Trebuie spus ca in general rolul lui Ivanceanu a fost important, uneori mai important decat al lui Dimov, care avea anumite rezerve fata de "politizarea" grupului. N'a cedat, de multe ori, decat la insistentele mele; pe urma mai trebuie spus ca ceea ce numea el "isteria mea politica" avea mai multa trecere la tineri decat intelepciunea lui; numai ca acum, daca ma gandesc mai bine, (devenit mai intelept!) inclin sa'i dau dreptate... retrospectiv; prea tarziu! Ivanceanu insa era mai "isteric" decat mine; adora sa vorbeasca in public si era un excelent orator; altfel, uneori cam capricios si certaret, eram silit tot timpul sa aplanez diferitele conflicte care se iscau intre el si ceilalti; el era rebelul grupului. Trebuie inteles ca toate astea se faceau si putin in joaca si in orice caz cu mult umor; ceea ce, cred, ca a facut sa nu aparem in ochii autoritatilor ca foarte periculosi. Cei mai multi dintre noi fiind foarte tineri, talentati si simpatici pe plan social; aceste calitati ne'au ajutat sa pacalim vigilenta Partidului care (poate e numai o impresie) cam vroia sa se lase pacalit. E prea lung sa'ti povestesc contactele pe care le aveam cu unul ca Gogu Radulescu, prieten de altfel cu M.R.P. Caci, sa nu uitam, protectia lui M.R.P. a fost cel putin tot atat de importanta cat si restul. (Mi-aduc aminte de o convorbire cu M.R.P. in decursul careia eu ii reprosam nu stiu ce concesie facuta intr'unul din articolele sale; "nu intelegi, mi'a raspuns el, ca eu mananc cacat ca sa va apar?; eu oricum sunt compromis, important e ca voi sa ramaneti curati") *. Dupa moartea lui in 1971, grupul n'a mai fost ce fusese inainte. Nu pot sa afirm ca el ar fi reusit impreuna cu noi sa oprim "reinghetul" ori sa'l amanam, ce pot sa spun e ca s'ar fi dat o lupta teribila si regimul ar fi ezitat ceva mai mult inainte de a'si impune legea. In 1967 grupul oniric a incercat, sub conducerea lui Banulescu, sa scoata o revista la Ploiesti. Lipsea dintre noi Ivanceanu (pe care Banulescu nu'l putea suferi). Si in plus erau Manolescu si Ungheanu, cu care de altfel eram in cele mai bune relatii. Tot in anul 1967 am desfasurat o intensa activitate in cadrul cenaclului Luceafarul, condus de Eugen Barbu (care conducea si revista cu acelasi nume). Aici ne'am perfectionat in lupta de gherila... verbala. Grupul nostru, la care s'au alaturat si altii care nu impartaseau neaparat opiniile noastre estetice (confuzie pe care n'am risipit-o din interes politic, spre enervarea lui Dimov), era un fel de spaima a cenaclului; intr-o zi Barbu a chemat Securitatea, ceea ce nu ne-a speriat deloc si a fost in detrimentul lui. Tinta principala era realismul-socialist, oricum pe duca, dar asta ne permitea sa punem tot felul de probleme care devenau din ce in ce mai politice. Realismul-socialist si stalinismul, principalele capete de acuzare in procesul pe care'l intentam generatiei precedente. (Cred ca regimul, mai precis Ceausescu, ne-a lasat s'o facem, fara ca, bineinteles, sa ne incurajeze direct - ba chiar pot sa spun ca eram bine supravegheati - pentru ca asta se incadra de minune in planul lui de schimbare a vechii garzi politice, a oamenilor lui Dej). Alaturi de noi erau pe vremea aceea - si au continuat sa fie si in '68, unii chiar in '69 - "tineri lupi", care vroiau sa se afirme (Petru Popescu, Ungheanu, Dragos Munteanu etc.) sau altii deja afirmati dar care aveau inca sa se rafuiasca cu stalinismul (Nichita Stanescu, Breban, acestia mai ales in '68, cand numarul contestatarilor a atins proportii ingrijoratoare!). Cu Adrian Paunescu e mai complicat. El era in '67 inca "omul" lui Barbu, pe care l'a parasit abia in '68, trecand la M.R.P. si Geo Dumitrescu, simultan si alternativ; pe urma a lucrat pe cont propriu... Ca Romanul! In ianuarie 1968 am plecat prima oara la Paris. De ce mi s'a dat pasaport la o varsta atat de frageda (n'aveam inca 30 de ani impliniti; am fost primul din generatia mea care a plecat; ba nu, Sorescu si Manolescu au plecat inca din '67, dar ei erau mai cuminti). Se pare ca m'a sprijinit insusi Stancu, care vroia sa aiba un scriitor tanar care sa stie frantuzeste si sa'i fie ghid prin Paris. Era la moda ca batranii stalinisti sa aiba favoriti tineri. Si toti erau gelosi pe M.R.P. Ce Bizant imputit! 23 aprilie Deci in iarna lui '68 am fost plecat la Paris. Aici n'am facut mare lucru. Doar ca am vorbit prima data la Europa Libera: foarte moderat. Inaintea mea vorbise Baiesu, in tara inca nu devenise asta o crima, adica nu mai era o crima; si'apoi aveam chef sa vorbesc despre literatura; cred ca si intrebarile au fost de asa natura ca nu m'au incitat. Monica si acum e furioasa pe chestia asta! Mai ales ca intr'un interviu pe care i l'am dat lui Virgil Ierunca la Radio-Paris (in romaneste) am fost destul de dur; printre altele am spus ca nu mi'e frica pentru ca sunt un sinucigas ratat: era si un fel de declaratie de razboi pentru anul care incepea - si aici la Paris puteam s'o stiu - atat de spectaculos in Cehoslovacia. Din cauza asta m'am si grabit sa ma intorc repede la Bucuresti: la sfarsitul lui martie, grupul oniric venea sa ma intampine la gara. Eram pusi pe mari ispravi! Acum sa vedem care au fost ispravile... In aprilie si mai, Adrian Paunescu, care intre timp il parasise pe Barbu si ajunsese secretar al organizatiei UTC din cadrul Uniunii (si in acelasi timp secretar de redactie la Romania literara condusa de Geo Dumitrescu), a organizat niste sedinte foarte spectaculoase de care grupul nostru a profitat din plin (de altfel in intelegere oarecum cu Paunescu). In primavara lui '68, contestatarii ocupasera anumite posturi-cheie in viata literara. M.R.P. nu statuse nici el cu mainile in san: tinta lui era acum revista Luceafarul, condusa de Barbu, care se avea rau cam cu toti scriitorii. Revista asta fusese initial harazita tinerilor; in anii stalinismului ea se numea Tanarul scriitor. Aveam deci si argumente de traditie. Sedinta cea mai furtunoasa a fost aceea la care a participat Iliescu, pe atunci un fel de ministru cu problemele tineretului. Au participat, in afara de Paunescu (care se afla la prezidiu si era de partea noastra), majoritatea scriitorilor tineri si mai putin tineri, floarea contestatiei: grupul oniric (Ivanceanu, Mazilescu, Neacsu, Turcea, Gabrea, Sanziana Pop, care pe atunci facea parte din grup) din care lipsea Dimov (din motive de varsta!), "tinerii lupi" (Petru Popescu, Aurel Dragos Munteanu, Mihai Ungheanu), Nicolae Breban si altii. Sedinta a fost palpitanta. Am luat si eu cuvantul. A fost ultima data cand am vorbit intr'o sedinta, dupa cuvantarea aceasta nu mi s'a mai acordat niciodata cuvantul (nici macar la Congres); a trebuit sa ma multumesc sa fac pe regizorul. Am spus printre altele ca Barbu, in sedinta de fata, nu era decat un paratraznet pentru Partid, ca adevaratele probleme sunt altele, politice, am vorbit de cenzura, de stalinism, de inchisori etc. Ce'a enervat cel mai tare a fost afirmatia ca nu e admisibil sa faci din politica externa (de care inca de pe atunci se facea mare caz) un scop in sine, ca scopul principal trebuie sa fie liberalizarea dupa modelul ceh, altfel putem banui ca nationalismul autoritatilor nu e decat o fatada demagogica. Am mers, e drept, cam departe. Ceilalti au fost si ei plini de indrazneala. Foarte multi stalinisti (batrani) au fost luati serios in tarbaca. In concluzie, am cerut ca revista Luceafarul sa apartina tinerilor si sa fie condusa de M.R.P. ajutat de Breban. Lupta a fost grea pentru ca Barbu umbla (cum spunea Dimov) cu tricolorul la brau si avea multi sprijinitori (se pare insasi Mme Ceausescu). In timp ce noi ne bateam pentru revista, un grup de "moderati" in frunte cu Banulescu, Nichita Stanescu, Eugen Simion s'au dus la Stancu sa atraga atentia ca se sare peste cal. Asa se face ca Barbu a pierdut revista, dar de castigat n'a castigat-o M.R.P. ci Banulescu cu grupul lui de moderati. Ceea ce nu inseamna ca Banulescu nu s'a purtat dupa aceea destul de liberal. Ne'a pus revista la dispozitie cu destula generozitate, desi prudenta nu l'a parasit nici o clipa. De fapt, gratie acestei prudente a castigat. Partidul a rasuflat usurat ca revista n'a incaput pe mainile lui M.R.P. si ale nebunilor lui. Stiindu'se cu musca pe baciula, Banulescu a mers pana acolo incat a acceptat ideea mea de a scoate un supliment oniric (si mai radical decat era Povestea Vorbei; dar si epoca era mai radicalizata). Oricat ar parea de ciudat, proiectul de supliment s'a discutat dupa 21 august. Se chema OCHEAN (Ierunca are primul numar care a fost respins de Cenzura). Faptul ca acest supliment a ajuns in faza de prepublicare si a "sarit" in ultimul moment, dupa interventia insasi a Securitatii (care cu doua-trei zile inainte ne convocase pe Dimov si pe mine pentru a ne atrage atentia ca trebuie sa ne potolim, ca intelectuali ca noi i'au adus pe rusi (!) in Cehoslovacia si altele), arata progresele si limitele liberalizarii. De altfel, din aprilie-mai si pana prin decembrie 1968, as putea spune ca a fost perioada de maxima liberalizare in Romania. August a fost luna de isterie... Inca inainte de 21 august spiritele erau extrem de agitate. Si erau multi (printre care Adrian Paunescu) care pariau ca rusii vor intra in Cehoslovacia. Un membru mai sters al grupului oniric, Emil Brumaru, a fost chiar la Praga cu cateva zile inainte de intrarea rusilor. S'a intors destul de optimist si, mai ales, entuziasmat de atmosfera din Praga. Si rusii au intrat. Cu tancurile... Ceausescu a tinut discursul vietii sale. Lumea a innebunit de placere in Piata Palatului. Pe urma au fost vreo doua-trei saptamani de mare agitatie, spaima si bucurie in acelasi timp. Exaltare. La scriitori a durat mai mult: Congresul din octombrie '68 fiind primul congres mai liber, in care s'a votat secret, direct. S'au spus destul de multe lucruri; desi nu toate. Inca de la acest Congres mi'am dat seama ca alaturi de Cenzura poate functiona o auto-cenzura si mai frustranta. Si tot atunci ca scriitorii romani sunt slabi, lipsiti de forta morala si politica, coruptibili. Trebuie sa ma opresc. Voi incerca sa reiau acest foileton si sa'l inchei inainte de 1 mai. Intre timp am primit amandoua scrisorile d'tale. Merci. De abonamente se ocupa editorul, la adresa indicata. Ti'as fi recunoscator daca ai putea sa faci ceva pentru Caiete. De pilda, un articolas intr'un ziar sau revista.
Pe curind, D. Tepeneag