Sarcina dificila a reconstituirii dialogului
epistolar, recuperarii, selectarii si adnotarii documentelor in functie
de relevanta lor pentru configurarea acelei vaste retele de relatii
umane ce ilustreaza rolul catalizator implinit in viata intelectuala a
epocii de Tudor Vianu, si-a asumat-o chiar nepotul sau, Vlad
Alexandrescu. Eforturi metodic desfasurate, cu riguroasa aplicatie, s-
au concretizat in alte doua volume, iar un al treilea sta sa apara,
cuprinzand in ansamblu peste 800 de epistole, adresate in decursul
vremii de prieteni, discipoli, colaboratori, specialisti cu preocupari
identice din tara si strainatate si, nu in ultimul rand, de membri ai
familiei. Insa paginile date publicitatii reprezinta doar o parte dintr-o
arhiva personala extrem de bogata, aflata in custodia cabinetului de
manuscrise al Bibliotecii Academiei. Cercetarea acestei arhive poate
scoate la iveala elemente inedite, de natura sa precizeze anumite
aspecte biografice, de context istoric sau de manifestare a
personalitatii ilustrului carturar.
Pot fi reluate unele repere, extinse si completate investigatii
inaugurate anterior. Astfel, in vol. II al Scrisorilor catre Tudor Vianu
(Ed. "Minerva", 1994) figureaza trei mesaje expediate de la Paris, in
anii celui de al doilea razboi mondial, de un fidel admirator si fost
student, Ion Ureche (scrisorile nr. 525, 526 si 572). Ingrijitorul
editiei reproduce textele, fara a le insoti de informatii suplimentare.
Lectura lor lasa imediat sa se vada ca e vorba de un corespondent cu
vechi stagii. El se scuza, la 15 nov. 1942, de "tacerea indelungata",
determinata strict de valtoarea evenimentelor, si tinea sa precizeze:
"Nu trebuie sa credeti ca v-am uitat, ci dimpotriva, foarte des mi-am
adus aminte cu placere de fostul meu profesor si i-am regretat
absenta".

In TarA, apropierea studentului de profesor era atestata de o
scrisoare a celui dintai, datata 10 august 1935:

"Mult stimate Domnule Profesor,
Cand mi-ati dat cu atata bunavointa sfaturile privitoare la
lucrarea de licenta, in fata librariei "Cartea Romaneasca", am uitat de
o alta chestiune pentru care vroiam sa va cer permisiunea de a veni
la Dv. acasa. Ulterior am aflat de la prietenul Edgar Papu ca sunteti
la Sinaia si m-am gandit la aceasta solutie.
E vorba de urmatoarele: am de facut pentru seminarul de
literatura romana si estetica literara o lucrare despre viata si opera
Dv. Face parte dintr-o serie de lucrari despre personalitatile marcante
ale vietii noastre culturale, care vor servi d-lui Rusu, sef de lucrari, la
o carte pe care o pregateste si apoi vor ramanea in biblioteca pentru
consultare. Asa mi s-a spus.
De aceea imi permit sa va rog pe aceasta cale, sa binevoiti a-
mi trimite prin posta datele biografice si bibliografice necesare
lucrarii mele. Va rog sa uitati a trece si revistele la care ati colaborat
si, daca e posibil, studiile mai importante publicate in aceste reviste.
Imi place sa cred ca gestul meu va fi scuzat si va multumesc
anticipat.
In alta ordine de idei, va comunic ca voi publica o recenzie a
volumului de Estetica intr-o revista pe care o scot la Timisoara. De
altfel, am si anuntat cititorilor acest lucru mai de mult, cum puteti
vedea din taietura alaturata. E rusinos pentru nivelul cultural al tarii
ca nu s-a gasit inca cineva care sa faca o recenzie serioasa unei opere
de asa mare importanta. Critica noastra, care recenzeaza in fiecare zi
romane si poezii, s-a dovedit incapabila sa o inteleaga.
Noua, celor care am avut deosebitul noroc de a studia stiinta
frumosului cu Domnia Voastra, ne revine obligatiunea de a face
cunoscut sistemul Dv.
Sper ca ocupatiile imi vor permite a va da aceasta dovada de
recunostinta, daca nu acum, dupa aparitia vol. II. Va cer inca o data
scuze ca va deranjez cu aceste randuri.
Cu profund respect si admiratie,
Ureche Ion

P.S. Adresa la care va rog sa binevoiti a-mi raspunde: Ureche
Ion, Comlosul Mare 543, jud. Timis-Torontal."

Studentul facultatii bucurestene era, la el acasa, un infocat
raspanditor de idei reformatoare, aflat printre initiatorii unei
publicatii locale numite "Suflet nou" - "foaie independenta de lupta
spirituala, culturala si politica". Primul numar vazuse lumina
tiparului la 15 august 1934. Exaltarea tineretii, in tonul vremii, se
asocia in coloanele "foii" cu indemnul intoarcerii catre sat pentru a-l
feri de nocivele revarsari mahalagesti si mitocanesti. Se propunea
modelul de omogenizare a intereselor realizat, evident, chiar la
Comlosul Mare, unde vietuiau de mult, in armonie, romani, svabi,
sarbi, secui, incat "comlosanul" putea trece drept "o sinteza a
neamului romanesc". In numarul urmator, la 15 sept., Ureche clama
raspicat: "Lipseste sufletul", ingrijorat de "tristul spectacol al lumii
actuale, al omului modern, rob masinei si gorilei din el". Citadinul i
se parea rau orientat, vlaguit si derutant pentru un ochi proaspat: "A
alergat dupa o viata trepidanta si plina de senzatii si acum nu mai e
capabil de a avea un sentiment... In fata acestui om lipsit de busola,
bolnav, in fata lumii in agonie, un tanar se simte la o raspantie
hotaritoare. Ce sa faca?" Pina a se gasi raspuns chinuitoarei intrebari,
apareau la ordinea zilei preocupari de ordin zonal, cum ar fi
reconstituirea fostului tinut Torontal, rebotezat Dacia, cu sediul unde
in alta parte daca nu in Comlos! Orgoliului regionalist, ideologul
nostru cauta sa-i inoculeze aspiratii purificatoare, pe fondul
propriului idealism mistic: "Pentru mine, Iisus este acela care
sintetizeaza toata povestea omului, cu aspiratiile si drama lui. M-am
intalnit cu El cautand Frumosul - adica urmele splendorii divine. Asa
am gasit eu pe cel mai mare si perfect suflet care a existat vreodata,
suflet in care s-a oglindit asa de desavarsit divinul Creator al lumii"
(Isus, editorial in nr. pe ianuarie 1935). Abia mai tarziu, cititorii
"Sufletului nou" aveau sa afle ca Ion Ureche tine de multi ani "in
sertar" un roman, nu altfel intitulat decat Suflet, precum si un volum
de filosofie: Personalismul estetic, proiectat initial ca teza de
doctorat (informatii furnizate la rubrica Bloc-notes nr. 10-11/oct. -
nov. 1938). O destul de lunga perioada - intre aprilie 1935 si
septembrie 1938 - Ureche nu mai semneaza in paginile publicatiei
comlesene; doar poetul local Ghedeon Coca si-l amintea,
inchinandu-i o poezie (an. III, nr. 2/febr. 1936). Poate, acesta sa fie
rastimpul, cand corespondentul lui Tudor Vianu isi facea planuri de
a-i deveni asistent la catedra de Estetica. De intentia sa pomeneste
Pericle Martinescu intr-o evocare a Profesorului (cf. "Romania
literara", 9/1994), iar memorialistul actual este acreditat in ceea ce
sustine nu numai de faptul ca fusese coleg de studentie lui Ion
Ureche, dar a si colaborat in repetate randuri la "Suflet nou". Rezulta
ca Tudor Vianu insusi incuraja sperantele discipolului banatean, de
vreme ce-l chema anume, sa-i fie secretar la o comisie de
bacalaureat, pare-se la Brasov. Cand intreprindea scurtul voiaj la
Londra, in iulie 1937, asa cum ii scria lui Ion Barbu, indrepta
ganduri afectuoase si spre tanarul sau emul. Venea, imediat, randul
acestuia sa astearna randuri vibrante pe o ilustrata din Venetia
(Dellaglio), la 18/X/1937:

"Mult stimate Domnule Profesor,
Ma aflu in acest ostrov al dragostei, de care ma leaga amintiri
scumpe. Umblu prin Venetia buimacit de atata frumusete, vrajit de
farmecele ei mereu noi si unice. Purtand cu mine imaginile
comorilor artistice, ies din muzee si hoinaresc pe "calli" si
"campielli", pitoresti si plini de melancolia toamnei, ca apoi sa stau
incremenit de vraja, ca un amant istovit de atata voluptate ucigatoare
- privind la jocul magnific al colorilor si formelor, in revarsarea de
purpura si aur a amurgului. Lumina aluneca pe cupole si dantele de
marmora si in agonia ei pe lagune, Venetia pare un miraj al apelor.
Natura s-a unit cu arta, pentru a crea acest locas zeitei frumusetii.
Las forfoteala cosmopolita si in gondola, cu sufletul napadit de
vraja tainica si insinuanta a noptii, alunec pe langa palate ce-mi
povestesc idile suave si taine sangeroase. Pe aripile tremurande ale
valurilor, cetatea misterioasa pluteste spre mine, imateriala, cu
galerele sale istorice, feriile luminoase si fluide, intr-un fantastic
cortegiu de viziuni.
Plutesc aci in plin miracol, dar
n-am uitat pe toti cei ramasi pe celalalt tarm, mai ales pe iubitul meu
maestru caruia-i multumesc foarte mult pentru frumoasele randuri de
la Londra.
Cu vechile sentimente de admiratie,
Ureche Ion"

De oriunde s-ar fi aflat, ucenicul isi semnala prezenta
maestrului, urmarit insistent pretutindeni. De la Timisoara, la
29.VI.1938, i se adresa pe cand era presedintele comisiei de
bacalaureat la Liceul de baieti din Aiud:

"Mult stimate Domnule Profesor,
Va scriu aceste randuri cu gandul la frumoasele seri si plimbari
cu cari m-ati rasfatat acum un an la Tg. Mures si cu regretul ca de
data aceasta n-am mai putut petrece o saptamana in Olimp, in
apropierea Zeului meu.
Sunt in concediu intre 10 iulie-10 august si voi fi la Brasov.
Umilul Dv. discipol v-ar fi foarte recunoscator daca i-ati comunica,
de acum, ca va poate vedea si vorbi cu vreo ocazie, la Sinaia sau
Bucuresti.
Cu vechile sentimente de admiratie si respect,
Ion Ureche
Comlosul Mare"

Toamna lui 1938 redestepta zelul ziaristic al banateanului.
Pleda energic intr-o campanie avand drept tel realizarea unui mare
cotidian al tinutului, apoi venea cu ample consideratii despre
"Educatie si ideal" (in acelasi numar in care amicul sau Pericle
Martinescu opina despre "Om si libertate" in fine, intra in 1939 cu
vechea sa obsesie, expusa imperativ: "Un suflet nou sa coboare la
sate". Promitea sa continuie pe tonul tribunului de ocazie, dar
publicatia si-a vazut curmata existenta. Departe de a se resemna in
fata degradarii situatiei generale, gazetarul ramas fara gazeta reia
demersurile anterioare pentru desavarsirea studiilor la Paris. Inca
inainte de calatoria la Venetia, incercase fara succes sa obtina bursa
necesara. La 1.VI.1937, aproape ca il soma pe Profesor:
"Va comunic ca recomandarile pentru cele doua burse,
acordate de guvernul francez pentru studii in Franta, se vor face in
consiliul profesoral de maine, miercuri, ora 11. De la sectia Filosofie
nu sunt decit eu, ceilalti candidati sunt de la Litere! Printre ei e si
unul Turdeanu, care a avut bursa de doua ori. Daca n-ati vorbit inca
cu dl. Decan, va rog sa-i telefonati, eventual, fiindca nu cred sa-l
intalniti pana maine. Faptul ca sunt singurul de la Filosofie cred ca e
in favoarea mea. Guvernul francez nu a precizat ca bursele sunt date
numai pentru cei de la sectia Litere.
E un moment favorabil si va asigur ca n-o sa regretati ca mi-ati
acordat un sprijin asa de pretios. Chiar daca sunteti de parere ca nu-l
merit! Spun aceasta, fiindca ultima data ati tinut seama de notele de
la examenele partiale. Or, va aduceti aminte ca am vrut sa le repet in
sesiunea urmatoare, nefiind multumit nici eu, - dar Dv. mi-ati spus
ca nu au nici o importanta notele, ci lucrarile.
Cu profund respect,
Ureche Ion

P.S. Daca e posibil, va rog sa vorbiti cu vreun domn profesor;
Dl. prof. Marcu sau altcineva."

SoluTia ravnita nu s-a ivit atunci si nici mai tarziu, dupa cat se
pare. Totusi, Ion Ureche si-a luat inima in dinti, decis sa forteze
sortii in favoarea sa. Intr-o situatie destul de incerta, scria din Paris,
la 29 sept. 1939:

"Mult stimate Domnule Profesor,
N-au trecut nici doua luni de cand, dupa o frumoasa
reprezentatie de balet la care asistase si dl. Ion M. Sadoveanu cu
doamna, v-am scris o ilustrata impreuna cu amicii Dima si
Martinescu si acum, va scriu dupa una din "alerte"-le care ne
"deranjeaza" din cand in cand, invitandu-ne sa coboram in
adaposturi! N-a lipsit mult sa va scriu dupa o reprezentatie in care
muzica diafana a lui Ravel, care acompaniase dansul elegant al lui
Lifar, ar fi fost inlocuita cu jazz-ul bombelor si stropita cu sange, nu
cu sampanie ca cealalta...
Ce vremuri!... Retraim epoca navalirilor barbare, care - la
urma urmelor - a fost "floare la ureche" pe langa cea de acum. Sa
speram ca marile forte dusmanoase - care ne-au inconjurat totdeauna
in decursul tragicei noastre istorii - isi vor gasi echilibrul care sa ne
permita sa stam cat mai mult departe de acest joc infernal, declansat
de un veritabil ucenic vrajitor...
Sunteti surprins, desigur, ca mai sunt inca la Paris. Cu toate
riscurile pe care le comporta ramanerea mea aici (n-am nici cel putin
o masca), nu vreau sa ma dau batut cu una cu doua si sa las ca si cea
de-a doua tentativa de a "cuceri" Parisul sa esueze. Dupa primele
momente de panica, majoritatea romanilor s-au raspandit ca
potarnichile, am mai ramas insa vreo cativa, decisi sa ne mentinem
la suprafata apei cat vom putea. Deocamdata, ordinul ambasadei
noastre e ca cei ce sunt pentru studii aici, pot ramanea. Se pare insa
ca pana la urma va trebui sa ma inclin in fata imprejurarilor, mai ales
pentru faptul ca B.N.R.-ul nu ne mai trimite devize. Cand am plecat
din tara, aranjasem sa primesc o bursa de la Tinut, mi-au spus insa ca
nu pot sa mi-o dea decat dupa Anul Nou, deoarece agentii fiscali
urmaresc acum numai partea Statului din impozite, desinteresandu-
se de cota cuvenita Tinutului. Acum, in urma evenimentelor, cu
siguranta ca sumele vor primi o alta destinatie, mai utila si mai
urgenta. Si cum nici de acasa nu pot primi - sora mea s-a straduit
zadarnic sa-mi trimita suma pe luna curenta - desi am aprobare pana
la 1 nov., cum s-a dat la toti, m-am gandit la unica solutie care mi-a
mai ramas.
Anume, i-am scris d-lui prof. Dupront, solicitandu-i o bursa.
Acordase la multi romani anul acesta (la unul pentru gimnastica!),
fara a mai avea propuneri din partea Facultatii - dar aproape toti au
plecat. In acest scop, va rog sa consimtiti sa utilizez recomandatia pe
care mi-ati dat-o acum cateva luni, pentru aceasta bursa si totodata sa
faceti si o interventie personala, in favoarea umilului Dv. elev, care
acum e mai decis ca oricand sa lucreze...
Intr-adevar, ma pusesem serios pe lucru, desi evenimentele din
august ne sileau cam des sa iesim din Biblioteca Nationala, ca sa
cumparam multiplele editii ale ziarelor pariziene si sa facem politica
internationala. Dar cu vreo saptamana inainte de inceperea
ostilitatilor biblioteca s-a inchis pentru a permite evacuarea cartilor si
manuscriselor de pret. Se va redeschide insa peste doua saptamani,
ca si cea de la Sorbona de altfel, unde activitatea s-a reluat normal.
Actualmente recitesc pe Leveque, Chaignet, Batteux
(Principes de litterature si Les quatre poetiques), in editii vechi dar
bine conservate, cumparate de la anticari "in vreme de pace". Daca
cumva aveti nevoie de vreo carte veche, eu va stau la dispozitie cu
placere. Chiar daca nu dispun de franci, pot aranja sa va parvie prin
intermediul unei mari edituri care are legaturi cu librariile din
Bucuresti. Intentionasem sa cumpar si sa va trimit la Zamora sau la
Bucuresti, prin cineva care urma sa plece in tara, Les quatre
poetiques de Batteux (mai are un ex. - 2. vol. - pe care mi-l tine si
acum la dispozitie) si o carte recent aparuta: Esquisse d?une
philosophie des valeurs de prof. Dupreel, pe care n-am citit-o dar
cred ca va intereseaza. (Asteptand ocazia sa va pot trimite si cate
ceva din productiile proprii...). Ma gandeam insa ca s-ar putea sa le
aveti si, tot cautand altceva, m-au surprins evenimentele si a trebuit
sa pastrez francii albi pentru zilele negre care n-au intarziat sa vie.
Inchei cu speranta ca nu-mi veti refuza rugamintea, caci altfel
mai mult de o luna nu pot sta. Iar cateva randuri din partea Dv. mi-ar
aduce, pe langa bucurie, si o mare incurajare.
Cu vechile sentimente de admiratie si respect,
Ureche Ion
29, rue des Ecoles,
Hôtel des Nations"

TAvAlugul razboiului pune stavili neprevazute fluxului
epistolar. Urmeaza sumbrele imprejurari descrise de Ion Ureche in
scrisorile din 15 nov. si 30 dec. 1942, incluse in vol. II al Scrisorilor
catre Tudor Vianu (pp. 214-219). Incertitudinile refugiului ("am fost
martor ocular, ba chiar m-am amestecat printre acele cortegii
dantesti ce se revarsau, sub semnul mortii, pe soselele unei Frante
toata in refugiu") sunt amplificate de intrigi ce macina din launtru
colonia romana ("nu numai ca s-a mutat aici mahalaua nationala, ci
supravietuiesc si cunoscutele noastre metehne politice"), incat se cer
eforturi enorme spre a face fata presiunilor. Incurajat de
promptitudinea raspunsului la prima scrisoare, emulul lui Tudor
Vianu ii cerea mai departe sprijin (prin ministrul Petrovici) ca sa-si
duca la bun sfarsit o teza inceputa cu Ch. Lalo. Pe deasupra
obligatiilor de studiu, se angaja curand intr-o activitate suplimentara
de traducator. Asupra rezultatelor provizorii, incerca sa obtina avizul
Profesorului, la 6 septembrie 1943:

"Mult stimate Domnule Profesor,
Cu toate ca v-am mai scris de trei ori, nu vreau sa pierd ocazia
ivita cu plecarea d-lui prof. C. Marinescu, care a avut deosebita
amabilitate sa-mi accepte aceasta scrisoare, fara sa va scriu cateva
randuri cel putin. Regret foarte mult ca, fiind plecat la tara, am ajuns
prea tarziu ca sa mai pot sa va trimit cate ceva, asa cum am putut
face acum un an prin dl prof. Herescu.
Ultima scrisoare v-am trimis-o acum trei saptamani, prin
colegul Al. Dragomirescu-Baranga (str. dr. Lister 33), care mi-a
promis ca va veni personal sa v-o predea, fericit ca va putea sa va si
cunoasca in acelasi timp. In ea se afla si un capitol din Estetica,
tradus in limba franceza, caci am reusit sa fac sa fie tradusa, asa cum
v-am scris pe larg data trecuta.
Sper sa primesc in curand autorizatia Domniei Voastre in acest
sens, impreuna cu acel capitol, revizuit. Cu aceasta ocazie v-as ruga
sa-mi trimiteti si un exemplar din editia a 2-a a Esteticii, volumul
despre Valori, cel despre Poezia lui Eminescu si eventual ce ati mai
publicat in ultimul timp. Veti putea face aceasta prin Pericle
Martinescu, care fiind la Ministerul Propagandei, va putea sa mi le
trimita mai usor.
Imi place sa cred ca randurile mele va vor gasi sanatos si in
depline puteri creatoare, caci am auzit ca in ultimul timp ati trecut
prin grele incercari, lucru care m-a ingrijorat foarte mult. Cum as
vrea sa va pot vedea si vorbi, un singur ceas cel putin! Am avea
desigur multe sa ne spunem, dar si fara aceasta intrevedere cred ca le
pot ghici cu usurinta. In orice caz, fiti convins ca am avut o atitudine
demna si voi fi la inaltimea oricarei imprejurari ce va putea surveni,
desi ma pasc destule neplaceri. Aceasta datorita unor colegi care
dupa vreo 8 ani de sedere la Paris, in care rastimp n-au facut mare
lucru, si-au descoperit subit o mare vocatie de politicieni, facand
confuzia intre adevarata politica si intriga cultivata cu un adevarat
rafinament bizantin. Au intors pe dos colonia si ridicandu-se prin
discreditarea colegilor, cari n-au timp sa se ocupe de asa ceva, nici
macar pentru a desminti calomnii si santaj, s-au organizat intr-o
adevarata mafie. In ce ma priveste, ma astept la o lovitura decisiva
din partea lor, deindata ce se vor ivi imprejurari mai tulburi.
Ignorandu-i cu dispret ca si pana acum, voi sti sa iau masurile
preventive necesare.
Am trecut anul acesta prin momente foarte grele, fiind si
chemat la mobilizare de trei ori, incat abia de vreo doua luni am
putut sa reiau munca in ritmul obisnuit.
Rugandu-va sa prezentati Doamnei Vianu omagiile mele cele
mai respectuoase, raman cu cele mai alese sentimente de respect si
devotament,
Ion Ureche"

IarASI intervine o pauza in corespondenta, deplansa de
discipol in scrisoarea stiuta de la 19 ianuarie 1946 (vol. citat, pp.
282-286). Marturisea a-si gasi tot mai mult compensatie, de multele
neajunsuri si vexatiuni indurate, in munca de traducator. Intr-un rand
se asociase cu Eugen Ionescu sa talmaceasca in colaborare
Introducerea in teoria valorilor, dar nu depasisera stadiul bunelor
intentii. Pe cont propriu, se apucase sa alcatuiasca in franceza o
antologie de lirica romaneasca, de la Dosoftei la Maria Banus, dupa
consultari cu prof. Mario Roques si incurajat de Elena Vacarescu,
ambii foarte multumiti de mostrele prezentate. Mostre ii destina si
lui Tudor Vianu: Miorita, Buna-Vestire a lui Arghezi si strofe din
Luceafarul eminescian: "Nu stiu ce impresie va vor face traducerile
mele si daca vor fi de natura sa dea strainilor o buna ideie despre
poezia noastra". Soarta se va impotrivi ambitiosului proiect. O
singura piesa, se pare, ajungea tarziu la lumina tiparului: Miorita, in
revista de exil Semne (1963), de unde Mircea Eliade o culegea
entuziasmat de calitatea versiunii franceze si o introducea in cartea
sa De la Zalmoxis la Genghis-Han (Paris, Payot, 1970). Autorul
izbanzii nu se mai putea bucura, rapus de lantul nesfarsitelor mizerii.
Ar fi o minune sa se regaseasca pe undeva restul traducerilor sale,
macar Luceafarul.
Geo Serban