După 1968, în majoritatea tărilor din Est s-au întâmplat câteva schimbări, au avut loc niste deschideri. În Albania si la noi, Enver Hodja si Ceausescu, amândoi oameni primitivi, dar cu un ego supra-dimensionat, au continuat o politică de totală izolare fată de Europa tărilor libere. Chiar relatiile de familie cu diaspora au fost împiedicate cu o brutalitate absurdă. Ca urmare, majoritatea statistică a populatiei, cei care au făcut un liceu stalinist si chiar unii de după aceea, dar n-au avut cine stie ce curiozitate intelectuală, au rămas cu o mentalitate veche de o jumătate de secol si tind să si-o păstreze. Orice schimbare, chiar profitabilă, cere desigur un oarecare efort, implică un procent de risc, si ei nu mai sunt dispusi să riste. Este mentalitatea prizonierilor care refuză să evadeze, chiar atunci când lucrul a devenit posibil.

Rh.C.:Comparativ cu celelalte tări din spatiul est-european, România a avut o clasă veritabilă de disidenti? Cum ati defini-o?

A.B.: Motivul pentru care nu am avut ?o clasă veritabilă? de disidenti este că n-avusesem nici ?o clasă veritabilă? de comunisti. Nu poti fi disident decât prin raport la o credintă pe care ai împărtăsit-o. În acest sens, semnatarii ?Scrisorii celor sase? au fost disidenti, dar cât au fost de putini! Au mai fost câteva cazuri izolate de protest curajos, precum si niste miscări colective ? SLOMR, miscarea Goma, Petrosani 1977, Brasovul ?, toate rapid si secret reprimate. Prea putin ca să se constituie o ?clasă?. Nici Albania cred că n-a avut asa ceva.

          Cracteristica cea mai răspândită a românilor a fost o aderentă doar formală la un regim străin de gândirea si de firea lor, si care de atâtea ori se vădea aberant. Ei îl socoteau o necesitate impusă, dar nu si-au dat seama în ce măsură cincizeci de ani de mimare a unei convingeri induce convingerea însăsi. Indienii au o poveste despre un hot care, ca să scape de urmăritori se integrează unei coloane de pelerini si începe să-i imite făcând rugăciuni si meditatii, purtându-se ca ei. Ajuns la destinatie, îsi dă seama că s-a convertit si îsi schimbă viata! Povestea se potriveste si în cazul nostru.

          Dar în prima fază, România a avut nenumărati opozanti efectivi, care au actionat pe fată, riscându-si viata si de prea multe ori dându-si duhul prin închisori. România a avut si o rezistentă armată de ani si ani de zile, sustinută de populatie si care n-a existat în nici o altă tară. Putem fi mândri de toti acestia si trebuie să ne fie clar că doar cruzimea represiunii a frânt rezistenta oamenilor. De aceea a fost un atât de mare exod peste granită, si el se va intensifica, dacă granitele rămân deschise, de câte ori se va manifesta perspectiva unei noi înrobiri. Iar dacă ele se închid, înseamnă că vom fi recăzut în starea de prizonierat colectiv în care ne-am aflat până în 1989.

Rh.C.: Ce valoare avea/are omul, în perioada interbelică, comunistă si în cea contemporană din România?

A.B.: În societatea în care m-am născut, valoarea omului era dată de binomul libertate/responsabilitate (?după faptă, si răsplată?) de care am mai vorbit. Omul era judecat în functie de actiunile si comportamentul său, socotindu-se că acestea au fost alese în mod liber. Principiile morale erau simple si cunoscute de toti: ele se bazau pe decalog si pe credinta crestină. Religia era si ea trăită simplu, în sensul că lumea si celelalte fiinte erau sacre, deci a le dăuna era un păcat. Comunismul a introdus, chiar printre oameni, categorii net diferentiate: unele aveau dreptul la viată, altele nu. și nu mai conta ce a făcut fiecare. A-ti ucide dusmanul de clasă, cu atât mai mult a te multumi doar să-l chinuiesti, era nu numai scuzabil, ci chiar recomandat. Chiar si oamenii în principiu nevinovati tot trebuiau modelati după ideile partidului unic, nu după dorintele lor. Lozinca ?Omul este cel mai pretios capital?, afisată peste tot, trezea surâsurile cele mai amare.

          Actualmente însă, în lumea întreagă criteriul economic a trecut pe primul plan si cred că din cauza asta, omenirea trece printr-o criză gravă, afându-se într-o căutare anxioasă de criterii stabile si mai putin rudimentare decât banul, care nu poate răspunde cerintelor noastre adânci. La noi în tară, de pildă, oamenii par a nu-si mai dori decât confort material, satisfactii de vanitate si plăceri elementare, cum sunt mâncarea cât mai multă si sexul fără sentiment. Regăsim greutatea de a defini ce se întâmplă în România, de care am mai vorbit. Singura mea sperantă rămâne în generatia dumneavoastră.

Rh.C.: Cum caracterizati România în perioada 30 Decembrie 1947 si 22 Decembrie 1989?