Precedentul deceniu nu-l mai evocăm decât prin păcatele lui acumulate: tranziție cvasi blocată, compromiterea clasei politice, corupție, dăinuirea vechilor structuri cu oamenii lor sub o pojghiță de democrație, etc. Uităm că de-a lungul lui ne-au fost puse la dispoziție mărturiile prin care vom putea reconstitui, când va sosi vremea aducerii aminte, jumătatea de secol ce pare a ne fi desfigurat pe fiecare în parte și pe toți împreună.
    Rămăseseră însă zone de umbră stăruitoare. Una dintre ele este redată acum istoriei cu o mărturie de o valoare indiscutabilă atât prin memoria intactă a autorului, Radu Mărculescu, cât și prin calitatea sa nu doar umană, ci și intelectuală. Apărută la Editura Albatros și intitulată mai patetic decât tonul general al textului Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, cartea reprezintă, după știința noastră, primul document de o atare amploare asupra soldaților și ofițerilor români, prizonieri de război în Uniunea Sovietică.
    Raritate ce provine și din faptul că de-a lungul a vreo 50 de ani acest prizonierat urma să fie sau "potemkinizat", sau ascuns ca să nu-ți îngreuneze dosarul. Un văr bun de al meu, pe atunci sublocotenent, Dan Mihail, s-a întors orb de acolo. Orb și tăcut. "Potemkinii" în schimb vorbeau: erau aceia care, pentru a scăpa mai repede, acceptau să se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu și să se prefacă în comuniști convertiți. În dispozitivul colonizării Europei răsăritene, piesa aceasta de șah le păruse comuniștilor din conducere suficient de importantă pentru ca Ana Pauker să se deplaseze în persoană prin lagărele sovietice spre a promite, a porunci, a șantaja. Au fost totuși numeroși ireductibilii, ca Radu Mărculescu, care au refuzat să cedeze și n-au obținut repatrierea, decât după vreo 9 ani de lupte, greve și solidaritate.
    Deoarece una din revelațiile cărții de față stă tocmai în această solidaritate. În ciuda renumelui pe care noi românii îl avem printre străini și uneori ni-l facem și singuri - de a fi dezbinați, incapabili de o acțiune comună - iată că în momente de cumpănă a existat și această unire a forțelor. Paginile consacrate de autor grevei de la Oranki, unde sclavii au obținut principiul repatrierii, ar trebui să poată consola pe toți cei care au suferit o criză identitară în timpul ultimelor alegeri. - Cum poți să fii român? - se tot întrebau. N-au decât să deschidă această carte ca să aibe cu ce se mândri. Nici un alt grup de prizonieri nu inventase pentru a lupta contra foamei un mijloc aparent atât de inadecvat ca greva foamei. În nici o altă colectivitate din lagăr nu se pusese la punct o tactică cu rezultate atât de imediate: când un grevist era dus ca pedeapsă la celular se vedea imediat înlocuit de un voluntar din grup care-i lua locul. Pentru a descrie această solidaritate mergând până la gesturile sacrificiale, autorul scrie că învățaseră să se iubească unii pe alții. Iubire, prietenie, camaraderie din care nu erau excluși și neromânii (relațiile de lagăr cu grupul maghiar sunt dintre cele mai strânse, întâlnirea într-un "tren-bou" (astfel numește autorul vagoanele în care erau înghesuiți deținuții) cu țigani deportați din România se lasă cu gălăgie și bucurie, până și suferințele poporului rus sunt deplânse de Radu Mărculescu, căinându-l cu versurile lui Lermontov pe când poetul rus pleca în exil:
    "Adio nespălata mea Rusie,/ Împărăție de stăpâni și de robi,/ Adio, vouă-albastrelor-chipie,/ Și ție, prea supusul lor norod!"
    Autorul este un intelectual. Profesor de filozofie și de literatura română într-un liceu bucureștean, pare natural să afle un sprijin moral în cultură. Închisoarea transformată în universitate de către deținuți - e un loc comun a mai tuturor mărturiilor carcerale. Păstrasem însă și amintirea celor spuse de un scriitor francez care plecase pe front cu Pascal în raniță. Pentru întâlnirea cu moartea. Pentru întrebările ultime. Poate pentru răspunsul fulgerător. Cartea i-a rămas în raniță. Nici nu s-a mai gândit s-o deschidă. Realitatea luptelor sfidase prin cruzime și non-sens, litera scrisă. Nimic asemănător la Radu Mărculescu. Din fericire pentru el. Dimpotrivă, el își regăsește suflul, scrijelind pe zidul beciului NKVD-ist de la Marsank versuri de Vasile Voiculescu, pe cât de mare poet pe atât de ocolit de condeiele critice de parcă i s-ar reproșa că nu s-a ținut cuminte de esteticul pur și, din pricina intransigenței sale, dealtminteri ne-demonstrativă, a fost arestat la peste 70 de ani și s-a stins de pe urma celor suferite sub anchetă. Dar Radu Mărculescu, al cărui poet preferat este tocmai Voiculescu nu citează doar din alții. Scrie și el basme, opere lirice, operete, reviste muzicale, până la sfârșit improvizează și un atelier de pictură. Își transformă prietenii în decoratori, costumieri, actori, în timp ce alt coleg scrie de unul singur în fiecare zi ziarul lagărului, Hidra, și tot singur îl distribuie. Toată această activitate se desfășoară nu în regim privilegiat, ci de înfometare, de Gulag cu tot ceea ce presupune el.