-Cum era lumea românească  din Sibiu, în epoca tinereții dumneavoastră?

  -Am trăit participarea întregului neam românesc la Marea Unire, la marea înfăptuire a României Moderne sub Regele Ferdinand și Regina Maria. Au fost evenimente care s-au imprimat în ființa mea cu o forță uriașă. Nu voi uita niciodată vizita familiei regale, imediat după victoria trupelor românești, împreună cu Principesa Ileana, care a inaugurat faimosul Liceu de fete, la care am învățat și eu, în prima generație de eleve, după ce am terminat școala de la călugărițele ursuline. Mi-aduc aminte  și  de primul bal la care am participat. Nici nu vă dați dumneavoastră seama ce însemna primul bal pentru o tânără din acele vremuri. Era un eveniment așteptat și visat ani de-a rândul. Aveam 16 - 17 ani și am fost în centrul atenției tuturor. Era un locotenent Pauliuc, unul dintre cei mai renumiți din oraș,  care m-a invitat la dans, fiind impresionat de frumusețea și tinerețea mea. Îmi amintesc că eram foarte timidă având în vedere că era prima ieșire de asemenea anvergură, că era, așa cum v-am  mai spus,  primul meu bal. Veneam dintr-o familie cu o educație morală desăvârșită, aveam un vocabular ales, am fost educată bine și știam cum trebuie să mă port în lume. Și totuși n-am înțeles nimic din ceea ce mi-a spus locotenetul. Aveam emoții așa de mari, că nu puteam să-l urmăresc. Am simțit că zbor peste toate cupolele orașului într-o beatitudine nemaipomenită. La un moment dat, ceilalți colegi ai lui s-au înțeles și s-au retras de pe ringul de dans și am rămas numai noi dansând. M-am simțit ca o prințesă, rochia era ca-n povești, anume făcută pentru acel  bal. Erau mai mulți ofițeri de la Școala de ofițeri din oraș și unul a pus să cânte un patefon, la mare modă atunci, era o noutate încă pentru mulți. Muzica pe care am dansat la primul bal se chema Tendresse și n-am să uit niciodată că a fost pusă de șase ori la rând. Era România Mare deja, era după Unire și românii se întâlneau cu mare plăcere la astfel de ocazii și era o atmosferă extraordinară. Eu am fost atât de speriată de intensitatea emoțiilor care mă încercau, nici nu am crezut până atunci că se pot declanșa în sufletul meu asemenea sentimente intense, încât am ieșit din sala aceea frumos luminată și am fugit pe drumul spre casă. Mi s-a părut că erau  păcate toată acea mare bucurie și emoția pe care le-am trăit în seara primului bal. Nu era de fapt decât intrarea oficială, mondenă dacă vreți,  într-o  nouă vârstă. Și pe atunci lumea știa să serbeze asemenea lucruri, să le dea importanța cuvenită, să le pună într-o ierarhie de valori și  să trăiască după un cod al onoarei, al mândriei de a aparține la un neam. Mai târziu s-au dus toate astea, s-au risipit...Au avut grijă comuniștii...

A fost greu  în acea perioadă și pentru părinții mei, la fel ca  pentru alții, pentru familia fratelui meu, medic, care a suferit prin închisorile comuniste mai bine de paisprezece ani. Mă gândesc adesea la nedreptățile pe care le-au îndurat. Eu cred că am rezistat  numai pentru că am fost scriitoare. Am avut noroc că m-am căsătorit într-un moment propice, iar  soțul meu, care era inginer în aviația civilă,  a călătorit mult și eu  l-am urmat în toată lumea, fiind astfel oarecum mai la adăpost de greutățile vremii prin care au trecut părinții  și mulți  alții din familia mea. I-am ajutat cât mi-a stat în putință. ''Jenica, îmi spunea tata, mie, copilului cel mai mare, scoate familia din nevoi!'' I-am ajutat, adăpostindu-i în casa noastră, sprijinindu-i să-și termine studiile și să-și acopere lipsurile materiale. A fost un lung lanț de suferințe viața neamului meu în epoca comunistă.