Rasfoiesc de cateva saptamani un superb album Sever Frentiu publicat in anul 2000 de Dorana Cosoveanu la Editura Fundatiei Culturale Romane. Pictorul acesta meditativ, nascut in Bihor, la Sacueni, in anul 1931 si disparut de curand, la Faenza, in anul 1997, a privit de-a lungul prea scurtei si discretei sale vieti sate bihorene, oaze din sudan, peisajul norvegian sau laguna venetiana, a conceput, pentru biserica luterana sau palatul Cotroceni din Bucuresti vitralii regesti, a intarziat cu succes si perfectionism inalt in "jocul sentimental" al scenografiei, a imaginat cu voiosie tinereasca "obiecte cantatoare" si s-a lasat prins, in Italia, la Murano, de truda fara seaman a realizarii ? impreuna cu altii ? a unei catedrale de sticla.

Anii ?50 si ?60 ai inceputului la Cluj si apoi Arad sunt ani in care Sever Frentiu picteaza afectuos sau deseneaza elegant cotidianul: o lampa de gatit cu gaz care troneaza pe soba din Bucataria de acasa (1954), amintind de gadgeturile sarace de dupa razboi celor care le-au apucat; truda, intr-o curte din spatele unei case de sat, a spalatoresei (1957); ograda creionata aerian a unei gospodarii marginase (In spatele casei, 1961); Tulcea veche, Un mal la Jurilovca si niste proaspat prinse Platici (1962?1963); autoportrete si portrete ale celor apropiati, rude, prieteni, actori sau pictori; un Peisaj pe Mures (1964) si altul, Inainte de ploaie (1967); naturi moarte cu galbenele, carciumarese sau floarea soarelui. In paralel, activitatea de scenograf de exceptie il deprinde cu dispunerea intr-un spatiu fictiv a elementelor menite sa evoce interioritati alimentand indrazneala actorilor si deriva vizata a publicului. Prin transfigurarea "teatrala" a experientei descriptiv-impresioniste ? in maniera Grigorescu, Luchian, Degas sau Van Gogh ? tablourile lui Sever Frentiu vor ajunge astfel, in anii ?70 sau ?80 ai maturitatii bucurestene a artistului, sa capteze (sau sa propuna) publicului romanesc o viziune inseninata a durerii dupa reflectie. In acest aspect credem ca rezida unicitatea raspunsului dat de pictor epocii incetosate in care a trait si binele pe care ni-l poate face in continuare pictura lui in anii ce se anunta.

Dintre multele simboluri menite sa depeizeze fertil privirea, cateva se impun prin recurenta, insolit, sau modalitatile in care se asociaza. E vorba de masti, catifea, perle-lacrimi, stergare, melci si flori salbatice.

Masti

Masca vanitatii (1974) inchipuie un cap masca incununat cu lauri intre care se dispun perle. Cununa e croita pentru un cap mult mai mare decat masca abstrasa pe care o impodobeste. O perla si un ciucure alb atarna de guler a podoabe naive, in timp ce coarnele melcului care urca pe rama unei usi (pe rama tabloului pictat?) par a viza deja incursiuni pe vesmantul somptuos sau barba roscat-aurie a cavalerului. In prag sau langa rama, fara privire dar cu o miscare tinereasca inca a gurii pline, acesta sugereaza o intelegere de dincolo de nadejdi, deschiderea fara iluzii catre viitorul orb pe care ar parea ca-l sugereaza melcul. Visarea intarzie cathartic asupra absentei suferintei, faptura e de altfel poate si deja pe jumatate stafie, distrusa in ce avea viu si proaspat, dar parand a fi uitat lucrul, prinsa intr-o fantoma de gand zambit.

seria numeroasa a portretelor-masti cuprinde multe tablouri: Masca cu soim (1974), Portret masca (olandeza) (1974), Mariana! Mariana! (1975), Omagiu (1975), Pygmalion (1978), Buna dimineata, dimineata! (1978), Masca somnului (1979), Portret in oglinda (1979) si, deja virand spre alt ciclu, Cuibul perlei rosii (1982). Imi raman clare pe mereu in minte ultimele patru. In Buna dimineata, dimineata!, tabloul prezinta o scena cu munti care se etajeaza compact pana departe, in mijlocul careia, pe dale aducand a tabla de sah, o faptura imbracata in brocart verde deschis, verde inchis si aur, cu o bluza bogata de culoarea lujerului, potriveste atent, la distanta cuvenita, o masca alba deasupra vidului ce se casca peste incheietura de la gat a bluzei. In spatele personajului acefal se afla o rama (de usa sau de tablou), care decupeaza magrittian o portiune din peisaj, dandu-i statutul ambiguu de realitate si de scena reprezentata. Cerul din peisaj se stravede prin deschizaturile pentru ochi ale mastii. Masca e potrivita in dreptul unei fete inexistente, cum au fost, poate, potrivite hainele pe un corp care nu exista nici el. singurul de netagaduit ramane gestul celor doua maini: stanga sustinand masca si dreapta, apropiata usor, a asteptare, de sold. Proferat de pictor, titlul sugereaza ca aparitia feminina care se incheaga din tonuri de verde, galben si alb este dimineata insasi, proaspata, curata, plina de promisiuni. Asumat de personajul pictat, care devine in acest caz un alter ego al fiecaruia dintre privitori, gestul pictat marcheaza intrarea acceptata intr-o noua zi.