-V-ați stabilit de câțiva ani la Bacău. Nu regretați Bucureștiul și efervescența literară și culturală a Capitalei?

 -Nu regret Bucureștiul fiindcă între pereții casei mele s-au petrecut multe evenimente literare și artistice. Nu pot să spun că sunt izolată aici, la Bacău, unde am sosit în vara lui 1997, instalându-mă pe vecie. Țin minte că era o vară tare călduroasă și în ziua în care am ajuns cerul avea o culoare atât de albastră și clară cum numai la Balcic, pe vremuri, mai văzusem.  M-am despărțit de trecut, de ceea ce am avut,  fără regrete. Am dăruit cărțile mele, multe din ele cu autograf de la marii noștri scriitori, și tablourile, muzeului Astra de la Sibiu. Sunt la curent cu noutățile literare mai mult decât la București unde mă furau tot felul de preocupări mondene, casa mea fiind deschisă acolo tuturor celor care aveau aplecare spre literatură. De fapt, o vreme după moartea lui Lovinescu am încercat să găzduiesc în casa mea un fel de cenaclu, desigur, cu o activitate mai restrânsă, impusă de noile vremuri politice.  Țin minte  însă că a venit odată Jebeleanu la mine și mi-a spus: ''Fii atentă,  mai lasă-l pe Lovinescu deoparte...'' Mi-a atras atenția,  pentru că el era atunci mare ștab pe undeva,  și mi-a spus că cenaclul acela deranja. Așa s-au încheiat  întâlnirile noastre scriitoricești. Am însă bucuria că aceia care au fost acolo atunci, printre care doamna Lovinescu și Monica Lovinescu, au venit cu gândul clar ca să se continue într-un fel acele întâlniri superbe. Nu se citea numai literatură acolo, am avut invitați și muzicieni, chiar  Comissiona, care astăzi este un mare dirijor, a cântat la vioară când avea douăzeci de ani, la cenaclul găzduit de mine. Aici, la Bacău, am participat la întâlniri organizate cu scriitorii la bibliotecile din oraș, la lansări de carte și la alte manifestări. Am socotit Bacăul un fel de Florență a zonei pentru bogăția de personalități care au activat în oraș sau în împrejurimi, de-a lungul timpului. Viața culturală de aici este într-o continuă schimbare benefică. Am simțit solidaritatea colegilor de breaslă într-o împrejurare pe care am să v-o relatez aici. La mai puțin de două luni după stabilirea mea în Bacău am suferit o congestie cerebrală, care a avut ca urmare imediată o afazie totală. N-am mai putut să rostesc nici o silabă câțiva ani. Apoi am alunecat și mi-am rupt piciorul, ceea ce m-a ținut în pat aproape un an și jumătate. După aceste întâmplări mi-a fost tot mai greu să mă deplasez fără ajutor și într-un fel am rămas izolată de lume.  Dar acum câțiva ani,  am simțit nevoia să particip cu orice preț la Festivalul Național George Bacovia, pentru a mă întâlni cu colegii scriitori veniți din toată țara. Cu un efort uriaș am urcat într-o mașină, apoi am încercat  și performanța inimaginabilă de a urca treptele multe până la sala în care erau sărbătoriți premianții. M-am așezat pe un scaun și am asistat la ceremonia organizată. Atmosfera era prețioasă și de o participare emoțională atât de mare, încât mi-a stârnit o forță interioară uriașă, pe care n-o mai percepusem de ani de zile, dinainte de începutul accidentelor mele. I-am făcut semn doamnei Carmen Mihalache, directoarea revistei Ateneu, că vreau să vorbesc. Eram bine îmbrăcată, cochetă așa cum mi-a plăcut întotdeauna să fiu, îngrijită. M-am ridicat de pe scaun fără ajutor, m-am rezemat  de marginea scaunului de alături și dreaptă, cu o strălucire în ochi pe care o simțeam că e puternică, m-am uitat și am spus cu glas tare să se audă în toată sala:'' Vă anunț că s-a întâmplat o minune, la patru ani de la accidentul vascular, azi, aici,  mi-a revenit graiul și am reînceput să scriu. Vă anunț ca la spovedanie, minunea asta s-a întâmplat cu mine și am ieșit din muțenia penibilă în care trăiam. Oare nu este asta o minune? V-o împărtășesc dumneavoastră ca la o sfântă comuniune de breaslă.'' Nu știu ce am mai spus în continuare, cuvintele se rostogoleau clare, pline de căldură și rostire neîmpiedicată. Înviată dintr-o catalepsie tragică, am rostit cu căldură sufletească vorbe de o intensitate care i-a impresionat pe toți. Au urmat aplauzele față de acest act de spovedanie înaintea colegilor, privirile pline de simpatie ale scriitoarei Adriana Bittel, ale lui Gabriel Dimisianu, veniți  de la București, ovațiile întregii asistențe care se bucura alături de mine.  Nu-mi venea să cred că sunt în stare să rostesc vorbe fără poticnire și eram impresionată de manifestarea de bucurie colectivă, de participarea sufletească comună ce se întâmpla în sala aceea. Totul a culminat cu clipa în care am văzut  că scriitorul Constantin Țoiu s-a ridicat de la masă, și-a făcut loc printre persoanele care nu încetau aplauzele, mergând aproape în genunchi,  s-a apropiat de scaunul meu, mi-a sărutat mâna și mi-a mărturisit din toată inima bucuria lui la vestea că un confrate mărturisea o minune pe care a trăit-o real și intens. V-am spus toate acestea ca să înțelegeți că, de când am venit la Bacău, mă simt sub ocrotirea substanțială și sufletească a tuturor scriitorilor, a artiștilor de aici  care lucrează cu dragoste, cu răspundere pentru a se împlini  pe ei înșiși prin creațiile lor. Băcăuanii mi-au acordat și titlul de cetățean de onoare al orașului, semn că am fost primită  aici cu drag.