Iubite Domnule Ambasador

M-am întorsm, sunt numai doua ore de atunci, de la înmormântarea lui armand Calinescu. V-am povestit cândva, în neuitatele pentru mine ceasuri de conversatie de la Riga [în 1936-1939 V. Stoica a fost reprezentantul României în Letnia si Lituania (magazin istoric nr. 10, 11/1995).], ce a însemnat omul acesta pentru copilaria si adolescneta mea, traite sub semnul ascensiunii lui politice si mai târziu pentru scurtul meu început de cariera. Am crezut în steaua lui si i-am urmarit itinerariul politic cu o pasiune si o veneratie pe care nu le-am renegat niciodata, nici chiar în clipele de grea si umilitoare deceptie, ce au urmat brutalei si nedreptei mle rechemari din strainatate.
Vizitele sale anuale, în pravalia parintilor mei, mici negustori la ptesti, vizite electorale, desigur, dar nu mai putin evenimente pe care le asteptam cu înfrigurare, zgomotoasele manifestatii de strada si campaniile de alegeri, care atrageau ca un magnet intentia de partizanat a noastra, a levilor de la liceul "I.C. Bratianu", discursurile lui Calinescu în Parlament, discursuri pe care le citeam adeseori în fata oglinzii, cautând sa imit atitudinea si glasul uscat si patrunzator al oratorului toate acestea au constituit, pentru adolescenta mea, chinuita de cosmarul sicanelo ce le suportam, ca singura treapta solida spre catedrala nazuintelor si veleitatilor mele.
Aeam 17 ani azi m 20 când eliminat, cu mult zgomot, din liceu, din cauza unei foarte premature colaborari la o revista bucuresteana (Cuvântul Liber) am venit la Bucuresti unde, ajutat de dl. Todorescu Braniste, vice presedinte pe atunci al taranistilor din Args, am intrat în redactia adevarului. acum puteam sa-mi realizez, în deplina libertate, proiectele care ma preocupasera ani de-a rândul si sa devin cu adevarat util omului în serviciul caruia voiam sa ma pun, cu trup si suflet, lui Ar.M. Calinescu.
Aveam, repet, 17 ani. Intr-o dimineata pe care o amânasem cât putusem mai mult, mam hotarât si am sunat la poarta casei din C.A. Rosetti, unde locuia pe atunci idolul meu. M-a primit îndata, într-un birou modest si, din primul moment, a rupt gheata de care ma temusem atât, spunândumi cuvinte de lauda la adresa tatalui meu, "un om foarte de isprava" si întrebându-ma amânunte asupra eliminarii mele, de care auzise vorbindu-se.
L-am rugat a intervina, la unul din directorii Adevarului, pentru a fi acreditat pe lânga Partidul National-taranesc, urmarind prin aceasta sa fiu mai des în contact cu el si sa-i pot deveni util, în întelesul pe care, cu admirabila naivitate a vârstei, îl dadeam acestui cuvânt.
Armand Calinescu m-a privi si, cu zâmbetul acela cu atât mai pretios cu cât era tât de rar, mi-a spus:
 Meseria pe care ti-ai ales-o si, în special, domeniul acesta al reportajului politic cere multa experienta si multa raspundere. Sunt uneori, înm joc, lucruri foarte grave. La douazeci de ani se face înca literatura...
 Am saptesprezece, l-am corectat eu, necrutator.
Se aprpei de mine si ma privi, mai mult curios decât surprins. Apoi spuse, cu o inflexiune duioasa în vocea de obicei grava si metalica:
 Saptesprezece ani! Asta e o vârsta... Cu patru ani mai mare dect baiatul meu. [Barbu Calinescu, stabilit acum în Anglia]. Un copil...
Isi drese apoi glasul, jenaz parca de slabicunea dse-o clipa si ridicându-si fruntea, cu gestul acela brusc al tribunului, atât de nepotrivit cu statura lui mica si totusi atât de impunator, îmi fagadui ca va încerca sa lucreze cu mine.
 Nu-ti promit nimic. O simpla experienta. Te vei ocupa la început numai de organizatia din arges.
Imi întinse mâna:
 Cu scoala ce faci?
Ridicai din umeri, încurcat:
 Nu stiu... Cred ca am sa urmez în particular.
Vocea metalica redeveni autoritara:
 Te rog! Te rog foarte mult, domnule! Sa-ti termini liceul. Când îti vei lua bacalaureatul. Vom sta într-adevar de vorba.
...Sun doua ore de când Armand Calinescu doarme acolo, în cripta de la Curtea de Arges, sub un cer plumburiu si trist ca un sfârsit de lume...