In august 1929 am fost trimis la început secretar si apoi consilier la Legatia României de la Berlin. Orasul era destul de vulgar si nicaieri nu se vedeau oameni eleganti. Pe strada, toata lumea etala un fel de eleganta ieftina cu alura sportiva si femeile aveau mersul energic, masculin, balansând bratele ca soldatii la parada. Existau restaurante si locuri de amuzament luxoase, însa nu aveau un interior de bun-gust. Totul era grosolan, supraîncarcat si fara gust ca si oamenii pe care îi vedeai. In mod cert, orasul nu-mi placea deloc.

Legatia se gasea în Rauchstrasse, în apropierea marelui parc central al orasului. Seful legatiei era ministrul Nicolae Petrescu-Comnen, un personaj deosebit de curios. Pe atunci avea 45 de ani, era înalt si slab, un tip de tigan adevarat de rasa pura, cu ochii oftalmici, cu un nas curbat, o mustata lunga neagra, desalat, destul de chel si având un aer donquijotian. Vioi, bun vorbitor, foarte agitat, inteligent, ambitios, fals, dar când voia foarte amuzant. Era fiul unui magistrat si al unei profesoare care conducea un pension de fete. Si-a facut studiile la început la Bucuresti si apoi doctoratul în drept la Paris. In capitala franceza, el a tiparit un volum de versuri pe care l-a semnat Nicolae Petrescu-D'Artagnan. Se credea un tip de muschetar.

Revenit la Bucuresti, a facut o cariera de avocat si s-a înscris în partidul liberal. Intre timp, si-a schimbat numele, nu se mai numea dâArtagnan, ci Nicolae Petrescu-Comnen. Vanitos ca toti tiganii, el a luat un nume de familie imperiala. Pretindea ca provine, ca ducesa dâAbrantes sau ca Napoleon, din împaratii Bizantului. Politician foarte abil si foarte arivist, el se agita mult, servea pe toata lumea, coplesea oamenii politici cu cadouri si cu flatari, pe sotiile lor cu flori si astfel a reusit sa fie numit ministru la Berna. Acolo, Comnen a ramas câtiva ani, însa cum în acest timp se stabilea la Geneva Societatea Natiunilor, el mergea sa asiste la toate reuniunile si îi curta pe puternicii zilei, reusind sa fie numit ministru la Berlin. Visul sau era Roma, dar Titulescu, desi îl aprecia pentru unele din calitatile sale, îl considera putin cam vulgar pentru a-l trimite acolo.

Comnen avea o sotie foarte frumoasa, de origine ungureasca si de familie simpla, cu care a fost mult timp prieten si pe care a trimis-o la Lausanne sa-si perfectioneze educatia si sa învete franceza. Era înalta, blonda si avea un surâs frumos si dulce si o voce cu accente tandre si în special stia sa taca. Inainte sa se casatoreasca, Comnen a gasit la Trieste un conte foarte batrân, aflat în neagra mizerie, care în schimbul unei rente viagere a acceptat s-o adopte pe viitoarea lui sotie. Contele a murit repede, dar în anuntul sau de casatorie, domnul Comnen se casatorea cu o contesa. La Berlin, nemtilor nu prea le pasa de obsesiile de noblete ale lui Comnen si ei îl numeau Nicolae Petrescu-Chiar Daca (Quand-męme). Mai t?rziu, c?nd era ambasador la Vatican, italienii ?i spuneau Nicolae-Probabil Comnen.

In telegrame, era foarte prudent. De exemplu, începea prin a spune ca relatiile dintre Germania si Polonia erau în acel moment foarte bune si cita câteva fapte în sprijinul acestui lucru. Spre sfârsitul telegramei, explica totusi ca relatiile dintre Germania si Polonia ar putea deveni tensionate si cita alte fapte ca exemplu. In raportul scris mai târziu, când evenimentele se produsesera, el se referea la prima sau a doua parte a telegramei pentru a arata ca prevazuse bine evolutia.

In Germania, situatia politica era destul de complicata si tulbure. Existau partide cum era partidul national-german si partidul national-socialist al lui Hitler, care dispuneau de adevarate armate. In tot acest timp, existau conflicte între gruparile armate si mai ales în fiecare sâmbata si duminica conflictele se soldau cu zeci de morti. Aceasta lupta politica era dusa cu brutalitate, fara limite si se asemana foarte mult cu luptele dintre gangsterii din America. Faptele se produceau de fiecare data în aceeasi maniera: într-o braserie oarecare frecventata de tinerii unui partid navaleau adversarii lor politici; se tragea cu pistoalele si apoi îsi numarau mortii. Intotdeauna politia sosea prea târziu si vinovatii nu erau prinsi niciodata.

Toate aceste partide tineau mari adunari populare în care agitatia politica lua alura unei violente extreme. Inaintea venirii lui Hitler la putere, cuvântul de ordine era ca toata lumea sa se plânga si sa prezinte Germania ca pe o martira. Germanii erau puternic sustinuti de englezi, care le-au deschis si oferit credite importante. Când a venit Hitler la putere, Germania a primit credite cu o valoare mai mare decât a platit ea ca reparatii de razboi. Aceste credite n-au fost niciodata returnate. Englezii se temeau ca Franta sa nu devina puternica si au încercat sa întareasca Germania pentru a mentine astfel echilibrul puterilor în Europa.

Francezii erau mult mai prudenti si mai neîncrezatori. Ei nu acordau decât putine credite si îsi retrageau banii la timp. Asa au procedat înaintea marii crize economice a anilor 1931 si urmatorii. In afara creditelor de la stat la stat si a celor obtinute de la marile banci, industriasii si comerciantii germani au reusit sa obtina importante credite de la firmele particulare a caror valoare n-a fost niciodata cunoscuta. La Berlin aveai impresia foarte clara ca germanii joaca un joc fals: ei cauta sa dea impresia ca sunt într-o mare mizerie si faceau apel la altii la un sentiment de solidaritate europeana.

In realitate, în Germania si la Berlin, în special, se traia foarte bine, totul se gasea din abundenta, viata nu era prea scumpa, existau în general putini someri, iar cei care existau primeau întreaga indemnizatie de somaj. Muncitorii traiau în apartamente bune si mari si întreaga situatie economica era destul de înfloritoare. Apoi se distrau mult si toate restaurantele, toate localurile de placere erau arhipline. Impresia de bunastare era generala si incontestabila.

La Berlin, patru cincimi din populatie era formata din muncitori sau mici burghezi. Aproximativ doar o cincime o formau burghezii înstariti, intelectualii si liber-profesionistii.

In 1933 am asistat la venirea la putere a lui Hitler si la marea parada cu torte sub fereastra Reichskanzlei, cu Hitler si Hindenburg la fereastra - învingatorul si învinsul. Cei patru ani pe care i-am petrecut la Berlin sub regimul lui Hitler au fost destul de ciudati. Pe de-o parte, actele de o teroare si o brutalitate incredibila si, pe de alta parte, o mare bunastare economica si un fel de exaltare patriotica, dublata de o crestere violenta a orgoliului national. Intelectualii priveau acest lucru cu scepticism, însa muncitorii si mica burghezie erau entuziasmati. Statul nu se amesteca în problemele particulare, iar cine era bogat ramânea bogat si cine nu era gasea o munca bine platita. Germanii erau aproape fericiti.

In ziua când Hitler a decis sa reînarmeze Germania, am vazut la Berlin o panica extraordinara de teama unei interventii franceze. Succesele neîntrerupte ale lui Hitler, care au atras masele si chiar multi din clasa burgheza, s-au soldat cu o contagiune a acestei exaltari generale.

Atâta timp cât am stat eu acolo, nu existasera înca excese contra evreilor, însa ei erau deja victimele unor numeroase sicane. Eram obligati sa urmarim foarte atent oscilatiile politicii germane. Aceasta lua mult timp si ne dadea mult de lucru. Comnen excela în a face profetii, dozându-si cu grija telegramele, jumatate optimiste, jumatate pesimiste.

In 1937 am primit o te- legrama prin care ma anuntau ca eram numit sef al legatiei din Copenhaga, însa peste alte câteva zile am primit o alta în care mi se spunea ca sunt numit la Roma. Eu, care visam sa fiu trimis într-o tara exotica, la Cairo, în Japonia, în America de Sud, continuam sa ma învârtesc în aceleasi orase, în aceleasi tari pe care le cunosteam si pe care le-am vazut pe cheltuiala mea.

In cursul primei mele vizite la Ciano mi-a vorbit mult despre necesitatea de a ajunge la o întelegere cu Ungaria, având aproape aerul de a spune ca în fond Transilvania ar fi trebuit sa ramâna ungureasca. I-am explicat ca politica noastra fata de minoritati era foarte larga, ca ei aveau atâtea scoli si licee câte doreau. Era evident ca Ungaria era în gratii la Palazzo Chigi si ca în acest domeniu nimic nu se schimbase, pentru ca înca din timpul lui Kossuth ungurii erau foarte iubiti la Roma. Niciodata noi nu am putut schimba aceste sentimente si chiar ministrii atât de experimentati care m-au precedat, ca Dimitrie Ghica sau Diamandy, nu reusisera sa ne introduca în gratiile guvernantilor italieni. Bineînteles ca si eu am pledat atât cât a fost posibil cauza noastra, invocând în special originea comuna latina, de care italienii aveau întotdeauna aerul ca se cam îndoiesc. Chiar cu ocazia unui dineu la Ciano i-am spus:

- Domnule ministru, nici nu stiti câta fericire este pentru un român sa se afle aici în Roma noastra.

- Cum în Roma noastra?

Natural, Roma ne-a trimis sa cucerim Dacia. Noi am cucerit-o, i-am deplasat pe daci, i-am colonizat si acum am revenit unii aici, în Roma noastra. Ea este atât a noastra, cât si a dumneavoastra. Avem acelasi certificat de nastere, cum nici un popor nu l-a avut: Columna lui Traian. Acolo sunt sculptate în marmura toate gesturile noastre în serviciul Romei si marturia originii noastre. Nu suntem un popor cucerit de Roma. Suntem latini care au cucerit Dacia si tot atât de romani ca dumneavoastra.

Ciano, de origine greceasca ca si mine, nu mi-a putut raspunde nimic si iata-ne doi grecotei pledând pentru gloria Romei si a descendentilor sai.

Mussolini fusese într-o vizita oficiala la Berlin, unde a fost atât de sarbatorit si flatat ca s-a reîntors la Roma convins de forta invincibila a nemtilor si a decis sa urmeze politica lor. Italienii nu erau multumiti de aceasta schimbare de pozitie. Si nimic nu era mai convingator în acest sens decât incidentele minore care s-au petrecut cu ocazia vizitei lui Hitler la Roma.

Intr-o zi am fost anuntat la telefon ca în aceeasi seara va avea loc repetitia generala a cortegiului care urma sa-l primeasca pe Hitler, dar am fost sfatuit sa vin pe jos si nu cu masina. De fapt, era asa o înghesuiala ca puteai crede ca fusese special creata. Am aflat mai târziu ca în afara de repetitia oficialitatilor, mai exista o repetitie clandestina a publicului, hotarât sa saboteze primirea. Am vazut cortegiul cu masinile goale si am auzit echipele de agitatie strigând Viva Hitler.

Doua-trei zile mai târziu a sosit si Hitler. La gara Victor Emmanuel, Hitler a fost primit într-o atmosfera foarte rece, într-o lunga si penibila tacere. In sfârsit, Hitler si Mussolini au urcat într-o masina deschisa si au parcurs tot traseul pâna la palat. Echipele de agitatie au încercat sa strige Viva Hitler, însa în spatele lor se afla populatia care striga de zece ori mai tare Duce! Duce! Duce! Duce! Nu se auzea decât Duce! si Mussolini era foarte încurcat.

A doua zi, spre ora trei dupa-amiaza, un prieten mi-a telefonat sa vin repede pe jos pe Via del Tritone pentru a vedea cortegiul oficial al lui Hitler, care facea o vizita în oras. Am înteles ca se va petrece ceva interesant. In sfârsit, tot bulevardul era plin de lume care astepta cortegiul. La un moment dat, a aparut venind dinspre palatul Barberini. Si atunci s-a produs urmatorul fenomen: pe masura ce cortegiul înainta încet, toate conversatiile au încetat si lumea, absolut toata, i-au întors spatele având aerul ca priveste cu mare interes vitrinele magazinelor. Seara, când nemtii, stralucitori ca întotdeauna, intrau într-o cafenea sau într-un local de distractii, italienii se ridicau discret de pe scaune si într-un sfert de ora toti erau iesiti.

A doua zi dupa plecarea lui Hitler, am fost din nou convocat seara în piata Venetiei. Era acolo o multime imensa strigând Duce! Duce! Duce! Dupa un sfert de ora, Mussolini a aparut la balcon, însa în loc de a se dubla strigatele, cum se întâmpla de obicei la aparitia dictatorului, ele au încetat complet si s-a lasat linistea asupra întregii piete. Mussolini a privit un moment, apoi s-a retras fara a spune nimic. Imediat s-au reluat aclamatiile. Dupa un sfert de ora, el a reaparut la balcon si din nou s-a lasat linistea. A plecat si n-a mai aparut. Un cetatean de lânga mine mi-a spus:

- Iata cum stim noi sa-l pedepsim când face prostii!

Când Hitler s-a hotarât sa invadeze Austria, Mussolini n-a avut decât sa se supuna.

In seara zilei când chestiunea a fost pusa guvernului italian de catre Berlin, am fost chemat la telefon de ministerul de la Bucuresti si mi s-a cerut sa transmit imediat prin telefon decizia luata de Mussolini. Bucurestiul a tinut telefonul deschis pâna la 3 noaptea. Un functionar al biroului nostru de cifru citea cu voce tare o carte si la fiecare întrebare a telefonistei daca conversatia continua, raspundea ca da. In sfârsit, la ora 2 sau 3 am fost informat ca Mussolini, dupa o scena violenta în marele Consiliu fascist si dupa ce a rupt doua scaune si o masa, a hotarât sa dea sprijinul Germaniei, adica sa tolereze anexarea Austriei. Zarurile au fost aruncate si Italia trebuia de acum sa-l urmeze pe Hitler.