Domnule general,

Astept si eu, si câti asteapta ca mine!

Dupa câte promisiuni de dreptate si cuvinte de onoare ati împartit, astept sa-mi înapoiati memoriile sotului meu, încredintate de mine d-lui ministru Riosanu pentru dv. Când mi-au fost cerute am avut asigurarea verbala si scrisa ca toate aceste însemnari politice îmi vor fi restituite în trei zile; au trecut de atunci, domnule general, exact doua luni.

Acele memorii îmi apartin mie si copilului meu, si nu sunt destinate nici publicitatii si nici acelor ce n-au facut de la venirea lor în fruntea tarii decât sa profaneze memoria si sa insulte pe acel ce a fost Armand Calinescu. Memoriile lui Ar. Calinescu nu pot fi întelese de minoritatea care l-a suprimat, dar ar putea fi întelese de marea majoritate care a fost lovita în inima de suprimarea omului fara prihana.

Nici nu mai este nevoie de perspectiva istoriei pentru a fi judecat, se vede de pe acum cine l-a suprimat. Si vede toata lumea, toata omenirea de buna credinta cu drag de tara si de ordine. E tragic de simplu!

Acum va rog, domnule general, sa-mi dati voie sa va enumar sirul de vexatiuni la care am fost expusa din ziua venirii la cârma tarii a celor care vor sa conduca acest popor în numele religiei si a [1] credintei stramosesti. Aflându-ma la tara în ziua de 9 octombrie, au sosit agenti de la Siguranta si legionari care mi-au facut o perchezitie extrem de severa. Negasindu-se absolut nimic m-au adus ca pe o hoata, cu masina, La Bucuresti, pentru a le deschide casa de aicea. Timp de 4 ore, 10 persoane au scotocit din pivnita pâna în pod hârtie cu hârtie. M-au supus la tot felul de vexatiuni si am constatat cu durere ca politia îmi ridica lucruri ce nu prezentau nici un interes pentru justitie, iar pentru mine si fiul meu atâtea amintiri duioase. Astfel mi s-au luat scrisori particulare de acum 20 ani, filme cu scene din viata sotului meu, pasaportul meu, al sotului meu, un revolver vechi de campanie al socrului meu, din 1890, cu care a facut 2 razboaie si pe care l-a lasat fiului meu etc., etc. A doua zi, nemultumiti cu ce au gasit la mine, au repetat aceleasi scene, vexatiuni, insulte la biata mama mea (femeie de 70 ani). Toata casa i-a fost rascolita.

Nu stiu daca stiti de asemenea, domnule general, ca mi s-a luat pensia ce primeam de la stat la care am drept si care nu este o favoare.

Eu va multumesc calduros, d-le general, ca prin vexatiunile care mi le-ati impus ma solidarizati cu marele meu sot. Nu ma puteati onora mai mult pe mine si copilul meu decât solidarizându-ma cu el.

Nu stiu daca veti aproba ca aceste lupte ce normal se duc între barbati sa fie purtate contra mea, o femeie vaduva. Oare doamna, sotia dv., o indicati de pe acum, în fata celor ce vor urma dupa dv., ca solidara cu actele dv., politice si de conducere, pentru a împartasi gloria sau poate raspunderile dv.!!

Nu stiu daca pot spera ceva, d-le general, de la dv. Stiu ca ati urât pe sotul meu, nici în fata mortii atât de tragice nu ati uitat-o. v-ati închipuit ca el a fost vinovatul în chestia dv., ce mare greseala. Cât a trait, el a luptat sa nu fiti închis macar o ora.

Va rog sa primiti, domnule general, expresiunea înduratelor mele sentimente.

Adela Armand Calinescu
Bucuresti, 5 decembrie 1940