Pentru a justifica titlul acestui capitol, mă voi referi la un eseu a lui Giovanni Papini, ?Convorbiri cu Lenin", evident convorbiri imaginare, în care interlocutorul îl întreabă pe Lenin, ?Cum înțelegeți să conduceți URSS?" La care Lenin răspunde: ?Să transform Rusia într-o închisoare și eu să devin directorul"!

 Cam așa s-au petrecut lucrurile atât în URSS, cât și în statele satelite.

 La ieșirea mea din închisoare am găsit lumea de acum acomodată cu regimul comunist, fiecare descurcându-se cum putea.

 Am găsit părinții și frații cu 7 ani mai în vârstă decât îi lăsasem.

 Astfel, primul frate, în clasa a VIII-a când am plecat, acum era revizor contabil la Centrul de Librării Bacău și trecuse printr-o îndoctrinare politică în școală, încât ajunsese nu știu ce responsabil în organizația UTC. O colegă de serviciu de-a lui, având soțul și frații deținuți politici, știindu-i situația, s-a străduit, în mod curajos, mult timp cu el, până să-i scoată din cap gărgăunii comuniști.

 Al doilea frate, Mihai, își satisfăcea serviciul militar la minele de cărbuni Uricani, într-o unitate de muncă DRM, deoarece eu eram deținut politic. Nu a dus-o rău, pentru că, fiind învățător, alfabetiza pe neștiutorii de carte, primind și un oarecare salariu.

 Al treilea ? o soră, Cornelia - de 10 ani, era în clasa a IV-a primară și nu mă mai ținea minte, la arestarea mea având 3 ani.

Părinții se descurcau greu, trăind dintr-o pensie mică și într-o gospodărie semițărănească, nemaiavând nici vacă cu lapte, ci doar vreo două oi, care, bine îngrijite, dădeau fiecare peste un litru de lapte pe zi.

 Îmcă de a doua zi am început să iau legătura cu diverse persoane cunoscute.

 În primul rând, cu vecinul Genes Sorinel, fost coleg la Suceava și Aiud, care fusese condamnat la numai trei ani și avea experiența libertății de 4 ani. I-am povestit aventurile ultimelor zile dinaintea liberării și mi-a dat curaj, spunând că și el a pățit la fel cu patru ani în urmă și că, totuși, s-a descotorosit de securiști, nedându-le nici o informație. Era funcționar la o întreprindere, dar schimbase, în 4 ani, 6 locuri de muncă, datorită șicanelor politice. Era și el o fire instabilă, avusese vreo trei căsătorii, dar din punct de vedere politic a avut o atitudine demnă și constantă. A decedat prin 1995.

Printre primele sarcini pe care mi le-am impus a fost aceea de a salva de la uitare cele peste 120 poezii învățate, la Aiud, în ultimul an. În consecință, am luat un creion chimic și hârtie și timp de vreo câteva zile am transcris toate poeziile, le-am înghesuit într-un borcan de sticlă și le-am îngropat în pământul din grădina părintească, într-un loc pe care am căutat să-l pot identifica după aceea. În același timp am dezgropat tipăriturile cu caracter anticomunist pe care le îngropasem înainte de arestare, cu scopul de a nu fi găsite de securitate. Erau, printre altele, Spovedania unui Învins de Panait Istrate, niște ziare franțuzești de prin 1930, care demascau crimele lui Stalin și alte câteva cărți, care însă nu le-am mai putut recupera din cauza degradării totale, prin pătrunderea apei în cutia de tablă pentru muniție, în care fuseseră ambalate. Nu prevăzusem că vor sta atâta timp în pământ. După ce am distrus aceste ultime cărți, am început activitatea curentă de acomodare și recunoaștere a noii situații. Pentru a epuiza acest capitol al poeziilor cu atâta grijă ascunse, trebuie să spun că peste vreo 5 ani, când am vrut să le caut nu le-am mai găsit, chiar dacă am răscolit toată grădina la adâncime de două hârlețe. Poeziile le-am regăsit în volumele apărute după 1990 în librarii, dar cel puțin cinci din cele învățate de mine, nu existau nici într-o ediție.

După trecerea primei săptămâni m-am prezentat la ora și locul stabilit, pentru a mă întâlni cu îngerul meu păzitor de la securitate, căpitanul Cojocaru. M-a întrebat ce am mai aflat și i-am răspuns că nimic, deoarece oamenii se feresc de foștii deținuți politici, bănuind că în atâția ani de contact cu securitatea au devenit informatori. Mi-a dezvoltat o teorie amplă despre necesitatea de a deveni informator și de a păstra legătura permanentă cu securitatea, deoarece, chipurile, numai astfel mă puteam purifica moral din punct de vedere comunist. Numai călăuzit de ei puteam să-mi mențin o atitudine justă pe linia educației socialiste. Întâlnirile infructuoase au durat vreo două luni de zile, după care văzând că nu a obținut nici o informație de la mine și că nu mai are nici o șansă, a întrerupt brutal legătura, spunându-mi: ?Bandit ai fost, bandit ai rămas. Nu te-am cunoscut, nu m-ai cunoscut!" și, astfel, am scăpat de el și de legătura cu securitatea!

 Dar avea să urmeze răzbunarea securității. Au dat dispoziții la toți responsabilii securiști de pe lângă întreprinderi să nu mă primească nicăieri ca salariat. Nici muncitor, nici funcționar! Am depus o cerere de reintrare în Colegiul avocaților, dar n-am făcut decât să-i dau de lucru funcționarei de la cadre, care a întocmit un voluminos dosar cu multe referințe favorabile, dar care cădeau în fața mențiunii de fost deținut politic. Bineînțeles, a fost respins. La fel numeroasele cereri de a intra muncitor sau funcționar au fost respinse, unele persoane de la cadre declarându-mi că se opune securitatea.

Avea să treacă un an de zile până să reușesc să sparg blocada!

Între timp, chiar din primele zile după liberare, am făcut o vizită fostei prietene, Eugenia Comaniță, cea care, cu 2 zile înainte de arestarea din 1948, îmi prezisese cu atâta siguranță dezastrul personal. Deoarece în timpul detenției făceam diferite presupuneri asupra acestei preziceri, am întrebat-o pe ce s-a bazat atunci când a afirmat că voi avea în curând o mare nenorocire, care să mă împiedice de a ne căsători. A răspuns că presimțirile ei provin din vise, care uneori au o intensitate mai mare și la care le dă mai multă atenție. Cu această ocazie eu mi-am formulat o teorie ceva mai rațională, bazată pe existența telepatiei în care cred, deoarece am avut ocazia să o verific în mod practic la un spectacol de circ. Cu acea ocazie, un circ străin venise în turneu prin Bacău și eu, fiind student, am luat loc în băncile din fundul sălii. O pereche de operatori, probabil soț și soție, desfășurau numărul lor, care consta în exerciții de telepatie cu spectatorii. Femeia, legată la ochi, stătea pe un scaun în mijlocul rondului jos, iar bărbatul mergea prin băncile de sus, lua buletinul spectatorilor și se uita la el, după care Erica, femeia de pe scaunul de jos, spunea numele titularului carnetului și orice date i se cereau. Nu era posibilă nici o șmecherie, pentru că spunea chiar cifre, cum ar fi data nașterii sau numărul buletinului. Pe atunci nu era formularul de azi, standardizat la buletine, și difereau de la un emitent la altul, dar datele erau cam la fel.

În cazul nostru, am ajuns la concluzia că noi treceam la serviciu, în fiecare zi, pe lângă clădirea securității, în timp ce era anchetat acolo Erguveanu și anchetatorii se întreceau în a găsi amănunte și a le pasa victimei torturate, care trebuia să declare ce sugerau ei. Ea fiind o fire mai sensibilă, a recepționat prin intermediul viselor apropierea dezastrului și mi-a comunicat-o mie când ne-am întâlnit. Am întrebat-o dacă nu se teme că voi fi din nou arestat și a spus că nu se mai teme, tot pe baza unor vise. După ce m-am liberat, a visat că a intrat pe ușă un urs mare, care a blocat intrarea și a spus că nu mai iese nimeni de acolo. Ursul, în vise, simbolizează un om bun. Pe baza acestui vis a tras concluzia că nu mai sunt în pericol și că se poate mărita cu mine. În timpul detenției stătea din când în când de vorbă cu sora mea mai mică și se informa de situația mea. Ea era absolventă a liceului industrial de fete Bacău și a școlii de maiștri în ramura croitorie, funcționa ca profesor maistru la o școală profesională și mai lucra uneori și în particular, câte o rochie sau alte piese pentru femei. Am întrebat-o dacă nu se teme de faptul că nu am serviciu, dar a spus că ea este în stare să țină un bărbat. În aceste condiții am înaintat formele la starea civilă și în două luni după ieșirea din închisoare ne-am căsătorit legitim. Este cu 11 luni mai în vârstă ca mine. A avut o copilărie chinuită, rămânând orfană de tată la vârstă de 15 ani, când acesta a fost asasinat de o mafie locală, fiind ucis și apoi pus pe șinele de cale ferată, unde a fost strivit de tren, dând impresia unei sinucideri. Criminalii n-au putut fi pedepsiți niciodată, având proptele politice din partea liberalilor la putere. Mama ei era casnică, cu doi copii la liceu. Tatăl fusese notar comunal, în comuna Stolniceni-Prăjescu, la 5 km de Pașcani, și urma să depună mărturie într-un proces în care erau implicați niște mafioți din comună și nu el acceptase compromisul. Pentru a evidenția măsura în care a fost afectată de pierderea a părintelui său, mi-a relatat că în anul decesului era în clasa a IV-a la liceul industrial, ramura croitorie feminină, și că a slăbit foarte mult. A sesizat acest lucru întâmplător, datorită lucrării practice trimestriale, care, pentru fiecare elevă, consta în confecționarea unei fuste la o colegă de clasă. La finele trimestrului, când colega s-a prezentat cu lucrarea la profesoară și au făcut probele, a constatat că fusta îi era foarte largă. Slăbise și se subțiase catastrofal după moartea tatălui. Bineînțeles, profesoara a înțeles situația și nu a găsit-o vinovată pe colegă. În aceste condiții a urmat Liceul industrial de fete Bacău, stând în gazdă o parte din timp la unchiul ei, fratele mamei, procurorul Romulus Adam, care avea un fiu, coleg de clasă și prieten cu mine. Cu această ocazie am cunoscut-o pe viitoarea soție.

Stătea cu chirie și în momentul liberării mele, ocupând o cameră și un antret. Pentru a acoperi cei 8 mp cât era norma de spațiu locativ, fusese silită să locuiască, după moartea mamei sale, în 1952, petrecută datorită cancerului la ficat, împreună cu o elevă, altfel fiind în pericol de a i se repartiza o persoană străină. Fratele ei, fost ofițer activ pe ambele fronturi, din Răsărit și Apus, după deblocare se stabilise în Banat, se căsătorise acolo și purtau o corespondență sporadică.

Una din cele mai odioase crime comuniste a fost suprimarea totală a pensiilor de bătrânețe tuturor pensionarilor, pentru limită de vârstă, care funcționaseră ca salariați ai ministerelor de Interne și Justiție. Această măsură o afectase și pe mama ei, care avea o astfel de pensie. Această suprimare a durat cam 12 ani, începând din 1950. In această categorie intrau, în afară de polițiști, toți magistrații și salariații din aparatul judecătoresc, precum și foștii funcționari ai primăriilor și prefecturilor. In acest timp am întâlnit foști magistrați încadrați la munca de jos, cu toată vârsta înaintată, fiind nevoiți să-și întrețină familia și pe ei înșiși.

Cu ocazia procurării actelor de stare civilă pentru căsătorie și pentru noile formulare de identitate am vizitat satul natal, unde am colindat vreo două zile prin toate locurile pe unde am copilărit, revăzând fostele proprietăți ale părinților, locurile unde pășteam vaca și construiam castele din crengi de răchită.

 Mai ales am vizitat fosta livadă a bunicului, pe care o visam mereu la Aiud, colindând apoi toate izvoarele și tufișurile din timpul copilăriei.

 După acest periplu m-am simțit oarecum eliberat de dorința insistentă din timpul detenției, de a revedea locurile natale, cu satul, dealurile și munții care formau orizontul inițial al copilăriei mele. Eram refăcut moral și mă simțeam în stare de a reîncepe orice, chiar o detenție, care nu mă mai speria așa de mult, cunoscându-i toate misterele. Dar nu aveam de gând să mai dau ocazie pentru așa ceva. Peste doi ani, în 1957, la 28 februarie, s-a născut unicul nostru fiu, Laurențiu, prin operație cezariană. Cam aceasta este soarta mamelor care nasc primul copil după vârstă de 30 ani. Băiatul este azi inginer electronist și mi-a făcut rost de calculatorul cu care scriu aceste memorii. Are o fetiță de doi ani și jumătate, care nu mă lăsa să scriu când vine la mine, având pretenția să apese și ea pe literele de la tastatură.

 Căsătoria a fost reușită din toate punctele de vedere, înțelegerea și buna armonie au domnit tot timpul în familia noastră, dorind tuturor un asemenea cămin. Soția mea a fost tot timpul membră a PCR, nu au dat-o afară după căsătorie, chiar dacă i-au reproșat unii că de ce n-a luat unul de la partid. Prin anii 60 a avut probleme cu serviciul, când era să rămână fără catedră, dar s-a zbătut, a fost în audiență la ministrul învățământului, Miron Constantinescu, a răsturnat o inspectoare de învățământ oraș și cu toate amenințările a supraviețuit, ieșind la pensie în 1977.

 În tot timpul după ieșirea din închisoare am căutat de lucru, dar fără succes, având, din umbră, ostilitatea securității, care socotea că voi ajunge să merg la ei să mă rog să-mi acorde dreptul la muncă, în schimbul funcției de turnător. Dar numai asta nu mi-a trecut vreodată prin cap. Am fost ajutat bănește de un avocat, fost coleg de barou, care câștiga bine, fiind un bun profesionist și care mi-a dat în două rânduri câte o mie de lei, rugându-mă însă să nu spun la nimeni. Mi-a ajutat foarte mult, pentru că cu acești bani și cu cei 950 lei de la canal, mi-am reparat dantura, care se degradase mult în cei 7 ani și mi-am cumpărat un palton bun, încălțăminte, lenjerie, etc., continuând să prospectez piața muncii, în speranța că voi găsi vreo fisura în blocajul securist. De- abia în vara anului următor, 1956, am reușit să intru jurisconsult la o întreprindere din Bacău, dar numai pentru o săptămână, pentru că a aflat securitatea și am fost revocat. Mi s-a plătit totuși salariul pentru o săptămână. Peste câtva timp m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu, evreu, care se pregătea să plece în Israel și care mi-a sugerat să mă adresez Direcției Treburi din Consiliul de Stat al RPR, care are unele competențe în acest domeniu. Am întocmit un memoriu amplu, în care arătam cum sunt șantajat de securitate, care mi-a luat dreptul la muncă, garantat de constituție și cum stau de un an fără nici o ocupație. Am indicat mai multe întreprinderi care aveau posturi libere și care nu mă primiseră, deși aveam calificare de studii superioare. După vreo săptămână a venit la mine un inspector de la Forțele de muncă, Stoican - frate cu juristul MAI, Vasile Stoican, acuzator al lui Antonescu în procesul de la Tribunalul Poporului, care mi-a spus că a primit de la Consiliul de Stat dispoziția să raporteze, în termen de 10 zile, încadrarea mea în câmpul muncii. În consecință, am căzut de acord să intru contabil de materiale la Teatrul de Stat Bacău, cu salariul de 410 lei lunar. Și, astfel, după mai bine de un an de zile, am spart blocajul și am reușit să intru și eu în câmpul muncii! Munca îmi convenea, pentru că umblam mult prin oraș după cumpărături și puteam să mă informez despre alte posturi de jurisconsult libere la diferite întreprinderi. M-am acomodat repede cu munca pe care o desfășuram și după vreo 4 luni de la încadrare, s-a ivit o situație favorabilă. La Fabrica de șuruburi din Bacău, ?Muncitorul Liber", se crease un post de jurisconsult principal, care nu fusese până atunci în schemă și un funcționar oarecare îndeplinea sarcinile de jurist.

 Când m-am prezentat cu cererea, condițiile erau foarte favorabile, pentru că de la Comitetul județean de partid voiau să trimită o tovarășă cu 4 clase primare și o școală de asesori judecătorești, pe care directorul nu o voia. Salariul era ceva mai bun ca la teatru, pentru că atingea 740 lei lunar. Directorul s-a grăbit să pună rezoluție favorabilă și a chemat șeful de cadre, fost activist de partid, vecin și prieten cu tatăl meu, care cunoștea situația și din acest motiv nu s-a mai dus la securitate să ceară avizul, ci s-a dus la partid, unde i s-a răspuns, după ce a arătat situația că răspunde el și directorul dacă se întâmplă ceva. Și-au asumat această răspundere și au dat avizul favorabil, dar mai rămânea de rezolvat o problemă și anume: pentru postul de jurisconsult principal trebuia o vechime juridică de doi ani. Eu o aveam, întrucât fusesem avocat în barou 3 ani, dar în Legea oficiilor juridice nu era nominalizată această calitate și după ce se enumerau funcțiile juridice - judecător, jurisconsult, etc. ? paragraful continua cu ?și altele". Consiliul de jurisconsulți din Bacău nu și-a permis să interpreteze că activitatea de avocat este o funcție juridică și a trebuit să mai fac un drum la București, la Ministerul Justiției, pentru ca să se pună o rezoluție favorabilă, spre a fi trecut în rândul jurisconsulților cu vechime de peste doi ani. În felul acesta, în ciuda securiștilor, am ajuns jurisconsult la o întreprindere socialistă din sectorul metalurgic, cel mai venerat în ierarhia unităților industriale, care la 23 august defila printre primele la parada festivă. Șeful de cadre pretinde că a avut unele neplăceri cu securitatea pe această temă, dar fără consecințe deosebite, pentru că și partidul avea ponderea lui în ierarhia puterii. M-am adaptat foarte repede la munca juridică și toată lumea era mulțumită de mine și de activitatea depusă. Aceste fapte s-au petrecut în luna noiembrie 1956, când s-au întâmplat cutremurătoarele evenimente din Ungaria. Aceste evenimente au zguduit lumea comunistă și s-au datorat raportului lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în care demasca crimele lui Stalin. În România au fost mișcări în special studențești, în centrele universitare, din Ardeal și București, în urma cărora mulți au înfundat pușcăriile. În Polonia a venit la conducerea partidului comunist Gomulka, scos cu un an mai înainte din închisoare și care a acordat niște reforme liberale și libertăți incredibile pentru societatea noastră închisă. Până la urmă toate s-au estompat și Gomulka a revenit la matcă, fiind înlocuit, peste 10 ani, ca unul mai dogmatic decât putea suporta poporul polonez. Am citit atunci că și în China au fost probleme politice din cauza răscoalei din Ungaria și nu se știe care ar fi fost soarta comunismului, dacă reușeau atunci naționaliștii unguri.

 În România nu s-a schimbat nimic și am asistat la un discurs al lui Gheorghiu-Dej care, în urma unei vizite la Moscova, a obținut câștig de cauză pentru înăsprirea regimului existent, anunțând că nici vorbă nu poate fi de slăbirea luptei de clasă, ci dimpotrivă, că se tinde la ascuțirea ei. Asta însemna înăsprirea terorii și ascultam îngrozit aplauzele prelungite ale membrilor CC.

 În România s-au copt multe măsuri de apărare a regimului sovieto-comunist, dar a durat doi ani până s-au luat măsuri radicale, pentru asigurarea stabilității regimului. Într-adevăr, prin HCM 2000/1958, foarte secretă (nu s-a publicat nici într-un monitor oficial), s-au luat măsuri radicale pentru ca dușmanii poporului comunist să nu mai poată ridica vreodată capul. Cu un an mai devreme apăruse HCM 1370/1957, care apoi li s-a părut prea blândă și au reformulat-o în anul următor, sub nr. 2000/1958. Mi s-a atras atenția, în primăvara lui 1958, că se lucrează la refacerea tuturor dosarelor de cadre, după noi indicații guvernamentale. Și alte semnale de la colegi mai inițiați decât mine mi-au parvenit în sensul unor prevederi aspre.

 Prin luna martie 1958 s-au prezentat la directorul întreprinderii doi securiști, care au spus că au de discutat cu oficiul juridic anumite aspecte ale activității din întreprindere. Directorul m-a chemat cu registrul de litigii și am intrat cu ei într-o cameră liberă a sindicatului și după ce s-au prezentat, m-au întrebat dacă îi cunosc. Am răspuns că nu și, într-adevăr, nu-i cunoșteam, dar ei mă cunoșteau deoarece mă urmăreau de mult. După ce s-au uitat puțin prin registru, unul din ei a trecut la subiect: ?Ia ascultă, mă, cum ai intrat tu aici?" În mod absolut legal, îndeplinind toate condițiile cerute de lege. Mi-au amintit că am semnat un angajament pentru a le face servicii și nu m-am ținut de cuvânt, cerându-mi să revin. Le-am răspuns că nu am talent la așa ceva și că nu pot să-i satisfac. Mi-au cerut referințe pentru 7 persoane aspra modului de comportare a acestora. Era formula veche de a cere referințe pentru mai multe persoane, spre a nu ști în realitate pe cine urmăresc ei, pentru că dintre toate numai unul îi interesa. Au plecat fără să știu ce vor în fond de la mine. Aveam să aflu peste câteva luni. Prin luna iunie a trecut pe la biroul comercial, unde îmi desfășuram activitatea, un delegat de la întreprinderea de prelucrarea lemnului din județul Neamț, care mi-a spus că la ei s-au făcut restructurări drastice și mulți funcționari au fost trecuți în producție, printre care și jurisconsultul unității, care fusese deținut politic. Deci, aflasem soarta care mă așteaptă și pe mine în curând.

 Peste o lună, și anume la 28 iulie 1958, am fost chemat la biroul directorului, unde erau adunați șeful contabil, șeful de cadre, șeful sindicatului, secretara organizației de bază, etc., care mi-au pus în vedere că în conformitate cu hotărârile Comitetului Central al PCR și a HCM 2000/58 mi se desface contractul de muncă pentru funcția de jurist, cu începere de la 1 august a.c., și pot rămâne în fabrică, dar la sectorul direct productiv. Mi-au spus că ei au fost mulțumiți de mine, dar acestea sunt ordinele conducerii superioare și trebuie să le execute. În fața acestei situații nici nu aveam de ales. Era de preferat să rămân acolo, unde eram cunoscut, decât să pornesc iar în căutarea unui loc de muncă în altă parte. O dată cu mine au fost chemați, în aceeași zi, peste 30 persoane, la care li s-a ținut un discurs asemănător. Dintre aceștia erau și 5 maiștri. Cei mai mulți nu fuseseră deținuți politici, dar fuseseră pe vremuri membri ai mișcării legionare sau fruntași ai partidelor istorice, sau aveau hibe specifice cum ar fi rude în străinătate, etc. O mare parte din ei erau veniți de la Sinaia, odată cu fabrica, deoarece aceasta fusese proprietatea lui Mircea Costinescu, fost ministru liberal, și făcută cadou Bacăului de Chivu Stoica, în 1948, când a fost deputat de Bacău.

 M-am consultat cu unul din maiștrii trimiși la munca de jos, care m-a sfătuit să trec la o mașină de filetat prin rulare automată, unde sunt trei mașini și un țigan șmecher le ținea pentru el, profitând de neglijența conducerii. Într-adevăr, era un loc bun de muncă, chiar dacă existau unele probleme legate de vechiul muncitor încăpățânat. Erau toate trei importate din RDG, cu vreo 5 ani mai înainte, din care două identice, filetau șuruburi de M6, iar una, mai mare, șuruburi groase de 12-16 mm. Fuseseră mai multe încercări ale conducerii de a introduce un muncitor la aceste locuri de muncă, dar eșuaseră din cauza șicanelor create de vechiul ocupant al locului de muncă. Mie mi s-a dat în primire una din mașinile mici. După 2 zile, țiganul și-a luat concediu de odihnă și m-a lăsat singur. Mașinile de filetat șuruburi de 6 mm aveau un randament teoretic de 120 bucăți pe minut, deci o capacitate foarte mare. Filetarea se făcea prin trecerea șurubului brut printre două blocuri de oțel, cu șanțuri înclinate pe ambele fete, numite bacuri, unul fix și unul mobil, care de deplasau înainte și înapoi cu 120 curse pe minut. Alimentarea se făcea prin dispozitivele automate ale mașinii, care introduceau șuruburile între bacuri și apoi, filetate, le aru