Despre  moartea  lui  Vasile  Paraschiv  am  aflat  acum două ore dintr-un mesaj primit de la Doina Jela. Amestecul de tristețe, revoltă și amintiri a pus repede stăpânire pe mine. Primul lucru ce mi-a venit în minte a fost o întrebare formulată pe la începutul anilor 2000 de un tânăr doctorand român care studia în Statele Unite:

"Domnule Tudoran, ce a făcut de fapt Vasile Paraschiv de ați afirmat că nici o enumerare ce include forme de dispreț, rezistență față de dictatura comunistă nu poate lăsa pe dinafară numele lui fără să devină astfel o mărturie între incompletă și total falsă?"

"Totul", i-am răspuns. După care i-am enumerat tânărului tot ce am crezut că era important să știe despre Vasile Paraschiv. Apoi, i-am dat o sacoșă plină ochi cu fotocopii, ziare, cărți, bibliografie, două casete pe care le aveam de la Europa liberă. A fost o investiție excelentă. Îl citesc de când în când pe tânărul de atunci și mă bucur să văd cât de bine, de organic a integrat în sistemul său de cântărire a comunismului informații și mărturii pe care le-a strâns cu meticulozitate ani și ani la rând. Și am zâmbit, întotdeauna cu bucurie, văzând că atunci când dă nume, cel al lui Vasile Paraschiv nu lipsește.

Nu l-am  întâlnit niciodată pe Vasile Paraschiv. Așa a fost să fie. Despre el, în aceste zile ale despărțirii de un mare luptător,  vor povesti cei care l-au cunoscut, cei care au luptat și au pătimit alături de el, cercetători care știu astăzi că fără oameni ca Vasile Paraschiv puține lucruri dintre cele ce au ținut cândva România pe hartă s-ar fi întâmplat. Eu, unul, vreu să povestesc un episod ce nu are o legătură directă cu Vasile Paraschiv, dar are o mare semnificație pentru felul în care l-am înțeles pe acest erou.

Deseori, oameni ca Vasile Paraschiv au fost întrebați de ce a au făcut un lucru ori altul, de ce și-au asumat riscuri enorme când, iată, până și astăzi, minți strălucite consideră că asemenea acte erau inutile, erau sortite eșecului, nu contau. Este un demers ce mă duce cu gândul la amintirea altui om la care am ținut foarte mult, plecat și el dintre noi acum câteva zile, unul dintre cei mai pricepuți specialiști din domeniul dezvoltării internaționale cu care am lucrat în ultimii 20 de ani - Terry H.

Era pe la începutul anilor '90, ne aflam împreună într-o țară împovărată de nefericire. Oamenii locului îl ascultau pe Terry cu atenție, dar el avea din ce în ce mai apăsat sentimental că mesajul său "nu trece". Nu se înșela. Nu peste multă vreme a avut și confirmarea. La un moment dat, din sală a venit un punct de vedere:

"Bine, să spunem că, odată întorși acasă, ne vom apuca să facem toate aceste lucruri pe care le învățăm aici, că se vor schimba câteva lucruri la noi în sat, dar asta tot nu va rezolva nimic, fiindcă nenorocirea este prea mare și nimeni nu va avea resurse și timp să ajute pe toată lumea. Deci, până la urmă nu va conta?"

Terry a abandonat pe masă toate materialele pe care le folosea în expunerea sa. A închis proiectorul. A strâns trepiedul pe care instalase flip chartul ale cărui pagini erau pline de grafice etc. A făcut o pauză. Apoi a continuat:

"Vreau să vă povestesc o întâmplare petrecută în copilăria mea. Eram pe plajă, cu bunicul meu, după o furtună ce lăsase pe nisip sute de căluți de mare. Bunicul se uita cu atenție la ei. Din când în când se apleca, aduna câțiva și îi arunca înapoi în apă. L-am întrebat de ce-o făcea. <<Ca să le dau o șansă să revină la viață>>. <<Bine, dar tot nu o să poți să-i salvezi pe toți, căci sunt prea mulți, așa că tot nu contează.>> Bunicul s-a oprit, s-a aplecat, a mai adunat câțiva căluți de mare. S-a uitat la mine și mi-aspus <<Băiete, poate ai dreptate, dar pentru aceștia contează>>. După care a aruncat în apă căluții abia culeși de pe nisip.

Am început să mă aplec și eu, să culeg căluți alături de bunicul meu și să-i arunc în apă. Ne-am oprit abia când soarele dispăruse de mult și pe nisip era foarte greu să mai deslușim căluții de mare. Ne-am întors acasă morți de oboseală. Dacă mă întrebați care a fost pentru mine cea mai mare satisfacție profesională, nu voi avea nici o ezitare să vă spun că a fost ziua când am învățat de la bunicul meu că pentru aceștia contează... Am înțeles în acea zi ce vreau să fac în viață și pentru viețile altora. Acum, haideți să ne întoarcem la trainingul nostru."

Vasile Paraschiv a știut că "nimeni nu poate să schimbe lumea", dar a crezut că pentru a se ivi șansa unui asemenea miracol, cineva trebuie să înceapă de undeva. N-a așteptat să-i vadă pe alții voluntarizându-se. A făcut pasul, a ieșit din rând, convins că asta contează...

Și pentru mine, unul, a contat enorm.

 

Washington, DC., 4 februarie 2011