Rh.C.: Cum ati defini libertatea din România de dinainte de plecarea fortată a Regelui Mihai, si libertatea care s-a creat la noi de după Decembrie 1989?

A.B.: Nu e foarte usor de făcut comparatia, de fapt e aproape imposibil. Între cele două războaie, si chiar înainte de cel dintâi nu prea se vorbea de libertate, pentru că ea era de la sine înteleasă (vorbeau desigur despre ea basarabenii si transilvănenii, înainte de Unire). Într-o societate normală, omul e liber în sensul că are initiativa faptelor sale, dar e răspunzător de ceea ce face. Poate să comită si un omor, dar va trebui să plătească pretul cuvenit. Crimă, delict sau contraventie, toate îti atrăgeau pedeapsa corespunzătoare, iar legile erau foarte precis formulate, nu ca în codurile penale de tip sovietic unde ?uneltirea? sau ?defăimarea? sunt notiuni atât de vagi încât oricine se poate trezi, în orice moment, cu orice condamnare. Ca să nu mai vorbim despre ?omisiunea de denunt? care implică obligativitatea de a denunta, instituind astfel o stare de frică perpetuă.

          Omul se simte liber când este foarte în clar cu ceea ce are sau n-are voie să facă, si când interdictiile provin doar din simplul fapt de a trăi în comun. ?Libertatea fiecăruia încetează unde începe libertatea celuilalt? este o axiomă, dar si un rationament de bun simt. Până si copiii sunt mai echilibrati, mai calmi, când au de respectat câteva reguli clare. Excesul de opresiune si arbitrarul în aplicarea legii sunt si au fost totdeauna insuportabile.

          ?Libertatea? de după 1989 nu există încă decât în raport cu opresiunea excesivă care exista înainte de acea dată. Haosul legislativ a rămas mare, încă în acest al doisprezecelea an, legile se fac si se desfac nu prea stim cum, justitia nu inspiră încredere: toate astea întretin un sentiment de anxietate perpetuă, aproape în toate domeniile, ceea ce limitează initiativa celor de bună credintă ? si atunci cum să vorbim de libertate?

Rh.C.: Cine erau oamenii pe scena politico-culturală a României si care erau trăsăturile esentiale ale clasei de elită a României, clasă care făcea istorie si ne reprezenta în străinătate? În care om politic al momentului de dinainte de 30 Decembrie 1947 credeati cel mai mult si de ce?

A.B.: Structura socială a tării se reflecta în clasa politică. Evident, ca să te afirmi în ea trebuia să reprezinti ceva, să existe în jurul tău o aură de respect, să fi avut performante clare în domeniul tău de activitate. De obicei, erai deja cunoscut înainte de a deveni om politic, nu invers; de asemenea, nivelul de câstig sau de bogătie se datora fie familiei, fie propriilor merite; nu te îmbogăteai, ca acum, prin simplul fapt că deveneai parlamentar! Dimpotrivă, intrarea în politică implica pentru cei care practicau profesii liberale mai mult pierderi de clientelă, cheltuieli de reprezentare si timp nelucrat. Ideea că ai putea deveni miliardar din activitatea politică era absurdă.

           Foarte multi oameni politici proveneau din mediul universitar, ceea ce era o garantie a pregătirii de specialitate, a nivelului cultural si, de multe ori, a capacitătilor oratorice. Dezbaterile parlamentare, mai ales cele de dinainte de 1914, ar trebui citite de orice tânăr iubitor de istorie.

          Vârfuri exceptionale aveam în toate profesiile, dar o trăsătură care a dispărut este că fiecărui specialist i se cerea si o cultură generală destul de extinsă, fără de care te făceai de râs. În ameliorarea unei societăti, ridicolul e o pârghie foarte importantă, pe care totalitarismul o suprimă, înghetând surâsul pe buze. Figuri de tipul ministrilor pe care i-am văzut la televizor în 1990 ? Emil Bobu, Tudor Postelnicu si altii ? nu puteau fi imaginate decât în straturile inferioare ale meseriilor lor, dacă aveau vreuna.

          Oamenii politici, ?de vază? cum se spunea (adică cei care sunt mereu arătati si văzuti) nu ne reprezintă numai în ochii altora, ei ne servesc si de model, constient sau nu, tuturora. Cuplul prezidential al anilor ??-?? a răspândit la noi un exemplu de vulgaritate care s-a generalizat. E unul din motivele pentru care oamenii simpli n-au suportat aspectul civilizat al presedintelui Constantinescu.

          În care om politic credeam cel mai mult înainte de abdicarea Regelui? Locul întâi era ocupat, fără nici o îndoială si de mai multă vreme, de Iuliu Maniu, nu numai în mintea mea, dar si a majoritătii românilor. Se stia că el nu va ceda niciodată ? o dovedise ?, că era incoruptibil si că iubirea lui pentru acest popor si această tară nu cunostea margini. De aceea ura rusilor s-a concentrat asupra lui de la bun început. Când vrem să stim ce personalităti de valoare avem, e destul să observăm ce campanie de presă se dezlăntuie de către cercurile de inspiratie comunistă. Nimeni n-a fost terfelit, la sfârsitul anilor ??, cum au fost Regele Mihai si Iuliu Maniu, iar după 1990, din nou Regele Mihai, Corneliu Coposu si Doina Cornea. Dacă suntem atenti, putem lungi lista de nume.