Însemnările de care dispunem după eliberarea sa reîncep în 1966. Arșavir Acterian apare aici cu precădere obsedat de senectute. În tinerețe, moartea era un subiect retoric, oarecum de rigoare, monden, se pălăvrăgea ?despre moarte, depresiuni și de-ale vieții?. Acum, moartea devine o realitate atroce, aproape cotidiană, care poate surveni în orice clipă. Prietenii și cunoscuții se tot săvârșesc, conștiința propriului sfârșit devine tot mai acută. Un junghi, o durere obscură, o indispoziție îi suscită spaime și previziuni sumbre: ?Oricât de indiferent mi-ar fi destinul meu pământesc, oricât aș fi de detașat de tribulațiile mele fizico-terestre, indiferența și detașarea dispar în momentul când sentimentul de frică, de neputință, de spaimă le înlocuiește, acoperindu-mă de sudoare la gândul unor noi suferințe. Coșmar. Panică. Debusolare.? Credința se dovedește un suport destul de precar în fața spectacolului decăderii, al disoluției fiziologice, al epavelor umane întâlnite în deambulările sale tot mai însingurate. Însemnarea citată mai sus e din august 1967. Moartea îl va mai ocoli încă treizeci (!) de ani ? să fie o ironie a sorții? ? timp pe care îl va străbate sub neîntrerupta ei obsesie. La care, după 1990, se adaugă agravant deziluziile produse de ?tranziție? și de noii guvernanți, pe care acum nu se mai teme să le denunțe. Singurele momente de răgaz în această supraviețuire chinuită de conștiința propriei involuții ? e îngrozit de pierderea memoriei? ? sunt cele, deloc puține, consacrate lecturilor și gloselor pe marginea cărților. Lecturi tot atât de lipsite de sistemă ca în tinerețe, de la Hugo sau Julien Green, la Călinescu sau Petru Creția, însoțite însă de aceeași onestă spontaneitate a comentariului, cu o nealterată putere de seducție asupra celui ce-l citește. Seducție neegalată decât de aceea a portretelor schițate din câteva linii esențializate. Dacă ar fi să izolăm vreo proeminență a scrisului său, am numi fără îndoială expresia acestui talent de portretist, care se manifestă, cu precădere după 1966, mai ales la aflarea morții vreunui prieten sau cunoscut ori la întâlnirea, în plimbările sale, a altuia asemenea, pe care nu-l mai văzuse de mult și care îi apare acum devastat de vârstă, în plină ?deconfitură?, cum îi place să spună cu un reiterat, imposibil franțuzism.

Prin destinul straniu al autorului și prin valoarea lor de martor al unor epoci tulburi, jurnalele lui Arșavir Acterian se impun ca o piesă importantă a acestui extraordinar puzzle configurat din jurnalele marilor figuri ale secolului trecut. Se citește cu interes, cu participare afectivă și cu simpatie pentru sinceritatea și neveștejita, ingenua sa mirare în fața diversității lumii și a întâmplărilor ei. Calități care i-au rămas intacte până în ultimele sale însemnări: ?Fără îndoială, atât Haig, cât și Jeny mă depășeau prin talent, prin profunzime. Eu, în schimb, mă mir de mai toate cele. Și sunt singurul care am supraviețuit.?