Ediția de față a jurnalului lui Arșavir Acterian cuprinde două etape radical diferite: 1929-1945 și 1958-1990. Cu precizarea că din prima etapă lipsesc treisprezece ani. Cei mai tensionați, cei mai dramatici, cei mai spectaculoși, cei dintre 1932 și 1945. Însemnările pe care le cunoaștem acum încep la 23 noiembrie 1932, când diaristul avea 25 de ani, fără a fi încă deplin maturizat. Deducem asta din tonul bine-cunoscut al teribilismului juneții dintotdeauna: ?Scriu să fac ceva. Simt nevoia să fac ceva. E ucigător lucru să trăiești fără să poți face ceva. A viețui, a face. Ah! Ce cugetător mare sunt! Trebuie să faci ceva, amice.? Cu precădere interiorizat într-o primă fază, junele Arșavir emite cogitațiuni solemne despre absolut, moarte, misterul feminității, rostindu-se uneori simili-aforistic, fără a depăși aria locului comun: ?Dorești și chemi moartea în momentele grele, așa cum tânjești după viață în clipele când îți fuge de sub picioare.? Din fericire, autoironia și luciditatea scapără când nu te mai aștepți, oxigenând textul. Sunt simptome și adjuvante ale rapidei maturizări. Ea e perceptibilă mai cu seamă în secvențele când, mai puțin preocupat de propriul sine, devine un observator sagace al celor ce se petrec în jur: ?Când suntem la un loc, rar se întâmplă să comunicăm într-o atmosferă de sacră (de ce sacră, mă rog?) prietenie. De cele mai multe ori ne înghiontim, ne zeflemisim, bârfim, ne certăm, ne suspectăm, ne măsurăm. La sfârșit suntem veseli că am consumat din timp sau triști că l-am pierdut.? Sau: ?Cu Cioran și Costică F[loru] la Herdan și apoi, vorbind despre moarte, depresiuni și de-ale vieții (subl. RC), ajungem la Papu. Zaiafet. Se sărbătorește desigur ceva. Letiția? Ospitalitate. Băieți simpatici. Fete drăguțe. Agreabil. Eugen, în mediul său natural, e argint viu [?] Hărmălaie. Aiureală. În fond, nimeni nu știe ce vrea. Glume. Vin. Pian. Radio. Strigăte, țipete. Tinerețe cheflie, din te miri ce, silit și sumbru cheflie la câte unii.? Între ?depresiuni? și ?zaiafet? e loc pentru orice. Tânărul Arșavir e conștient de asta, nu-și pierde uzul rațiunii și, din când în când, reflecția sa cade implacabil, cu un (pre)matur scepticism: ?Ne punem vag și destul de confuz probleme?; ?Nu te poți bizui pe nimeni și pe nimic?; ?De ce or fi tinerii ăștia inteligenți pătimași până la prostie??; ?Cert e că trăiesc într-un penibil provizorat spiritual? etc. etc. Plimbări, cinematografe, cafenele, ?zaiafeturi?, dar și Biblioteca Fundațiilor, frecventată cu fervoare, loc de satisfacere a bulimiei lecturii ca și al întâlnirilor, proiectelor și bârfelor amicale. Citește enorm, eclectic ? cum, de altfel, fac toți congenerii săi ? iar observațiile îi devin din ce în ce mai pertinente. Nu numai când se referă la cărți, ci și la prieteni sau noi cunoștințe. Se conturează printre toate astea nu doar portrete memorabile, ci și stilul de viață al unei generații prodigioase. E, în definitiv și mutatis mutandis, stilul proaspetelor generații dintotdeauna, prielnic înfloririi ideilor extreme. Care  rodesc doar când intră în conjuncție cu un guru. Iar generația lor s-a procopsit cu două asemenea figuri cât se poate de carismatice ? ?Căpitanul? și Nae Ionescu ? care au fascinat-o, distorsionând grav întristător de multe destine. Dintre cei trei Acteriani, , doar Jeni n-a marșat. Haig s-a implicat și a plătit disproporționat, cu viața, iar Arșavir a cochetat cu ?Mișcarea? în ipostază de simpatizant. Suficient însă pentru a plăti și el, mai târziu, sub comuniști. Dar despre episodul său legionar nu amintește de-a lungul celor peste 500 de pagini decât de două ori, vag și în trecere. Cum e acesta, sunt și alte lucruri pe care jurnalul său le eludează: procesele în care a fost târât, anii de detenție, mizeriile materiale. E de înțeles: îndeobște foștii deținuți politic evită să vorbească despre umilințele fizice și morale pe care le-au îndurat. E o reacție a demnității lezate. Dincolo de asta, la Arșavir Acterian  se pare că a funcționat și teama de a nu-i fi găsite în jurnale reflecții aducătoare de noi represiuni. Îndeosebi după 1958 și apoi după 1966, notațiile sale sunt tot mai ?cuminți?, limitându-se la lecturi, la evocarea unor prieteni, la contemplarea propriei senectuți.

Curios este că în prima parte a jurnalelor, deci până în 1945, nu apare niciodată vreo referire la Jeni. Ea, în schimb, în jurnalul ei, îl evocă mereu cu tandrețe și ironie ? îi zice ?Aiurilă? ? citându-i nu doar o dată spusele la modul ?cum a zis A., cum zicea A.? Există de altfel un pasaj elocvent pentru natura relațiilor ei cu cei doi frați: ?Parcă eu am aceeași structură cu Ar. și cu H. și totuși ne înțelegem și ne iubim, oricât ne-am ciondăni pe varii planuri.? Aș înclina să pun absența lui Jeni din însemnările lui Arșavir pe seama pudorii sufletești a acestuia. După parcurgerea întregului său jurnal, e limpede că nu agrea să-și devoaleze teritoriile mai delicate, mai profunde ale propriei intimități. Excepție fac primele pagini ale anului 1958, abrupte, dramatice, de un sincer patetism: ?Am trăit patru ani îngrozitori. Mai îngrozitori decât orice închisoare (subl. RC), decât orice zbucium pur lăuntric, decât orice cauză fizică. Amenințarea continuă a morții ? condamnarea la moarte a unei ființe pe care am iubit-o mai mult decât pe orice iubită (subl. RC) ? a făcut din viața noastră un coșmar [?]? Paginile care urmează sunt un lamento pentru Jeni, cu tulburătoare detalieri ale îndelungatei sale agonii, ca un fel de compensație tardivă a faptului că nu o evocase niciodată în jurnalul tinereții lor. După care ? teribil destin! ? urmează cea de a doua detenție, din 1959 până în 1964.