În ultima vacanță în Anglia (1997), invitată de Pia, sora soțului meu Dinu Pillat, am primit din partea sa un plic burdușit cu zeci și zeci de scrisori din partea lui Lily, soția scriitorului Ionel Teodoreanu, prieteni ai părinților ei: Maria și Ion Pillat. Lily Teodoreanu o iubea pe Pia ca pe un copil al sufletului și o ascunsese în propria ei casă - de pe o alee desprinsă din str. Romană, - în vara anului 1946 când Pia și soțul ei Mihai Fărcășanu erau hăituiți pentru a fi băgați în pușcărie. Mihai Fărcășanu era atunci șeful tineretului liberal, cu o mare putere de luptă și convingere, amplificate de cultura sa politică și de carisma lui și polarizase dârji opozanți împotriva comunismului de tip stalinist, violent asediator. Pe afișele lipite pe ziduri și tramvaie se cerea imperativ "moarte lui Mihai Fărcășanu". Din casa Teodorenilor a plecat Pia în toamna aceluiaș an pentru a se refugia împreună cu soțul ei în străinătate. Dureroasa eșuare a deznădăjduitei activități a acestuia de a atrage atenția Europei de Vest și Americii asupra pierderii libertății și dezastrul persecuțiilor în România, - deja cedată sovieticilor -, despărțirea de Pia, recăsătorită cu Anthony Edwards, medic englez, i-au facilitat acesteia posibilitatea ca, - după ieșirea fratelui său, Dinu, din închisoare, condamnat în procesul intelectualilor -, să vină în țară să-și vadă familia și să o viziteze pe Lily - care-i salvase viața cu prețul vieții ei, întreținând cu ea apoi o strânsă corespondență.

Pia e acum bătrână, vrea să lase ordine în urma ei și, socotind scrisorile prețioase din punct de vedere literar, mi le-a dăruit știind ce mult am iubit-o pe Lily. În iernile acelor scrisori, Lily Teodoreanu se adăpostea în casa scriitorilor de la Mogoșoaia căci în locuința ei din București domnea frigul anilor ceaușiști și, de acolo, întreținea corespondență cu Pia.

Lily Teodoreanu, cu pseudonimul de scriitoare Ștefana Velisar, s-a născut în 1897 la Lt. Moritz în Franța și a murit în 1995, la 31 mai. De ziua morții ei țin să o readuc în amintire pe fermecătoarea ființă și scriitoare uitată și să deschid câteva din scrisorile trimise Piei. Poetul Ștefan Nenițescu îmi spunea că Lily este cea mai talentată dintre Teodoreni.

Din anul 1962, în timp ce Dinu era în închisoare, mi-am petrecut vacanțele de vară, împreună cu fiica mea Monica, la mânăstirea Văratec. În incinta mânăstirii își petrecea vacanța și Lily Teodoreanu. Făceam cu ea lungi plimbări pe Bâtca înaltă ce străjuia, la sud, Văratecul, pe Filiorul, deal ce se ridica de partea cealaltă și la pădurea de mesteceni, prefăcută în pădurea de argint de Mihai Eminescu. Mă conducea printre curțile, împrăștiate pe vâlcea, ale măicuțelor, pe un traseu al ei marcat de perii și prunii știuți de ea, cu fructele cele mai gustoase din care ne înfruptam cu poftă. Vorbea tot timpul și îmi evoca, extraordinar, copilăria ei alături de verii Lupașcu și verele Delavrancea în așteptarea unui tată adorat, Ștefan Lupașcu, călător misterios prin sud-estul Europei și cu mare rang în francmasonerie. Din povestirile ei, el îmi apărea crud, fermecător și excentric totdeodată sosind pe neașteptate, generos, aducând mătăsuri, șaluri, oglinzi și cutii orientale încrustate cu sidef.

În odaia din casa din București, pe scrinul bătrânesc de lângă patul ei îngust, învelit cu un covor, brodat, oriental, se afla o fotografie într-o ramă rotundă aurită, reprezentând o femeie înveșmântată într-o rochie severă, cu fustă lungă înfoiată. Chipul fără zâmbet avea privirea melancolică îndepărtată. Știam că era mama lui Lily, franțuzoaică, venită în tinerețe în Moldova ca profesoară a copiilor de boieri la fel ca alte străine ca, de pildă, M-elle Bourien guvernanta prințesei Maria din romanul lui Tolstoi: Război și pace. Cu toate că Lily vorbea, cu pasiune de neamurile sale, nu mi-a povestit niciodată despre mama ei, iar eu nu am avut curajul să o întreb. Odată mi-a spus că în copilărie, la Paris, când se întorcea de la școală îi plăcea să cumpere și să se ospăteze cu o pâiniță fierbinte în miezul căreia introducea o bucățică de ciocolată, de unde am dedus că școala primară a făcut-o în Franța, alături de mamă, de la care a fost luată definitiv - rămânând numai a tatălui. În cartea Ursitul Lily scrie că trusoul și l-a făcut la Paris, la mama ei, care însă nu a participat la nunta ce a avut loc la Iași.

Lily fusese de fapt un copil al nimănui, crescută de rudele tatălui său. Mi-am explicat astfel dragostea pasională și tiranică, de mai târziu, pentru soțul și pentru cei doi băieți ai lor - gemenii Cefone și Gogo. Își găsise în sfârșit comoara pe care o strângea cu patimă la piept. Făptura-i mică, subțire, cu obrazul rotund smead și ochii negri lucioși încărcați încă de energie era concentrată asupra trecutului - a lui Ionel - de nestăpânit - și a scriitorilor minunați din cercul Vieții românești, de la Iași, pe care îi frecventaseră împreună în prima parte a secolului XX. Regretam din suflet că sunt singura beneficiară a vorbirii ei năzdrăvane, rostită cu vocea sa răgușită, întreruptă uneori de izbucniri de râs.

Atunci, eram în anul 1962 și se împliniseră 8 ani de la moartea năpraznică a lui Ionel, fulgerat de gerul din februarie 1954. După înmormântare, îndurerata Lily a găsit în sertarele biroului soțului său frumoase poeme inspirate de o altă iubire care, acestuia îi amortiza durerea ghimpelui îmbătrânirii și presimțirea înghețului morții. A fost teribil de greu pentru Dinu, să o consoleze pe Lily, la care se ducea zilnic, și să se lupte cu durerea și dezastrul iluziilor prăbușite, despre care însă nu vorbea.

Cu mine însă, la Văratec, Lily evoca întâlnirea miraculoasă cu Ionel, clocotul nestins al iubirii anihilând realitatea sfârșitului, amintirea trecutului însuflețind prezentul ei pustiit. Peste alți opt ani Lily va scrie, în cartea ei Ursitul, tot ceea ce îmi povestea mie atunci, supraviețuitoare rămânând iubirea ei legendară.

Era o seară de iarnă, la Iași, în casa fetelor Delavrancea. Lily și Bebs, cea mai iubită dintre vere, ședeau turcește la gura sobei și coceau gutui pe jar. Deodată ea a întors capul spre tânărul înalt, cu figură trasă, palidă și părul învolburat, apărut o clipă în cadrul ușii și dispărând apoi. În acea clipă el i-a văzut ochii negri lucioși, pielea subțire a obrazului rumenită de foc ca o piersică și părul negru retezat scurt ca niște franjuri alunecând în jurul obrazului rotund.

Simțeam mirosul de gutuie coaptă în odaia luminată doar de foc și o vedeam pe fata care-l privea rebarbativ și distant pe străin.

Peste câteva zile a fost invitată împreună cu verele ei să petreacă ajunul Crăciunului la familia cunoscutului avocat Oswald Teodoreanu - Ionel, fiul său, cel ce intrase pentru o clipă în odaia parfumată de gutui coapte, a smuls-o autoritar pe Lily dintre musafiri și a condus-o într-o cameră lăturalnică unde, la gura sobei, i-a răsturnat pe covor sacul în care-și păstra încercările literare. Aveau 19 ani. Au stat îngenunchiați în fața focului răsfoind și citind din caiete și și-au recunoscut sufletele îngemănate și dragostea s-a aprins.

Toate acestea îmi aminteau tabloul lui Dominique Ingres reprezentând pe Paolo Molotesta și Francesca da Rimini, aplecați asupra aceleiași cărți povestind despre iubirea cavalerului Lancelot și a Guinevrei, legendă care a aprins dragostea lor nepermisă, azvârlindu-i în Infern unde au fost întâlniți de Dante.

Ionel și Lily au trecut prin Paradisul și apoi prin Infernul vieții lor scriind, aplecați amândoi asupra cuvintelor vrăjite de aceeași exuberanță metaforică. În tabloul pictat de Ștefan Dumitrescu, Ionel și Lily apar la maturitate, unul lângă altul. Ionel Teodoreanu are umerii ușor aplecați înainte. Privește tumultul vieții cu suișuri și prăpăstii de care este fascinat, atras și covârșit totdeodată. Lângă el Lily este dreaptă, hieratecă, are privirea înaltă, cerne lucid, alege, supraveghind și în continuă luptă.

Veniți din Iași și stabiliți în București, soții Teodoreanu s-au împrietenit cu Marie și Ion Pillat.

Dinu a dorit să fim cununați de Lily și Ionel căci vedea în ei cuplul ideal.

După ce a împlinit 90 de ani, Lily nu a mai vrut să mă primească în iatacul ei să tăifăsuim și să bem cafele întingând în frișcă pișcoturi de șampanie. Mai am însă înregistrarea pe o bandă de casetofon a ultimei emisiuni la radio în care-l evocă pe Mihail Sadoveanu în călătoria la Istanbul făcută împreună cu ea și Ionel. Aud izbucnirea râsului ei rostogolindu-se tânăr întrerupând descrierea făcută maestrului, în tren, tăind cu grijă mare din-
tr-un ficat de gâscă și așternându-l pe felii subțiri de pâine, pe care le mesteca înghițindu-le fără grabă cu poftă.

Când scria Piei, Lily împlinise 70 de ani. Regăsesc în scrisori sufletul minunatei ființe și scriitoare care a fost Ștefana Velisar. Ea dăruia numai iubire, dar și un îndreptar al îmbătrânirii în dragoste și acceptare, atentă la frumusețe.

Cornelia Pillat


 

 

 


    4 august 1967


   


    Draga mea Pia, ce emoție când am deschis scrisoarea și ți-am recunoscut scrisul, scrisul tău atât de personal, care seamănă cu o notație de muzică. Înainte s-o citesc încă, foaia albastră tremurând ușor în mâinile mele bătrâne, m-am uitat prin ea ca printr-o succesiune de perdele străvezii, prin anii duși, până departe, departe, în acel an frământat al despărțirii. Și parcă auzeam râsul tău copilăresc și temerar totodată, și îți vedeam sclipirea ochilor negri. Și-l auzeam pe al lui Ionel atât de viu, în sufrageria noastră de atunci cu mulți pomi mari la ferestre, cu umbra crengilor plină de tot neprevăzutul ce a urmat schimbând priveliștele vieții. Am stat așa un timp împresurată de vedenii. Când am putut însfârșit să citesc mi-ai fost deodată atât de aproape că fiecare cuvânt suna în mine cu glasul tău și avea expresia feții tale atrăgătoare și patetic frumoasă, bătută de șanțurile multor primejdii [...] Fiecare cuvânt mi-a atins inima și mi-a făcut bine, ca un descântec tămăduitor. Tu ai rămas întotdeauna prezentă în inima mea. [...] Deseori îmi apari într-o anumită expresie a râsului Monicăi. O prezență în fulger, care piere și apare iar, cine știe pe ce val de simțire. Și cine știe al cărei străbune este această expresie ce se ivește la voi două. Cred că aveți și multe asemănări lăuntrice și că se împletesc în voi unele din cele mai alese fibre din Ion Pillat. [...] Mă bucur că nu ți-ai uitat limba și scrii atât de frumos, cu simplitatea marilor suflete și talente. [...] Monicuței sper să-i răspund mâine. [...] să-i mulțumesc cum se cuvine adorabilei scrisori, delicatului ei gând, sprijinului ei dulce, bietului meu suflet. În privința asta, și Marie și Dinu și Nelly mi-au fost nedesmințit aproape și de mângâiere [...]. Îți voi păstra scrisoarea în cartea de poeme de Tagore de la căpătâiul meu și o voi citi și reciti de câte ori voi simți nevoia de căldură umană bună. Mă bucur că brățara indusă, dăruită Monicăi, o porți tu, doresc din inimă să-ți poarte noroc. Mă mângâie gândul că din mâna mea a trecut la Monica și de la ea la tine, ca două verigi de dragoste într-una, pentru tine [...].


   


    Duminică 21 martie 1971


   


    Dragele mele, scumpele mele ce repede au fugit clipele și scurt a fost timpul cât ați poposit aici! Aproape că-mi pare că v-am visat numai. Deși, aseară, odaia mea era încă așa de plină de prezențele voastre, că vă sorbeam în gând și vă puneam o mulțime de întrebări, pe care n-am apucat să le rostesc și care zburau după voi pe fereastră și care se pierdeau printre aripele păsărilor și glasurile lor din crengi, pe cerul sensibil cu unde roz de asfințit. Și acum cine știe când ne vom mai întâlni toate trei? Dacă...? Și mă gândesc că, emoționată de venirea voastră, nici nu mai știu dacă am mulțumit destul pentru darurile cu care m-ați răsfățat, pentru haina ușoară ca fulgul, dulce și caldă, de la Pia, o adevărată mângâiere pentru trup și protectoare, ca un lucru însuflețit de duioasă prietenie.... Iar florile Monicăi, îmi bucură odaia, cu proaspătul lor roșu de harbuz de vară pentru setea sufletului. Dragele mele, abea acum vă mulțumesc adevărat, căci dincolo de materie ele sunt martorii bucuriei mele de a vă fi avut la mine aici. Și azi e o zi plină de soare, am să mă plimb cu voi în gând, pe sub pomii mari și la marginea apei [...].


    Cred că unele din multele tristeți ale bătrâneței este că nu mai poți prinde ritmul timpului, rămâi mereu în urmă cu toate, n-apuci să faci, să zici, fiindcă anii mulți și grei îți împovărează ființa, împiedică orice sprinteneală, iar în secolul nostru, al vitezei, cu atât mai dramatic. Fuge, fuge timpul și abea ajungi să-i azvârli ceva în brațe, că te-a și împins în trecut, prezentul îți trece ca o momeală pe lângă tine, iar toate amânările duc spre ceva imens, înnebunitor, necunoscut, cu spaima nisipurilor. Dar mă deprind să mă mulțumesc cu orice fărâmă de bine și nu pierd nădejdea.


    Dar ce mi-a venit să mă apuc să filozofez astfel? Și, cine știe, poate mai veniți odată până la plecarea Piei? În orice caz tu, Monicuța poți veni de vrei, și Nelly și Dinu. Pe Marie nu îndrăznesc să o poftesc, poate este mai greu pentru ea atâta mers cu vehiculele. Pe ea, am să vin eu s-o văd, că știe ea ce mult o iubesc și ce amintiri avem împreună. Mă bucur că pictează, lucrul fiecăruia e insula și colacul său de salvare, pe lângă firesc toate legăturile de afecțiune...


   


    22 oct. 1971


   


    Pia, draga mea Pia, am pentru atâtea să-ți mulțumesc! Și mereu ți-am mulțumit în gând, și cu gândul că "mâine" am să-ți scriu o scrisoare lungă, din inimă, așa cum simt, dar fie dinafară fie dinăuntru, acel "mâine" mă tot amăgea și mă trăgea după el, pe zilele timpului fugar și au trecut atâtea, apăsându-mă dela o vreme și colorând dorul meu de a-ți scrie cu vânătul unei vine, ceeace îngreuia elanul meu epistolar și așa devenit aproape utopic [...]. Apoi am mers la Văratec unde m-am putut plimba, fără să exagerez, și am primit multe vizite, cam prea multe, toată Moldova merge acum acolo și mulți din București, oameni pe care nu i-am văzut de ani și ani, iar alții pe care nici nu-i cunoșteam! O bae de afecțiune și prietenie, în care orice inițiativă, voință, se dizolva. I-am văzut pe rând, pe Dinu, apoi pe Monica și pe Nelly, pe ei însă nu destul cât mi-ar fi fost drag să-i văd [...]. Trăiam toți ca niște gâze într-un coș cu flori, în soare și miresme bune. Cum ne deplasam nițel, ne întâlneam. Foarte plăcut acest duh de vacanță, în care nici nu poți visa să te aduni, ci numai să te risipești. Ai să înțelegi, dragă Pia, și ai să mă ierți nu-i așa? Am primit scrisoarea ta cea care-mi vorbea cu atâta generozitate și căldură și adâncă înțelegere despre ultima mea carte. Mi-a făcut un bine imens. Am avut mari emoții pentru cartea asta, scrisă prea repede, biciuită de sentimentul morții care m-a urmărit mereu atunci... nedându-mi răgaz să răsuflu...


    E atât de frumos acum la Mogoșoaia, cum nu se poate spune. Copacii strălucesc sub soare, somptuoși în frunze ca un alai de întâmpinat zei. Mă plimb în parc și-mi vine să salut fiecare arbore și să-l felicit pentru culorile în care s-a înveșmântat și pe jos și în crengi e risipită o comoară. Vântul duce a lene de la un copac la altul răvașe ușoare, aurii, sângerii, ruginii, poeme de grație șoptitoare. Lacul e intens albastru, cu insulițe roz, din niște vegetații mărunte ce se țes la suprafața apei. Păunii trec printre frumuseți, accentuându-le fastul și poezia. E un mare noroc să pot locui aici, ferită de greutățile vieții, pentru care mulțumesc soartei [...]. Poate am să pot și eu să reîncep să scriu. Aș vrea din suflet. Dacă n-ar fi decât ca justificare să mai trăiesc și din recunoștință că am condiții bune de trai. Voi încerca să mai încerc.


   


    10 dec. 1972


   


    [...] Îți trimit o carte de a mea ieșită acum de sub tipar "Acasă". Începusem s-o scriu când tu erai la noi și eu scriam în cămăruța mică de lângă odaia ta. Apoi din pricina teribilei boli a tatălui meu, m-am întrerupt și m-am refugiat în ea, după ce tatăl meu n-a mai fost pe lume. O parte o scrisesem la via voastră de la Izvorani. Vezi, ce împletită cu tine și cu voi e cartea asta a mea? Am scris din ea și la Spanțov. A fost mereu întreruptă de evenimente grele: război, operația mea, boala lui Ionel, boala tatălui meu cu tragic sfârșit, mari furtuni și prefaceri. Mă întreb cum și-a păstrat prospețimea, eroii mei fiind trei copiii? Cred că tu n-o știi. Este reeditată acum, căci murise în fașă, se cheamă, ieșind când s-au dărâmat toate editurile și s-au vândut cu kilogramul cărțile, din care se făceau saci de hârtie pentru aprozar. Îți spun toate acestea ca să te îndemn să scri și tu, fără să aștepți un miracol de zile liniștite, căci nu prea sunt pe lume, și e mare, mare refugiu să te dedici unei cărți, profitând de orice răgaz posibil. Totul este să fii destul de tânăr ca să ai puterea și rezistența necesară. Și, oricum, îți dă o satisfacție efortul pe care l-ai făcut și impresia că lași ceva în urma ta. Nu știu cum are să-ți placă această carte, cu duh din vechi, pe care l-am voit proaspăt fiind vorba de copiii. Cât am reușit, nu știu. Demostene Botez m-a întrebat, atunci, dacă nu mă tem să scriu o carte cu copii după succesul Medelenilor? Am răspuns că mor de frică, dar n-am ce face, se cerea scrisă, căci este o treaptă din copilăria mea, și buna mea frăție cu verii mei, și fiindcă au fost ultimii care au locuit în casa bunicilor noștri înainte să fie vândută. Mă simțeam datoare să păstrez neștirbite ultimile imagini care au însuflețit-o. Știam că-i face plăcere și bărbatului meu. În timpul când o scriam, mă gândeam la tatăl meu ca la un om tânăr, original și plin de vigoare. [...]


   


    31 dec. 1972. Noaptea


   


    Draga mea Pia, vremea de azi, ultima zi a anului a fost atât de frumoasă, o supremă splendoare, că aș vrea să-i pot arunca haina prețioasă peste noaptea asta, ca să fie și prima zi a anului tot atât de încântătoare. Ger și soare, fără adevărată zăpadă și totuși gătită în alb, un fel de văl ușor, străveziu, sclipitor de promoroacă, învelind iarba încă verde, și toate crenguțele copacilor, sub cer albastru, ici-colo păuni intens smălțuiți, printre aceste fragile frumuseți țesute din cea mai diafană sticlă. Dar plopii, teoriile de plopi de aici, un fel de gardă de onoare pentru îngeri nevăzuți, dar parcă așteptați pretutindeni. N-am ieșit din casă, dar m-am bucurat de acest spectacol, de la toate multele ferestre ale clădirii. Era și mai frumos așa, ca o expoziție de tablouri de feerie. E foarte multă lume venită să reveioneze aici. Eu voi sta în chilia mea, nu mă atrage să petrec noaptea cu cei mulți ahotnici să petreacă, cu prea multe bucate și băuturi și să văd descompunându-se veselia spre ziuă, oboseala îmbătrânind fețele cu un an! Trebuie să fii tânăr pentru asta, sau împreună cu cei mai aproape și dragi ție. Nu mă simt singură, acum vorbesc cu tine, apoi poate mai scriu și la alții, departe de mine. Și mă gândesc la cei departe de tot, pentru totdeauna.


    În odaia mea e cald și bine. Totul este simplu, curat, liniștitor. Am o lampă bună pe masa mea de lucru, cu un abat-jour mare gris-bleu cu marginea roz, îmi face o atmosferă blândă. Pe masă un minuscul pomișor verde, cu globulețe, adus de Monica și de Nelly. Au fost la mine alaltăieri, să facă un pic de Crăciun cu mine. Am tot odaia mare pe care o știi cu vedere mare pe parc. Le-am instalat, pe amândouăă, în fundul divanului, de-a latul, le-am acoperit cu șăluțuri de lână pe picioare, ca într-o sanie, și m-am așezat în fotoliul meu bleu. Asta după ce am dejunat împreună jos, în sufragerie. Desertul și cafeaua, cu taifasul bun, aici sus la mine pe divan. Când s-a mai întunecat, am aprins numai lampa de pe birou cu lumină blajină și Monica și Nelly mi-au cântat colinde cu glasul lor catifelat și armonios, aproape în surdină, tainic, ca pentru ceva sfânt, câtece de leagăn pentru pruncul Isus. Afară vuia vântul când și când. La noi era cald ca într-un cuib. Și parcă și timpul s-a oprit, aplecat asupra noastră, învăluindu-ne în haina lui de seară, ținându-ne la piept. Și a fost Crăciun măcar că trecuseră cele trei zile de Crăciun. Eram într-o vineri, 29 dec. 1972. Mi-a mângâiat sufletul acea zi. [...]


    Acum se aud pașii revelionului pe culoar și ceva larmă veselă în sufrageria de sub odaia mea, și se aud tot mai multe glasuri, de toate vârstele. E plăcut să nu vezi oamenii ci să-i auzi, ca într-o casă de fantome, când se redeșteaptă vechi festinuri, anonime, de vechi ce sunt. Și scaunele și tacâmurile iau parte. Se încălzesc zgomotele. Se aud și glasuri de copii și pașii lor alergând pe scări, fugărindu-se în dosul ușilor. S-a stins o clipă lumina. Anul Nou 1973. La mulți ani! Se ciocnesc pahare. Se cântă. Se învălmășesc glasurile. Larma de sărbătoare țâșnește din toate unghiurile, mă înconjoară, de jos, din părți, afară se trag focuri de armă, rage "buhaiul", urătorii înșiră cu mare repeziciune și glas strident-răgușit, vorbele plugușorului și urările cu respirația pripită și opriri bruște și chiote lungi. Toată odaia mea e un leagăn sonor. Nu sper să dorm, ci să visez. [...]


   


    21 Dec. 1975


   


    Draga mea Pia, înainte de a pleca tu, din ajun, și apoi chiar în ziua când ți-ai luat zborul de la noi, am vrut să-ți scriu, să știi că te petrec cu gândul, că te însoțesc cu inima până la tine acasă, unde te așteaptă Toni, să te mângâie în marea ta durere. Da, așa de departe, tot greul de pe inima ta poate ia altă pondere, își pierde din crâncena realitate, trece oarecum în ireal și sfâșietoarea amintire a chinului și pierderii lui Dinu, îl așează în tagma mucenicilor, de venerat și iubit, și-ți va fi sprijin al sufletului tău. În căile nepătrunse ale Domnului, poate trebuia acest prematur și crud final, ca să i se recunoască toate marile lui calități și destinul lui să capete un accent sublim. Nu mai încăpea în biserică atâta duioasă, desinteresată, caldă dragoste, ce se revărsa asupra lui, atâtea curate lacrimi. Era scăldat, înfășat într-un inefabil giulgiu de dragoste creștinească. Era lume cum numai la Înviere se întâlnește, până în grădină și în stradă, dar cu via emoție a prezentului. Și mă gândeam că dreptatea asta post-mortem a vieții lui atât de zbuciumate și plină de iubire și bunătate și abnegație și smerenie, poate să aducă totuși o alinare, durerii ce a lăsat în urma lui, draga, draga mea Pia. Iar dincolo, acel atât îl aureolează cu mare cinste și evlavie. Nepătrunse sunt căile Domnului, în privința celor aleși, peste puterea noastră de înțelegere. Nu-i prieten, nici cunoscut, care să nu-l regrete sincer și adânc, din toată inima. Pentru mine a fost un adevărat înger, când l-am pierdut pe Ionel. Zile și zile a venit să mă vadă să mă încurajeze, să vorbim de viața de dincolo. Îmi aducea cărți și mărturii a celor ce încercau să deslușească rostul durerii și al prefacerilor de dincolo de pragul vieții. Îi sunt adânc recunoscătoare. Iar eu nu l-am ajutat cu nimic în suferințele lui și mă mustru amarnic pentru asta. N-am mai văzut pe Nelly, nici pe Monicuța, dar am vorbit la telefon cu Nelly și mi-a promis să vină la mine după Sărbători. Știu că nu se felicită pe cei în mare doliu, totuși nu pot să nu-ți urez sănătate și putere și pe încetul mângâiere și recăpătarea forțelor și a gustului vieții după legea firii. Te iubesc din toată inima și tot sufletul și mă gândesc cu duioșie și înțelegere la tine, draga, draga mea Pia.


    Bătrâna ta prietenă, Lily.