Jurnalul unei fete greu de mulțumita apărut sub îngrijirea, de un profesionalism dus până la pedanterie, a doamnei Doina Uricariu. El nu e lipsit totuși de unele surse de insatisfacție sau nedumerire pentru care distinsa editoare n-are nici o vină. De la fratele autoarei, Arșavir Acterian, se știe că ea n-ar fi acceptat sub nici un chip publicarea jurnalului. Totuși, fratele, găsindu-l pe drept cuvânt demn de interes, și-a asumat riscul moral al publicării. Tot el, cum relatează dna Doina Uricariu în prefața intitulată O revelație a memorialisticii românești, a refuzat ?..să publice numeroase pagini pe care le-am citit atunci în original ? și apoi chiar dactilografiate ? între care și notațiile din anii 1948-1949.? Mai mult: una dintre prietenele lui Jeni Acterian, pictorița Nuni Dona, i-a spus că însăși Jeni a cenzurat probabil numeroase pagini.    

              În urma lecturii, cititorul rămâne astfel cu două întrebări. Prima se referă la interesul lui Jeni Acterian pentru lumea cea mare a vremii sale. Asta întrucât, cu excepția câtorva ironii emise în treacăt la adresa legionarilor și a nemților (nu și la aceea a rușilor!), nu există în paginile sale nici o reflecție privind viața social-politică dintr-o țară și o epocă în care evenimentele catastrofale s-au ținut lanț. Să fi fost o fată atât de cultă, de sensibilă, de inteligentă și de lucidă, chiar atât de dezinteresată de dramele care se consumau în jurul ei, de la cele naționale până la cele familiale, precum, bunăoară, cea a arestării și morții fratelui Haig, amintite doar sumar și tot tangențial? Ne vine greu să credem și rămânem cu un sentiment de frustrare la gândul că paginile sustrase de Arșavir de teama cenzurii comuniste sau pentru a proteja intimitatea surorii sale i-ar fi putut întregi acesteia profilul moral, caracterologic, de personalitate exponențială a epocii interbelice și începutului de eră a distrucției comuniste.

        A doua suspiciune remanentă după lectură privește decizia autoarei de a nu-și publica niciodată jurnalul. Mă îndoiesc. Va fi fost un gând, o eventualitate, dar nu cred că era decizia ei definitivă. Ea voia să-și ardă jurnalul, după cum spunea Arșavir Acterian, totuși nu l-a ars. Nu numai că nu l-a ars, dar l-a și intitulat. E destul de puțin obișnuit să învestești un jurnal destinat definitivei taine sau focului cu un titlu evident căutat pentru efect: Jurnalul unei fete greu de mulțumit.

           Oricum, nu ne putem decât ralia opiniilor concluzive ale tuturor comentatorilor care consideră acest jurnal unul dintre cele mai importante ale literaturii noastre, făcând în epocă pandant cu cel al lui Mihail Sebastian prin amploare, tragism și luciditate. Cu atât mai mare e interesul cu care vom aștepta de acum apariția unei noi ediții, de data aceasta completă, aflată de altfel în portofoliul de bune intenții al doamnei Doina Uricariu.