Doamna Mariana Șora (n. 1917) se află în fericita și rarisima situație de a-și putea evalua retrospectiv  și cu o invidiabilă luciditate lunga viață, în care a cunoscut întreaga gamă a trăirilor și în primul rând bucuria, nu oricui dată, de a putea scrie, cel puțin în aparență, fluent, netulburată de nici un cutremur major. Și totuși nu este ?vizibilă? în accepția literar-mondenă de azi, ci, în schimb (avantajos schimb!) e o scriitoare în lentă, dar fermă creștere de prestigiu. Discreția cu care s-a impus își are explicația în câteva împrejurări, precum aceea că limba română nu i-a fost ?maternă?, ci și-a asumat-o, e adevărat, din tinerețe, dar pe parcurs, din mers. Sau că trăiește de câteva decenii la München, în afara centrelor de efervescență ale vieții literare din țară, pentru care nici nu manifestă vreun interes deosebit. Este apoi și d-sa congeneră cu ?generația amânată?, dar cu o evoluție atipică acesteia, impunându-se mai târziu și fără aura celor trecuți prin experiențele dure, traumatizante, ale terorii. În fine, lipsită de vocația militantismului, dar nu și a atitudinii civice, Mariana Șora și-a cultivat inaderența la orice ideologie, ducând o existență care n-a refuzat ipocrit un hedonism decent, a cărui supremă voluptate constă în a face doar ceea ce vrea. Un fel de, ex-centrică, așadar, postură pe care ea însăși o resimte frustrantă în anii senectuții, când scrie amărâtă, contrar firii sale precumpănitor vitaliste: ?[?] din nou sunt chinuită de această dezrădăcinare, pur subiectivă, care n-are nimic de-a face cu locurile familiare sau străine, ci cu singurătatea mea, cu izolarea mea de copil rătăcit în lumea mare, sentimentul de a nu avea nici casă, nici masă, de a nu fi de niciunde [sic], exclusă din comunitatea celor puternici, sănătoși, siguri de ei, ajunși bogați și glorioși.? Evident, ca orice viață, și-a avut și aceasta pasajele ei întunecate. Dar, la un ipotetic bilanț, dominant ar fi pozitivul unei existențe libere, scutită de compromisuri și concentrată cu precădere asupra propriilor trăiri.

Aceasta este și impresia pe care o lasă recenta carte a doamnei Mariana Șora, Două jurnale față în față. Un titlu cam didactic. Mai atracțios cred că ar fi fost, pur și simplu, Jurnale, titlu suficient de sugestiv prin pluralul său, care ar fi lăsat inițiativa comparatistă pe seama cititorului. Dar să nu căutăm pete în soare? Volumul cuprinde de fapt două etape dintr-un jurnal pe care Mariana Șora l-a ținut întreaga viață. Vreo doi ani de început (1938-1940) și cam tot atâția din senectute (1991-1992). Suficient însă pentru a contura profilul unei personalități pregnante, cu o viață interioară bogată, generoasă, problematizantă, demnă de tot interesul. Jurnalul de tinerețe, început la 21 de ani, este ? trebuie spus de la început ? mai puțin interesant, cum e și firesc, decât cel de senectute. Se găsesc aici toate locurile comune din jurnalele fetelor în floare : exaltările juvenile, înfiorările în fața primelor revelații, a trecerii, a morții, idei definitive și expeditive impresii de lectură, reflecții peremptorii asupra suferinței, comune celor ce încă n-au cunoscut adevărata suferință, expresii ale stării de așteptare a ceva inefabil ce trebuie să vină etc. Totuși, toate acestea sunt mai curând reziduuri ale unei vârste depășite. La 21 de ani, notațiile Marianei Șora atestă o rapidă maturizare și iau distanță față de genul romanțios, patetic-clamoros. E perceptibil acest spor de calitate îndeosebi în acele notații unde, fără a se angaja într-o direcție sau alta, ea își exprimă opinia și adoptă o atitudine principial corectă, căreia, cum se va vedea din jurnalul de senectute, îi va rămâne fidelă toată viața. În anii `39-`40, bunăoară, când Europa se afla într-o sulfuroasă ebuliție, ea nota cu luciditate și aplomb: ?Vivere pericolosamente ? cel mai atrăgător dintre cuvintele de ordine, întrucât creează iluzia că pretinde adeziune la o viață mai plină. Dar nu e decât un slogan ca și celelalte, un vid. Căci ce pericol prezintă neaderarea la comunitate? [?] Refugiul în comunitate are același rol funcțional ca și căutarea distracțiilor : a face să uiți aspectul direct al problemelor și a ascunde fața morții. Comunitatea furnizează certitudini, viața personală nu dă decât aventura minunată a căutării, dar a căutării adevărurilor [?] Detest mulțimile [?] Îmi trebuie singurătate, îmi trebuie izolare?? Aspirația aceasta înspre o izolare percepută ca o aventură a cunoașterii, în primul rând a cunoașterii de sine, a purtat-o cu aceeași fervoare întreaga viață. Dacă e să le considerăm in contextul vremii, toate paginile acestea de tinerețe au un aer de familie comun cu jurnalul contemporan al lui Jeni Acterian. De altfel, unele dintre cele mai interesante pagini ale Marianei Șora sunt cele în care ? de acum în anii `90 ? citind jurnalul acesteia, nu se poate abține de la comentarii și comparații.

Judecând după mica frecvență cu care numele Marianei Șora apare în jurnalul lui Jeni, s-ar părea că n-au fost prietene în accepția absolută a cuvântului. Cu certitudine însă, au frecventat, în același anturaj,  același mediu intelectual, artistic, monden și boem al Bucureștiului interbelic, au avut același insațiabil apetit de lectură și aceeași inapetență pentru politică și ideologii. Jeni a fost mai precoce: și-a început jurnalul la șaisprezece ani ? Ioana Pârvulescu a comparat-o pe drept cuvânt cu Iulia Hasdeu ? în timp ce Mariana Șora abia la douăzeci și unu. De aici, desigur, și plusul de maturitate din paginile ei de tinerețe. Dar tot de aici, probabil, și ușoara condescendență din tonul ei, când comentează jurnalul lui Jeni. Ea constată la aceasta un deficit de ?educație?. E vorba de fapt de împrejurarea că, în urma unor dificultăți pecuniare în familie, Jeni nu urmează liceul în sistem cu frecvență și, nefiind constrânsă nici de rigorile didactice, stilul ei de viață, în viziunea Marianei Șora, e lipsit de orice disciplină, frivol și ?răsfățat?. ?Avea talent literar ? concede ea ? poate dădea ceva dacă era obișnuită cu o anumită constrângere.? Dar Jeni o obsedează totuși, mereu revine în amintirea ei, iar atunci când riscă o comparație între ele însele, rezultatul e de o sinceritate și luciditate exemplare: ?Asemănări între Jeni și mine, pe lângă cea esențială, obsesia morții (ce scandal ? trecerea a toate!): dorința de a înmagazina cultura, năzuința de a scrie ? fără subiect precis și fără muncă ordonată, tendința spre introspecție, tăierea firului în patru, orgoliul intelectual, aceeași bucurie exaltată văzând strălucirea soarelui, visul dragostei totale ? care să fie prietenie, înțelegere pe multe planuri, tandrețe și acord în senzualitate.? Notația datează din decembrie 1991, când Mariana Șora avea 74 de ani, și se referă, evident, la vremea când scrisul ei se remarca printr-o ?voinicie caldă?, cum inspirat l-a caracterizat doamna Lia Ghimpu, îngrijitoarea ediției și semnatara postfeței. Dar, lipsită de orice șansă, Jeni Acterian murise în 1958, la 42 de ani, lăsând în urma ei doar acest jurnal pe care Dan C. Mihăilescu l-a situat corect în lungul șir ?al cărților ratării?.

Ceea ce nu se poate spune în nici un caz despre Mariana Șora, cu longevitatea ei creativă, chiar dacă opera care s-a configurat în urma sa nu este consecința unei viziuni integratoare, ci a unui tip de creație ad libitum, nesupusă nici unei strategii, ci la discreția inspirației, ideii sau capriciului de moment, cum ea însăși recunoaște cu regret. Cu atât mai notabilă această împlinire, oricât i-ar reproșa inconsistența, cu cât și dânsa a trăit ?acel complex al ratării presimțite de care am suferit atâția din generația noastră? (decembrie, 1991). Se include, deci, și pe sine. Problema o preocupă, căci, în aprilie 1992, revine mai explicit: ?A fost oare și la noi o problemă a generației ? Mai toți ? intelectualii desigur ? am crezut în valoarea indiscutabilă a gândirii, culturii, creației și cei mai mulți n-au dat nimic notabil fiindcă nu și-au ales un domeniu concret, cu munca, ordinea, disciplina pe care le cere și cu un rezultat. Fumuri, ceață, nespecializare era cuvântul de ordine ? deci tot un fel de genialitate ? la romantici era vizată, cu urmarea inevitabilă a neseriozității, a risipirii, a diletantismului.?

În lămuritoarea sa Postfață, doamna Lia Ghimpu afirmă că ?Mariana Șora scrie, nu încearcă să-și explice de ce scrie.? E un punct în care mă disociez de opinia d-sale, întrucât, dimpotrivă, am încheiat lectura acestui jurnal, îndeosebi a celui de senectute, cu impresia că totul, chiar când vorbește despre chestiuni fără vreo tangență aparentă cu creația, totul se focalizează în cele din urmă, fie și în subsidiar, problemelor creației, motivațiilor, condițiilor și rigorilor ei. De altfel, chiar doamna Lia Ghimpu revine de îndată cu constatarea corectă că ?o mare parte dintre consemnări vizează problematica artistului și a creației și nu atât întâmplări cotidiene.? Un amănunt semnificativ în acest sens este acela că reflecțiile asupra jurnalului ca gen literar revin pe tot parcursul însemnărilor Marianei Șora. Propriul său jurnal se asociază tipului de jurnal al lui Ernst Jünger, pe care ea însăși îl definește ca fiind axat ?pe exprimare îngrijită, pe observații și reflecții și numai în subsidiar pe elemente autobiografice.? Dar, spre deosebire de Jünger, Mariana Șora derapează uneori și în detaliul anost (?Spălat pe cap, făcut baie, frecat cadă, pedichiură și mă simt extenuată?), iar preocuparea pentru acuratețea stilistică nu pare a-i fi prioritară. Modelul său absolut în materie de jurnal rămâne totuși Gide. Jurnalul acestuia o însoțește toată viața, revine necontenit la el, îl comentează, îl analizează, îi despică firul în patru.

Odată cu înaintarea în vârstă, problematica ei existențială se agravează. Se păstrează în primul rând, perceptibil pretutindeni, în ciuda latenței sale, un dubiu asupra propriei împliniri, reziduu peste ani al ?acelui complex al ratării presimțite? care a marcat întreaga sa generație. Căruia i se adaugă acum, cu accente tot mai grave, neliniștile metafizice augmentate de conștiința unui sfârșit iminent și de imposibilitatea dobândirii unei certitudini în credință. Mariana Șora se află în situația tatălui deznădăjduit din Evanghelie: ?Cred, Doamne, ajută necredinței mele!?, -  iar paginile sale agonale, de luptă pentru dobândirea unei certitudini, sunt dintre cele mai tulburătoare. Când spun asta, mă gândesc în primul rând la acel moment mistic, în care trăiește revelația unei epifanii, convinsă că a vizitat-o Dumnezeu. Pentru ca, imediat după înalta fervoare a acelei clipe, să recadă în terestru: ?Minunea, dacă a fost într-adevăr, și-a lăsat amprenta pentru prea puțină vreme. Îmi voi găsi dubiile, ``negreala``, tristețile și disperările prea curând.?

Cornel Ungureanu amintește în Prefața sa de afirmația pe care o făcuse în 1996: ?E cel mai important jurnal al literaturii române.? Sigur, d-sa o cunoaște personal pe doamna Mariana Șora, au stat de vorbă, a intervievat-o, a citit o bună parte dintre aceste caiete încă inedite, vorbește despre evocarea unei Timișoare culturale interbelice, precum și a unor ?prietenii exemplare din anii `30 și `40: cele dintre familia Șora și Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu.? Evident, Cornel Ungureanu știe mai multe, a pătruns mai adânc în textul, zice dânsul, greu descifrabil al acestor caiete. În ce mă privește, după lectura celor Două jurnale față în față, am rămas cu insatisfacția de a nu cunoaște încă episoadele cele mai importante ale acestei vieți. Din calitățile puținului care ne-a parvenit prin acest prim volum se poate deduce însă că ne aflăm în fața uneia dintre cele mai importante jurnale din cultura noastră, prin întindere și prin complexitatea problematicii abordate implicit. O carte în care obsesia ratării care a terorizat generația Marianei Șora e încă prezentă, dar care nu e, în cele din urmă, nicidecum o carte a ratării. Firesc ar fi ca, odată pornită, această editare să fie continuată cu sistemă și filologică acribie.