Sortită lucidității

               În 1946, decis de acum să rămână definitiv la Paris, ?singurul loc de pe glob unde se poate trăi?, Emil Cioran constată fără să se mire și fără să se plângă că din țară nu-i mai scria nimeni. Cu atât mai mult l-a tușat o scrisoare de la Jeni Acterian, cea care întruchipa una dintre puținele, de nu cumva ultima sa prietenie constantă și nealterată. În răspunsul său, el pronunță cea mai corectă anticipare a destinului prietenei sale în contextul epocii: ?Destinul tău de fată deșteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste și beție, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est? Nu vreau să spun că am rezolvat ceva aici, dar scepticismul cere un cadru parfumat și frivol pe care l-am găsit, pe când a fi ros de îndoieli în spațiul valah e de o tristețe fără soluție.? De fapt, încă din 1940, când ea avea doar 24 de ani, iar el 29, îi pusese, tot epistolar, diagnosticul exact: ?Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Și pe lângă asta? în România! Ce singură trebuie să fii!?

             Se află numite în aceste două scrisori ale lui Cioran cele două coordonate pe care a evoluat destinul tragic al lui Jeni Acterian. Tragic nu doar pentru că a fost prematur frânt, ci și pentru climatul lipsit de orice perspectivă în care s-a consumat. Prima, care rămâne totodată sa qualité maîtresse, este luciditatea. Calitate primejdioasă, aducătoare mai curând de ponoase decât de foloase, care a și determinat de altfel cea de a doua coordonată a acestui destin ? singurătatea.

            Jurnalul unei fete greu de mulțumit. 1932-1947este expresia absolută a acestei lucidități însingurate, aflat într-un perpetuu răspăr cu lumea și cu vremea sa. Recunosc că, inițial cam sceptic, am citit cartea abia acum, la a treia ediție, stimulat de numeroasele comentarii superlative ce i s-au dedicat și pe care le suspectam de supralicitare. Bănuiala se confirmă până la un punct dacă avem în vedere doar prima parte a jurnalului, aceea a elevei Jeni din ultimele clase de liceu. Cu riscul de a deveni didactic, trebuie spus aici că jurnalul se structurează de la sine, firesc, în patru mari segmente distincte, de-a lungul cărora maturizarea diaristei e evidentă și poate fi urmărită de la nivelul stilistic până la cel al conturării unei viziuni asupra lumii. În etapa de liceană obsedată de bacalaureat, jurnalul e precumpănitor marcat de semnalmentele scrierilor similare produse de toate fetele în floare. Exaltare, patetism, sentimentalism, neliniști fără motiv aparent, ispita marilor întrebări: ?Sunt atât de tristă, atât de tristă. Sufăr fără cauză. O suferință nebună pentru nimic concret. Mi-e rău, mă torturez, mă zvârcolesc! Sufletul meu se sfâșie, se concentrează în suferință. Asta-mi vine fără cauză. Nu-mi pot lămuri nimic. Nu sunt decât suferință.? Dacă s-ar reduce doar la notații de acest gen, această primă parte ar deveni, desigur, ilizibilă. Textul e salvat însă de luciditatea cu care această fată judecă ceea ce privește și citește, fiind de pe acum evident că aparține acelei specii care vede enorm și simte monstruos. În comentariul pe care i l-a consacrat, doamna Ioana Pârvulescu o compară cu Iulia Hasdeu, cu deosebirea că aceasta aparținea unui secol stenic, prospectiv și optimist, pe când Jeni Acterian, dincolo de determinările temperamentale, e atinsă de răul noului veac. Existențialismul sub semnul căruia s-a remarcat că evoluează Weltanschauung-ul ei începe să devină însă perceptibil cu toată ponderea sa abia în a doua etapă a jurnalului, când criteriile ei de lectură se supun unor rigori noi, odată cu pătrunderea, pe de o parte, în mediul academic, pe de alta în mondenitatea unei capitale aflate în plină ebuliție culturală și artistică.