Mihail Sebastian a fost una dintre inteligentele cele mai
subtile si mai rafinate ale tinerei generatii de la 1930. A fost un om
al nuantelor, al observatiilor atente a sentimentelor si a sensibilitatii
feminine, un martor al vietii mai degraba decat un actor al comediei
umane.
A fost descoperit de profesorul Nae Ionescu in 1927, cand
acesta prezida Comisia de bacalaureat la Liceul din Braila.
Remarcand calitatile exceptionale ale tanarului candidat, prof. Nae
Ionescu l-a invitat sa vina la Bucuresti pentru a intra in redactia
ziarului Cuvantul. Si astfel a inceput cariera de gazetar si de scriitor
a lui Mihail Sebastian.
La Bucuresti l-a cunoscut in redactia ziarului Cuvantul pe
Mircea Eliade care l-a introdus in cercul fruntasilor tinerei generatii
- Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, Haig si Arsavir Acterian,
Ionel Jianu - care erau mai varstnici decat el cu vreo doi-trei ani. Pe
vremea aceea, tinerii nu se intalneau la cafenele, ci in cenacluri sau
la serate unde se discutau probleme generale de cultura. Mihail
Sebastian a fost bine primit de colegii sai de generatie si a inceput sa
frecventeze regulat aceste serate, dar el nu intervenea decat rareori
in discutiile noastre aprinse si vorba ii era masurata, calma, serioasa
si temeinica. Isi alegea cu grija cuvintele potrivite, pe care le slefuia
cu o iscusinta de orfevru. Avea o frumoasa cultura literara, mai ales
franceza si scriitorii sai preferati erau Marcel Proust, Paul Valery,
Henri de Montherlant si Andre Maurois, cu care avea mai multe
inrudiri spirituale. Era discret, modest, de o eleganta fireasca in
atitudini. Uneori, un zambet ironic ii inflorea pe buze, dar nu
devenea niciodata violent sau agresiv. Detesta exagerarile si
extravagantele, dar privea cu interes incercarile inovatoare ale vietii
artistice din acea epoca. A luat parte la conferintele gruparii Forum
in 1931 si ale Criterion-ului in anii urmatori. Nu era un adevarat
conferentiar, ci un "causeur" placut, inteligent, distins si bine
informat.
A avut doi protectori importanti care i-au inlesnit ascensiunea
in lumea literara: pe Nae Ionescu si pe Alexandru Rosetti, directorul
Revistei Fundatiilor Regale Culturale.
Mihail Sebastian a ramas un admirator fidel al lui Nae Ionescu
desi exista intre ei o contradictie flagranta. Acesta era un
reprezentant al influentei germane in Romania, un sustinator al
ideilor nationaliste de extrema dreapta, pe cand Sebastian era un
adept al culturii franceze si avea convingeri democratice de stanga.
Conflictul nu a intarziat sa se produca in 1934, atunci cand
Sebastian i-a cerut lui Nae Ionescu o prefata pentru romanul sau, De
2000 de ani, in care povestea suferintele unui tanar student evreu
din pricina prigoanei milenare impotriva poporului sau. Nae
Ionescu a scris o prefata perfida in care a sustinut ca aceste
persecutii sunt necesare, potrivit legilor istoriei, deoarece poporul
evreu nu si-a recunoscut Mantuitorul si l-a ucis. Pentru ispasirea
acestei crime, persecutiile erau pedeapsa cuvenita.
Cand a primit aceasta prefata, Sebastian s-a aflat in fata unei
crunte dileme: sa publice prefata si sa confirme astfel teza lui Nae
Ionescu sau s-o restituie autorului ei cu explicatiile cuvenite.
Sebastian, printr-un act de bravada, a publicat prefata fara s-o
insoteasca cel putin de o postfata in care sa combata teza net
antisemita a binefacatorului sau. Abia mai tarziu a publicat o
brosura separata in care a incercat sa explice solutia pe care a
adoptat-o. Cartea a provocat un adevarat scandal. Prietenii l-au
acuzat de servilism iar adversarii de lasitate si ipocrizie. Cartea n-a
avut nici macar succesul de stima obtinut de romanele precedente.
Sebastian s-a retras in singuratatea sa. Dar curand, o idila
romantica i-a redat pofta de viata. A scris atunci o comedie usoara,
spumoasa, fina, de o tinereasca prospetime in care dragostea
infloreste pura in sufletele unor adolescenti. O dragoste de o vacanta
de vara, efemera, care va lasa o urma de nostalgica melancolie in
amintiri. Rolul principal era scris pentru Leni Caler, cea mai
frumoasa si mai buna ingenua din teatrul romanesc de pe vremea
aceea.
N-am putut asista la premiera deoarece purtam doliu dupa
moartea tatalui meu. Am primit atunci de la Sebastian prima si
ultima lui scrisoare, de o emotionanta caldura si prieteneasca
afectiune.
Blestemul nenorocului s-a abatut din nou si asupra Jocului de-
a vacanta. Reprezentata cu cateva zile inainte de pacea de la
Munchen, intr-o vreme cand spectrul razboiului plutea pe cerul
Europei, piesa lui Sebastian n-a avut succesul meritat, nici seria de
spectacole care i-ar fi redresat situatia financiara.
Au urmat apoi, incepand din 1939, anii de urgie: izbucnirea
celui de al doilea razboi mondial, legile rasiale de pe urma carora
Sebastian si-a pierdut postul de redactor la Revista Fundatiilor
Regale Culturale si dreptul de a mai publica. Din nou si-a aflat un
refugiu in singuratate. Era prea mandru pentru a bate la usa cuiva
pentru a cere vreun ajutor. Salvarea a gasit-o in febra creatiei scriind
capodopera vietii sale, o noua piesa de teatru: Steaua fara nume. Cu
aceasta lucrare, imaginarul patrunde pentru prima data in
dramaturgia romana. Imaginarul e o lume a visurilor, dincolo de
realitatea imediata, o lume in care realitatea devine ireala si totusi isi
afirma existenta prin mirajul poeziei. Eroul acestei piese, un
profesor dintr-o provincie unde rareori se opreste vreun tren pentru
cateva minute, pare sa fie chiar autorul. Si el isi cauta, pe cerul vietii
sale, steaua care ii apartine si care este numai a lui. Acest poem al
visului si al singuratatii e scris cu un rafinament, cu o subtilitate, cu
o discretie si o sensibilitate infiorata. Atmosfera pluteste intre vis si
viata, trista, calma, fermecatoare, intr-un ritm de andante muzical.
Steaua fara nume n-a putut fi reprezentata sub numele lui Mihail
Sebastian, dar toti i-am recunoscut stilul specific. Directia Teatrelor
si Siguranta Statului au facut o ancheta ascultandu-l o noapte
intreaga pe semnatarul piesei, dar acesta fusese prevenit si instruit
cum sa raspunda la intrebari. In cele din urma autoritatile au
renuntat sa mai caute adevarul. Ne aflam in 1943 si infrangerea
armatelor hitleriste aparea din ce in ce mai inevitabila.
Intre timp, Sebastian a intrat in grupul lui Lucretiu Patrascanu,
impreuna cu pictorita Lena Constante, muzicologul Harry Brauner
si alti intelectuali de stanga, care activau in ilegalitate. Se intalneau
uneori la Caminul Artei, in orele cand nu veneau alti vizitatori si
atunci mai aveam prilejul sa-l vad pe vechiul meu prieten din tanara
generatie de la 1930. Nu ne mai frecventam de mult, dar
sentimentele de amicitie ramasesera nealterate ca si amintirile care
ne legau.
Dupa 23 august 1944, Mihail Sebastian si-a reluat postul de
redactor la revista lui Alexandru Rosetti, a inceput din nou sa
publice, iar in primavara anului 1945 a fost numit profesor la
catedra de literatura universala a Universitatii din Bucuresti. Dar si
de data aceasta, blestemul nenorocului l-a lovit crunt. In ziua cand
se ducea la Universitate sa-si tina primul curs, a fost rasturnat si ucis
de un camion sovietic, in timp ce incerca sa traverseze strada. La 38
de ani, s-a stins unul dintre talentele cele mai promitatoare ale
literaturii romane din epoca dintre cele doua razboaie mondiale. Un
om de o inalta probitate morala si un adevarat suflet de artist.