-Mi-ați mărturisit că lucrați și acum, la 94 de ani împliniți, în fiecare  zi, că-i  dictați doamnei profesoare Dinuța Mârț, care este colaboratoare apropiată,  și  că dânsa  transcrie vorbele dumneavoastră. La ce lucrați acum?

  -Îmi doresc să duc la capăt lucrarea ''Evocări esențiale dintr-un secol pe care l-am trăit'', lucrare care va avea aproximativ 250 de pagini, și va fi un document de mare importanță pentru întreaga istorie  din secolul trecut a Ardealului. Evoc Sibiul tinereții mele, oamenii pe care i-am cunoscut,  pe generalul Sicorschi și pe mulți, mulți alții. Scriu și acum zilnic, de fapt dictez doamnei care de multe ori nu are timp să scrie pentru că îi dictez cu o viteză uluitoare ceea ce mintea mea a scris deja în gând în ceasurile în care reînviu vremuri de demult. Ca un izvor curge gândul meu. Cartea începe cu momentul în care eu la 20 de ani mă căsătoresc. Este o evocare a nunții din zona Sibiului,  scriu despre atmosfera sibiană de după Unirea cea Mare, cum s-a făcut România Mare, despre familia regală, cum s-a umplut Sibiul de ofițeri, cum am ajuns mai târziu  la București, cum  am ajuns  să văd încoronarea Regelui și a Reginei. Jumătate din aceste evocări sunt scrise deja și n-aș vrea să mor până când nu  le voi încheia. Simt asta ca pe o mare responsabilitate. Eu am crezut întotdeauna că  scriitorul trebuie să fie un om  responsabil, preocupat  în permanență de procesul de înnoire personală. Dacă nu ai har, nu ai ce căuta între scriitori. Cred că cea mai mare bucurie a unui scriitor este  momentul acela  în care  se apropie de masă și acolo găsește hârtia pe care poate să scrie. Și după câteva fraze își dă seama că el creează viață acolo pe hârtia aceea curată. În izolarea completă care înseamnă viața scriitorului, nu poate fi bucurie mai mare. Eu am zis că e o bucurie aproape sexuală, atât este de intensă. Eu scriu ușor, vorbele, metaforele țâșnesc ca dintr-un izvor și mă gândesc acum la Rebreanu care scria atât de greu, care se chinuia în fața foii albe. Am fost secretar literar la Teatrul Național pe vremea când Rebreanu era Director și mi-amintesc că odată m-am dus la el și el a încercat să corecteze o adresă oficială pe care trebuia s-o trimită. Eu am stat în picioare, în spatele lui și am așteptat și am văzut că s-a chinuit pur și simplu, minute în șir, ca să alcătuiască textul acela. Pentru unii, scrisul este un chin, pentru alții, o eliberare, oricum, eu cred că  scrisul este un lucru sfânt. A scrie  este un act de dăruire totală în care trebuie să crezi și pe care trebuie să-l  trăiești plenar. Acesta este crezul meu.

 Otilia Țeposu