- În romanul ?Plecarea Vlașinilor? ați realizat o monografie a unei așezări patriarhale ardelenești, Poiana Sibiului, de unde vă trageți. Cele mai multe  dintre  întâmplările și  personajele romanului sunt inspirate   din viața strămoșilor dumneavoastră. Vorbiți-ne puțin despre ei, despre familia în care v-ați născut.

 -Am stat puțin în Poiana pentru că întreaga familie s-a strămutat  la  Sibiu pe vremea Austro-Ungariei. La Sibiu  tata a dobândit  imediat aprecierea și respectul românilor aflați în oraș, dar și ale celor din Regat, în calitate de conducător al Asociației meseriașilor și soldarilor din Cetate  și din împrejurimile orașului. Asta se întâmpla, desigur, înainte de Primul Război Mondial la care tata n-a participat.Țin minte cum s-a ascuns în pod ca să nu fie luat la oaste și astfel să fie silit  să lupte împotriva românilor. Mi-aduc aminte de toată atmosfera românească  din cercurile pe care le frecventam  în  acei ani trăiți sub duritatea habsburgică a stăpânirii maghiare, atât de nedreaptă pentru români.

Am fost șapte copii, șapte frați  și părinții au făcut tot ceea ce este omenește posibil, pentru a-și vedea copiii ''domni'', adică pentru a ne  da la școli înalte. Era în tradiția locului, ca mărginenii sibieni să-și dea copiii la oraș, la școli bune. După Unirea cea Mare, visul tatei s-a împlinit, toți cei șapte copii am ajuns  absolvenți de studii superioare la Cluj sau la București, fiecare la timpul său și  în specialitatea aleasă, clădind  astfel dezideratul sfânt al ardelenilor de a îmbogăți cultura locului în care s-au născut. Tatălui meu îi datorez  cel mai mult în ceea ce privește plăcerea de a compune, de a scrie, de a pune  în discuție probleme morale. Mama l-a sprijinit în  toate  acțiunile și aspirațiile lui, fiind o bună creștină și ducând mai departe menirea unei căsnicii bazate pe respect și înțelegere față de năzuințele tovarășului de viață. Am avut în ei exemplul cel mai elocvent al unei adevărate familii, imaginea unui clan cu un arbore genealogic stufos, cu multe încrengături, care s-au îmbogățit și au crescut de-a lungul timpului. Adolescența, la rândul ei,  a fost raiul pe pământ. Vacanțele le petreceam la Băile de la Ocna Sibiului, unde părinții mei cumpăraseră o casă cu mai multe camere. Începând cu prima zi de vacanță casa era plină de copii veseli și sănătoși care erau stăpânii întregii grădini, ai parcului atent îngrijit de grădinari, precum și ai celor trei lacuri din apropiere. Ne scăldam stropindu-ne, aruncându-ne în apa sărată a lacurilor de dimineața  până seara într-o larmă care se răspândea până departe spre frumosul hotel al băilor. În grupul acela de copii erau și copiii preotului Stanca, între care Radu,  care avea atunci  8 - 9 ani,  cel care a fost mai târziu unul din  baladiștii Cercului Literar de la Sibiu și director al teatrului din aceeași localitate.