- Bunicul, din țările baltice, s-a însurat cu o rusoaică - bunica mea - o rusoaică get-beget. De acolo s-a născut un fiu, jumătate rus, jumătate german. Iar tata s-a însurat cu o rusoaică poloneză, din mamă poloneză și tată rus, din care am rezultat eu, care am plecat din Rusia la cinci ani. Am trăit în Franța, câțiva ani, după refugiu, și pe urmă am venit în România, unde tata vedea o mie de posibilități. Că mai avea bani. Posibilitățile alea au luat ființă, dar s-au spulberat; a fost destul de păcălit, și a continuat ca funcționar la Tretorn pe urmă la zahăr, iar mama și-a echivalat diplomele, și pe urmă s-a făcut cercetător la laboratorul Cantacuzino.

- Asta înainte de război, nu?

- Înainte de al doilea război mondial. Acolo s-a și pensionat, și a murit. A murit tata, în ?42, mama în ?55, și cam asta este, că eu simt foarte mult și rusește, dar și românește. Nu simt nici polonezește (râde), nici nemțește. Astea probabil s-au risipit.

- Influența mamei a fost, probabil, mai puternică.

- Am vorbit rusește în casă, mama mi-a citit toate operele extraordinare: Dostoievski, Cehov, Gogol, că mie îmi place și să mi se citească; sau lucram, sau croșetam, și mama îmi citea. Și citea foarte drăguț, așa, frumos. Așa că știu o mulțime de lucruri - am citit și eu cărți, bineînțeles - dar foarte multe lucruri mi-au venit așa?

- Da. La cinci ani? Când ați plecat, de fapt??

- Un moment. Să mi-aduc bine aminte.

- În 1917 v-ați născut?

- Nu, în 1913. Am 71 de ani. Și, în 1923, am venit în România. Deci, la cinci ani am plecat din Rusia, pe urmă am fost niște ani în Franța, vreo patru, pe urmă am sosit aici.

- Să ne oprim la primii cinci ani, din care aveți probabil niște amintiri vagi?

- Am și vagi, și nevagi. De la Moscova - Moscova, unde am stat până la trei ani, mi-aduc aminte de o nana din asta rusească, negricioasă, pe care o consideram mama mea, mama, îmi spuneam ?asta e o cucoană pe care nu prea o? o să îi spun și ei mama, la nevoie?, pentru că ea, mama, studia, era încă studentă, și nu o vedeam niciodată. Și îmi aduc aminte de o scară interioară, care era în casă, de un cocoș de fetru, mare, cu care mă jucam eu, de niște cizmulițe roșii de piele și de o păpușă cu care nu mă jucam, că era mai mare ca mine. Și cu asta se termină cele de la Moscova. În Crimeea, unde aveam noi un fel de proprietate, la Ialta?

- Din partea cui? Din partea mamei?

- Nu, cred că a fost cumpărată. Unde erau trei vile, două închiriate, în una ședeam noi, și unde mi-aduc foarte bine aminte de niște glicine extraordinare, tata se amuza acolo cu iepuri, aveam și un cocostârc, prin curte, și pe urmă mi-aduc aminte cum au venit niște oameni în haine de piele în curte, cu puști, și a fost o oarecare alarmă prin casă, după care nu s-a întâmplat nimic, și pe urmă, cum-necum, am plecat.

- Nu vă aduceți aminte de plecare?

- Ce mi-aduc foarte bine aminte este drumul în cala unui vapor, prin toată Mediterana.. Da, da, în cală, și noaptea, unde erau o mulțime de refugiați, unde eram nespălați, și unde eu, contrar altor copii, eu mă jucam cu o maimuță, și eram în mare?

- Maimuță??

- Nu, o jucărie? Și asta foarte bine mi-aduc aminte, cum eu o dădeam cu mare, mare grijă căpitanului, să o ție, să aibă grijă de ea noaptea, să nu doarmă și ea cu noi, în cală. Dar călătoria a fost foarte amuzantă, și pe urmă am sosit la Nisa, unde tata cumpărase o vilă. Un hôtel particulier. O vilă de prinți? Am fotografii cu? Și unde am sosit ca? Poate aveam păduchi, dar poate nu? Am sosit acolo, și am fost primiți de o concierge1, madame Giroux, care avea doi băieți, Gaston și André. Îi am pozați. În niște paturi, în niște camere de vis! Și imediat a doua zi, s-a pornit la cumpărături: mi-au cumpărat rochii, mititele, bineînțeles. Și acolo mi-aduc totul foarte bine aminte, am fost și la un fel de mică școală particulară, ?L?École de Mademoiselle Blanche?, care? nu aveam încă vârsta, dar acolo erau copii, mă duceam chiar singură la școală, nu era departe, și unde am trăit foarte bine. Cu recepții! Aveam o grădină mare sus, și încă una, o terasă și o grădină mai jos, unde erau, ca zarzavaturi, erau căpșuni. Portocali - portocale mici și proaste - palmieri, magnolii, era ceva de vis. Pe urmă tata s-a hotărât că? A, a făcut și acolo ceva, a înjghebat ceva - îl credea toată lumea, era absolut poet. Și nici aia nu a mers cine știe ce. A lichidat-o, s-au vândut și niște bijuterii, nu știu ce. Și am venit în România unde tot mai erau niște bani rămași. Și nici aici n-a mers (râde).

- După ce ați crescut, ați discutat în familie despre plecarea asta și despre evenimentele care au urmat?

- A, ce tâmpenie a putut să facă tata! Ce cretin! (Râde) Dar era un om fermecător, și l-am iertat, ce să-i faci! Și aici am trăit destul de bine.

- Dar plecarea din Rusia a fost absolut inevitabilă, nu?

- Inevitabilă, inevitabilă. Și încă tata a fost în mari pericole. Era avocat, jurisconsult și chestii. Îți arăt: am o mapă mare de argint în hol, unde scrie Victor Victorovici Roth cu litere slavone. Fel de fel de cupe și chestii. La o pauză de-asta unde nu știu ce să spun, oprește-mă.

- Nu, nu, că bandă am destulă, n-are nici o importanță.

- Păi atunci mai întreabă-mă.

- Mă refeream la ce povesteau ei despre cele trăite prin 1919? Vă dați seama, generația mea știe numai dintr-un singur unghi de vedere tot ce s-a întâmplat. În conștiința dumneavoastră, cum au fost transmise, prin părinți, toate evenimentele acelea?

- Păi? Ei n-au pățit mare lucru, ei personal, ca să? n-am făcut nici foame, nici asediul Leningradului, nici altceva. Noi am fost privilegiați, pentru că am plecat la timp și, pe urmă, în Franța am trăit foarte bine, și în România bine. Nu foarte bine, ci bine. Nu aveam mașină, nici moșie, dar?

- În ?18 au plecat ei?

- În ?16.

- Înainte de Revoluție?

- Nu. În ?17, în ?17.

- A fost iarnă sau vară?

- Era? Nu era nici iarnă, nici vară.

- Primăvara. Cred că în primăvara lui ?18 au plecat!

- E foarte posibil. Da.

- Fiindcă înainte nu avea rost, iar după asta? în ?18?

- Nu se putea. Se vorbea, dar ce se vorbea, nu mai știu. În ?18 să fi fost. Da, da.

- Și de la vârsta de trei ani ați trăit la Ialta?

- Da, doi ani.

- E de fapt o stațiune. Sau era și centru administrativ?

- Nu, era o stațiune.

- Și acolo cu ce se ocupa tata?

- Nu știu; cred că se amuza cu iepuri, cu nu știu ce. Nu știu dacă îi vindea, nu îi vindea. În orice caz, mai avea, probabil, niște fonduri.

- A fost mai în vârstă decât mama dumneavoastră?

- Da, da.

- Și mama a terminat acolo studiile?

- A terminat acolo? Medicină a terminat, dar aici s-a specializat în biologie? Chiar voiam să-ți arăt ceva. Ia uite! (Arată fotografii) Săracu?! E drăguț. Numai câini. Câini de vânătoare. Că era vânătoare. Tata, palmierii ăia de la Nisa, sunt diverse forme. Să-ți arăt altceva foarte nostim? Să-ți arăt o poză extraordinară!

- 2 aprilie 1919. Ăsta e un document uluitor.

- Uite, o parte din vilă, aici o parte din vilă. Nostimada cea mare am găsit-o. Sacha Guitry, marele actor, om de teatru și așa mai departe, zicea așa: ?Ma m?re était dans une loge, mon p?re était au parterre, ils se regard?rent, et de ce regard, je nacquis"1. Aici este urmarea! Mama și tata care se uită unul la altul; și după aia - et de ce regard - eu sunt! (Râde) Aici sunt eu acolo la Nisa, pe croazetă, la Nisa, acolo, aici sunt eu - o persoană singură. Aici e Gaston, unul din copiii conciergei - paznicei. Asta sunt eu în curtea din dos a vilei - Villa de Marie-Antoinette se chema. Ia din sucul ăsta, care credeam că l-am reparat, dar nu l-am reparat bine Fumează, mănâncă bomboane, că voiam să-ți spun.

- Și cât a durat - nu v-au povestit - această călătorie?

- Mult, mult, de la Novorossiisk, unde se refugiau toți, Constantinopol am stat. Tot în mizerie; și voiam nu?ș ce bomboane, voiam nu?ș ce - cum se spunea? Nu se poate, că e prea scump; și-acum eu, filosof, am emis următoarea frază: când omul e bogat, totul e ieftin; când omul e sărac, totul e scump.

- Iată, harul generalizării!

- Singurul meu - singura jucărie posibilă era un ibric. Și cu ibricul ăsta stăteam de vorbă: ?Ce frumușel ai fost tu și curățel - ce murdărel ești acum!" Asta mi s-a povestit.

- Deci nu cu același vas ați ajuns din Rusia până în Constantinopol, și de acolo, mai departe?

- Nu! Nu, că a fost o escală la Novorossiisk: tot așa: cufere, mizerie, eu cădeam totdeauna de pe cufăr jos - era bombat! Și pe urmă a fost îmbarcarea - Constantinopol, deci, și de acolo ne-am îmbarcat spre Nisa. Unde - e de necrezut - acel prieten al lui tata care i-a vândut vila, fără nici un act. Numai acum a trimis vorbă conciergei că am vândut vila, vin niște prieteni, cutare. Nici un act, de vânzare-cumpărare, chitanță sau așa ceva. Și era de bună credință, și tata de bună credință; am sosit și am fost primiți, îți spun?

- După albumul pe care mi l-ați arătat, drumul acesta pare a fi fost făcut prin 1919.

- Probabil că așa a fost.

- Deci aveați șase ani.

- Din ?13, da, șase ani.

- Și când ați ajuns la Nisa, ați intrat imediat la școală?

- Nu chiar imediat. Aproape.

- În vilă ați avut personal?

- Am avut? de fapt, puțin personal. O servitoare și un grădinar.

- Bucătăreasă nu?

- Da, o bucătăreasă și un grădinar.

- Și în această perioadă, tatăl dumneavoastră cu ce se ocupa?

- Acolo a înjghebat o bancă. Și care n-a mers bine, și a zis: ?Nu, lichidez aici, și vedem ce facem?. A făcut un turneu. Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România. A zis: ?Cea mai simpatică e România?. Și am sosit la Timișoara. Și de la Timișoara în București.

- Probabil cu trenul.

- Da, da. Sigur.

- Vă aduceți aminte de școala aceea din Nisa?

- Da, da. Era mititică, cu o singură profesoară, era un fel de grădiniță - mai savantă nițel, că nu ne jucam cu plastilină. Scriam, dictée-uri, și ne învăța și ceva geografie, ne jucam într-o curte destul de frumoasă. Erau două clădiri; cred că una era? ca două barăci, ca să zic așa, dar nu de lemn, unde erau ăi mai mărișori și mai mititei.

- Nu ați avut probleme cu limba?

- Nu, eu am un talent extraordinar. Ei, extraordinar? Am un talent la limbi, am o ureche bună. Le prind așa?

- Din Rusia ați știut franceză?

- Nu, la vârsta aia! Aoleu, au vrut să mă învețe franțuzește, și mă trimeteau, din grădina noastră de la Ialta, mai era o grădină, numai treceai o poartă, la niște prietene de-ale noastre, Meunier, Jeanne Meunier. Și eu veneam acolo să învăț franțuzește, și plângeam, și plângeam, și nu voiam să învăț deloc. Și mai îmi dădeau ciocolată, și nu voiam. Era un plâns. De ce? Nu știu. Una din aceste nesubordonări m-a costat o bună bătaie, după care sunt și fotografiată, foarte supărată și foarte încruntată.

- Dar părinții știau franceză?

- Și tata, și mama. Tata era tare în germană, și mama - bine, în franțuzește, dar nu strălucit. Bine, bine.

- Probabil că tata știa încă din familie?

- Da, da. Nu știu cum s-a făcut, că el știa. Și avea așa, un Berliner accent, foarte bun. Te rog, fumează?

- Da, da. În școala aceea ce fel de categorii de copii erau? De ce proveniență?

- Mi-nchipui că de proveniență nesănătoasă. (Râde)

- Cum adică?

- Adică mai bogăței, așa. A fost o școală particulară. Adică să nu stăm degeaba, așa. Aveam deja vârsta. Și bunica mea, din partea tatei, care a murit la Nisa, m-a învățat slovele rusești. Și citeam cu ea - dar eu voiam afară, în grădinile ălea, și unde auzeam afară pe Gaston și pe André sau pe alți copii. Acolo am învățat o carte, care n-am s-o uit, Prinț și cerșetor, pe rusește.

- Înseamnă că nu ați plecat numai dumneavoastră trei, ați luat-o și pe bunica cu dumneavoastră?

- Da, și bunica și sora tatei. Și? cine eram? Eu? Acolo a rămas mătușa tatei, în Rusia. Care la un moment dat, mititica, a venit. Eram deja aici. Deci, asta era după mulți ani, prin treizeci și ceva, a venit aici, din Rusia, mătușa tatei, sora bunicii care a murit. Și a venit, și aici a stat, cu noi.

- În casa asta?

- În casa asta. Unde stăm foarte de mult. Extraordinar de demult. Cei mai vechi, aici.

- În școala aceea din Franța cum se jucau copiii? În pauze cu ce v-ați jucat?

- Nu mi-amintesc. Mi-nchipui cu? trotinete, astea erau. Cu trotinete, cu mingi, cu? Nimic extraordinar. Nu. Ca toți copiii. Cu coardă?

- Aveați școală și dimineață, și după-masă?

- Nu, numai dimineața. O dată. O dată pe zi.

- Și după-masă, mama avea grijă să mai puneți mâna pe carte, să învățați, să vă pregătiți, sau era mai lejer?

- Mai lejer. Mai lejer. N-am mai avut nici o guvernantă la Nisa?

- La Ialta ați avut?

- Nici. Nu, acolo era altceva. Bunica mea, asta care a murit la Nisa, a avut, la Moscova, o femeie-majordom, ca să zic așa. Care avea cheile, grijile. Acolo erau servitori! Și ea îmi transmitea ordinele bunicii. Și-mi povestea - fata ei, care a crescut împreună cu sora mea vitregă oarecum, povestea că?

- Tatăl dumneavoastră a mai fost căsătorit?

- Da, a mai avut o căsătorie înaintea mamii. Povestea că pe bunica o pieptăna Tatiana Vasilievna, asta, o pieptăna, venea bucătăreasa, Matriona îi zicea, venea, se așeza în genunchi, bunica nici capul nu-l întorcea, și îi comanda. Se așeza așa pe genunchi, pe călcâie, șezând, așa, și bunica, de la coafură, îi spunea ?Vreau așa, așa, și-așa.? Și povestea, fiecare lucru, fiecare dulce, aia e de la nu știu unde, aia se cumpără de nu știu unde, aia de nu știu unde. Cele mai bune lucruri, marmeladă nu știu de care, de acolo, dar nu din altă parte! Și așa mai departe, fel de fel de?

- Dar nu v-aduceți aminte de ea?

- Nu. Și din păcate, și persoana asta care foarte multe mi-a povestit - fata Tatianei Vasilievna, care mi-a fost mai mult ca o rudă, care s-a măritat aici, și care este mama lui Veselovschi, Vasile Veselovschi, compozitorul. Da. Și ele două au făcut un lucru extraordinar. Au venit și ele mai târziu în România, mai târziu decât noi, nu au mai apucat nici o Nisă, nimic, au venit aici, destul de repede, după un an doi, și ne-au adus, incredibil? Noi n-am avut nimic din astea, nici asta, asta. Nu știu cum a flirtat fata cu un căpitan și a încărcat cuferele cu cele mai prețioase lucruri, tablouri, și asta, și ne-au sosit aici.

- Și până atunci au rămas neatinse acolo?

- Nu știu ce au făcut, cum le-au păzit, cum nu le-au păzit, și au sosit aici.

- Această credință și acest atașament?

- Devotament aproape. Extraordinar. Mai rar. Aproape unic.

- Cred că devotamentul nu este străin mentalității rusești, nu?

- Cred că nimănui nu-i e străin. Depinde cum te porți. (Râde) Doamna asta care o cheamă Brooks, care a venit din Anglia, și i-a murit fata, și acum îi mai aduce fostul vechil, de acolo, de pe moșie, flori și altele, ce poate. Niciodată nu e nici albă, nici neagră, este după cum te-ai purtat? după cum ai vorbit, după cum?

- La Nisa făceați excursii?

- Nu. Ai mei mergeau la Paris, și veneau, și cântau tot felul de? Eu nu.

- Nu vă luau?

- Nu. Ce-aveam eu cu Parisul?! Nici nu e foarte aproape Parisul de Nisa. Ce să caut eu acolo?

- Și pe mare n-ați mai ieșit? La plimbare?

- Nu, mergeam la plajă.

- Împreună cu părinții sau cu ceilalți copii?

- Cu părinții. Cu părinții.

- Erau familii cu care se-mprieteniseră și se frecventau, acolo?

- Foarte puține, franțuzești. La noi era așa: ?Les jeudis, chez ces Russes fous". Ai înțeles: joile, la rușii ăia nebuni. Că în fiecare joi era un fel de party. Acum mi-aduc aminte: fel de fel de bunătățuri, răcoritoare, ceaiuri, vinuri, nu știu ce. Și noi, personal, aveam foarte, foarte puține familii franțuzești la care să fi fost invitați așa, cu toții. Erau vreo două familii unde într-adevăr eram invitați. Dar franțujii nu prea? Nu sunt foarte primitori. E o caracterizare a lor. Foarte mulți te invită în oraș. Acum. Eu am fost la Paris de trei ori. Am frecventat foarte mulți români, bineînțeles. Dar și ceva francezi, care au fost foarte drăguți, dar știu eu că nu se prăpădesc după?

- ?musafiri. Sigur, nu vă puteați da seama de felul în care îi priveau francezii pe emigranții ruși?

- Francezii? Nu știu. Cred că-i amuzau așa, într-un fel.

- Dar nu-și dădeau seama de tragedia prin care treceau aceștia?

- Abia acum au început să realizeze și alții. Nu, nu prea. În general, despre Rusia marea majoritate nu prea știa nimic. Credeau că Rusia a rămas? că acolo se plimbă urșii pe stradă? (Râde) Iar? E o anecdotă: la școală, cică, o profesoară a ținut, mă rog, o lecție cu istoria Rusiei. S-a băgat acolo, apropo de nu știu ce. Spun pe românește: ?Și rușii au avut un țar, Ivan cel Groaznic, care, pentru cruzimea lui, a fost supranumit Vasilievici.? (?Les russes ont eu un tzar, Ivan le Terrible, qui, pour sa cruauté, fut surnommé Vasilievici.") (Râde)

- Înseamnă că se vedeau mai mult cu alți emigranți, din aceeași categorie, probabil.

- Da, da.

- Nici în emigrație nu se amestecau?

- Nu, că a emigrat cine a putut. Neamuri proaste nu prea? (râde). Acum te rog să oprești?

- ș?ț Dar, unde am rămas? Vorbeam de vizite, de obiceiurile de la Nisa. Deci, v-ați văzut mai mult cu?

- Cu emigranți.

- Aveau probabil și o organizație acolo, ceva?

- De care eu nu știu, dar, probabil.

- Baluri erau?

- Erau. Erau niște baluri extraordinare, pentru toată populația. Carnavaluri. Erau așa: Carnaval des Plâtres, unde îți dădea și măști, și te băteai cu niște alice de ipsos. Era nebunie. Era bataille de fleurs. Cu flori. Și se făceau niște care alegorice, totul din flori: totul, cai, lebede, din flori albe, din flori roșii? și cu niște frumoase acolo, cu văluri, care defilau. Iar la carnavalul-carnaval, care nu era nici cu plâtres nici cu flori, erau iarăși niște figuri alegorice: oameni politici, celebrități, artiști, făcuți enormi, și era cam ca la ăștia cu cha-cha-cha. Nebunie era. Și mai erau și niște baluri-baluri, la care mergea sora mea, care era de vârsta balurilor, niște baluri în anumite culori. Da. Unul din baluri, mi-aduc aminte, și costumate. Unde era un anume albastru cu portocaliu. Și soră-mea a fost îmbrăcată în bebeluș, cu o rochie bleu, cu o bavetă de-asta așa, de copilaș, și cu un volan portocaliu. Fel de fel de de-astea erau. Balurile astealalte, unde se găteau, nu mă priveau pe mine. De-astea mi-aduc foarte bine aminte.

- După ce ați venit în România, ați regăsit aici aceste obiceiuri?

- Nu.

- Dar știți că au fost? A fost bătaia cu flori, a fost?

- Înainte de război. Da, dar nu le-am regăsit. La șosea erau, dar nu mi-aduc bine aminte. Dar știu că a fost.

- Dar, din câte vă aduceți aminte, ce sărbători mai deosebite erau în familie?

- Crăciunul și Paștele - și acolo și aici. Neapărat. Aici, chiar, era? Ajunul Crăciunului era Sfânta Eugenia, dacă știi. Mama mea o chema Eugenia. Și atunci, tata era foarte inventiv - îți spun, era poet - și inventa de fiecare dată câte ceva extraordinar de ziua mamei. Și, pentru că mătușa mea, care nu avea nici o meserie, a învățat în Franța și s-a perfecționat aici să facă pălării, de ziua mamei, noi fiind așa-ziși săraci, pentru că nu aveam nici mașină, nici moșie, dar lefuri erau, și erau destul de bune, se invitau câte 40 de persoane, pentru fiecare persoană era făcută, din hârtie gofrată, cu desene, cu astea, câte o pălărie, cu câte o răutate. Cu câte o slăbiciune, nu așa, să fie frumoasă. De exemplu, tata și cu încă patru jucau un joc de cărți, care se numea regi. Și unul din domnii ăia, că aveau fiecare câte o tiară, de hârtie de aur, cu cărți, desenate. Eu eram bună la desen, și eram atunci mai mărișoară, și făceam eu desenele. Și, de exemplu, la fiecare erau niște regi; iar la cel care avea o amantă, în afară de nevastă, era un rege și două dame. Cine vrea să înțeleagă, bine; cine nu, nu. Altul era foarte bețiv, și avea o pălărie ca o căsuță, în care era o bodegă - că era cu bodega, și știu că am desenat în geam un cap de purcel și niște sticle. Ca să? Altul - avea tata un funcționar când începuse ceva aicea, care întârzia mereu - i-am făcut un ceas, cu ora depășită. Mamii îi plăcea să doarmă - ca și mie - și i-am făcut trei perne. Una peste alta. Toate astea se făceau la secret, și se făceau, se decupau, era o grozăvie. Altă dată - tata scria o piesă. Pe care o jucam unii din noi. Altă dată șarade. Se juca o scenetă și trebuia să ghicești proverbul. Un fel de ghicitoare.

- Nu vă aduceți aminte de serbări de familie din Rusia?

- Nu.

- Dar la Nisa cum era?

- Știu că de Crăciun aveam un brăduț atâta. Pentru că brazi nu erau. Însă se mergea la biserică.

- Era biserică rusească?

- Nu știu dacă era biserică rusească, însă se mergea. Nu mai mi-aduc aminte.

- Erau pravoslavnici părinții amândoi?

- Tata era cam eretic, el nu? Știu că în România el rămânea acasă; noi mergeam la biserici - întâi la biserica rusă, atâta lume era că nu mai puteai să intri înăuntru. Aceea din spatele lui Mihai Viteazul, statuia lui Mihai Viteazul. Și pe urmă veneam acasă. Tata rămânea acasă și pregătea masa, cu pască rusească.

- Ce este pasca rusească?

- Ei, pasca rusească este ceva unic în felul ei. Numai din brânză de cea mai bună calitate, cu unt din cea mai bună calitate, cu ouă, cu smântână, cu vanilie, cu fructe din astea conservate. Se prepară într-un anumit fel, ca să se topească toate astea? Se pune în niște forme sfințite - noi le aveam de la muntele Athos - în formă de piramidă, pe care pe o parte sunt trei lalele, pe o parte e crucea lui Iisus, pe o parte e un porumbel, și pe o parte e nu știu ce, care are și o gaură, ca un ghiveci. Se pune brânza în niște cârpe, și ce e zeamă, în plus, pic, pic, pic, se scurge. Și rămâne o piramidă gălbuie - cu un gust! Nu am mai făcut, că nu se găsește brânză. Că îți trebuie zece pachete de brânză, și îți dă unul. Dacă faci rost de brânză înainte de Paști, ești invitatul meu, că mi-e și mie dor?

- În afară de aceste sărbători creștinești, ați avut și altele, adică onomastică, sau ziua de naștere?

- Da, neapărat, și una și alta. Dar cea mai cea a fost Crăciunul.

- Și dintre onomastici, sau zile de naștere?

- Păi, mă rog, onomastica lui mama era mare sărbătoare, și restul așa, dar tot așa, cu certuri, cu argintării scoase, cu masa aia din hol scoasă - vino-ncoa? să-ți arăt.

- Ziua de naștere a copiilor se sărbătorea?

- Sigur că da, și te-ntreba ce vrei mai bun, să-ți facă. Sigur că da. Se sărbătorea și a numelui, și a nașterii, neapărat. Și aici în România, la fel. Aveam o poză anume? Cu cadouri, cu alți copii? (Arată fotografii) Uite, fotografii de astea care ți le făcea pe stradă, știi? Aici am fost eu bătută, fiindcă nu am vrut să învăț franțuzește. Și sunt foarte supărată. Supărată? rău de tot. Aici să nu te sperii, aici făceam pe gorila.

- (Râde) De ce n-ați făcut teatru?

- De ce n-am făcut teatru? Asta mă-ntreb și eu. E, încă o poză. Eu căutam altceva; noi pe vapor, în cală, și eram un copil nețesălat. Aici eram? A, asta e: uite ce aer revoluționar am eu aici!

- De ceilalți copii de pe vapor nu vă aduceți aminte.

- De asta mică mi-aduc aminte. E teribilă aicea. (Râde)

- La Nisa ați continuat să gătiți după obiceiul rusesc?

- Da, da. Și aici tot așa. Pirog? Sunt anumite - cum sunt la români sarmale, neapărat, de Crăciun, la noi era alt acum. Se făceau, bineînțeles, zilnic, adică în mod normal, borș, diverse supe. Însă duminica era neapărat o plăcintă cu carne, însă nu cu foi de plăcintă; o plăcintă cu aluat puțin și carne tocată - bună, înăuntru cu ou, cu piper, cu ceapă. Prăjită. Pirogul de supă. Care era o supă clară, nu orice supă. Mai exista o supă de sfeclă, la care se făcea neapărat - nu se putea altfel - decât un fel de - ca o prăjitură, dacă vrei, ca o brânzoaică, cu brânză la mijloc, dacă vrei. Puțin dulce. Pe urmă era kașa, cum ar fi orez cu lapte - e un fel de bob maroniu - am ceva, să-ți arăt, dar nu cred că e nevoie - e ceva cafeniu, care se fierbe până la un moment dat - iese ceva bej, care se mănâncă cu mult unt, lângă o supă de varză. Sau ca o garnitură la o friptură. Sau singură, așa cum e, cu unt.

- Dar cum se putea face acolo, la Nisa? Pentru asta îți trebuie niște materii prime!

- Ne limitam și noi la ce puteam. Un pirog se poate face oricum, varză se găsește, sfeclă se găsește. Mai mâncam și ceva?

- Ce gătea mama, nu?

- Nu gătea mama, gătea servitoarea.

- Era rusoaică?

- Nu, franțuzoaică. Una mare, așa? Ce-mi plăcea mie acolo era lapte condensat - dulce. S-au găsit și în România. Nu foarte demult, și prin cincizeci și ceva. Cacao cu lapte dintr-ăla, care era gros și dulce.

- În Ungaria sunt, în tuburi dintr-astea.

- Ah, ce bun e! Și în Franța, la fel. Aș lua un tub și l-aș mânca de tot!

- Tatăl dumneavoastră era necăjit când a venit în România?

- Nu, foarte spiritual. Nu, nu, nu era posomorât deloc, mereu inventa ceva. Învăța italienește, ca să meargă în Italia, și în Italia am mers eu, care n-am învățat italienește. (Râde) Și ei n-au mai ajuns. Nu, nu. Veșnic activ, ținea un fel de serate așa, din literatura rusă, din poezia mare. Veneau și citeau diverși ruși? Ceai, nu cu samovar neapărat, cu ceainic. Și le ținea niște - un fel de conferințe. Era foarte, foarte activ - și îi mergea capul, și voia mereu - și spiritual, și vesel.

- Cu cei din societatea aceea, de la Nisa, cu emigranții de acolo, v-ați mai întâlnit?

- Nu, nu. Au rămas pe acolo și? Dar erau destui aici.

- Cum a fost atmosfera în casă când ați plecat din Nisa?

- Dureroasă? Da, eu am suferit foarte mult. Și visam mereu Nisa. Mai întâi că era tare frumos, că aveam aceste grădini, două, și aveam două prietene foarte bune, Nadine și Marie Louise, pe care nici acum nu le-am uitat, erau așa de drăguțe. Și aveam și vizavi, că erau alte vile, pe-acolo. Niște copii răi, niște băieți care? Îmi spuneau: ?Miroase floarea asta.? Eu o miroseam. ?Ha-ha, e otrăvită!? (Râde)

- Da, cunosc șmecheria asta? La Timișoara ați stat mult?

- Nu, puțin. Câteva săptămâni. Până când tata a închiriat o casă, a mobilat-o cât de cât - că n-aveam nimic - și am venit aici.

- Și care a fost prima impresie a fetiței de 9-10 ani care erați atunci?

- Păi, bună. Nu pot să spun? M-am împrietenit cu alți copii de pe stradă? Am făcut, într-un an - nu era greu, că știam să scriu, să citesc, să socotesc - am făcut trei clase într-un an, și am intrat la timp în clasa a patra primară. Aici. Era o școală primară, de acolo, la un liceu.

- La care școală? Unde era asta?

- Tata nu a găsit apartament decât într-un ghetou. Strada Olteni-Văcărești, acolo. Într-un ghetou. Și ne-am trezit înconjurați de evrei. Dar am stat acolo destul de mulți ani, pe strada Olteni. Vizavi era o școală, care se chema Școala Anglicană. De ce, nu știu. Cu niște profesoare foarte drăguțe, creștine etc. Dar tre? să-ți spun un fapt nostim: nu știu cum s-a aflat că eu știu franceza. Și, la un moment dat, m-am trezit înconjurată de un roi de fetițe, care mi-au spus: ?Tu știi franțuzește?? Eu am spus - mândră, modestă - ?Da.? Ele au spus: ?Ia!? Adicătele, ce înseamnă. Ia!

- Cum ați învățat românește?

- Repede. Aveam un profesor cu care am făcut cele trei clase, imediat am învățat. Nu știu.

- Ați angajat pe cineva?

- Am angajat pe cineva care să treacă, cu mine, prin cele trei cărticele de curs primar. Am dat un examen de intrare în clasa a patra. Am reușit și am intrat în clasa a patra. Și o profesoară creștină, doamna Rădulescu, bună învățătoare, de-asta, bună, deșteaptă, drăguță, bogată așa sufletește - n-o uit, doamna Rădulescu. Nu tânără, și foarte eficientă?

- Și cum v-ați dat seama că sunteți în plin cartier evreiesc?

- Vai de mine și de mine, cum să nu? Imediat.

- Cunoșteați evrei înainte? Aveați imaginea evreilor?

- Nu, dar ne-am lămurit foarte repede.

- Dar, nu înțeleg, cu ce trebuia să vă lămuriți?

- Accentul. Teribil, mă rog? Eram ca o insulă, așa, între evrei, cu care, personal, n-aveam nimic. Dar era straniu, știi.

- Obiceiurile?

- Obiceiurile erau bune, că aveam niște prieteni buni, în aceeași casă, un fel de bloc, să zicem, care totdeauna ne dădeau bunătăți. Foarte drăguți oameni, o pereche. De exemplu, de pui, de-astea. Niște triunghiuri cu nuci înăuntru. Sau știucă umplută? Ca la ei nu am mai mâncat până atunci, ca la ei. Știucă umplută. Știi, rece. Erau delicioși. Foarte drăguți. Și azi am familia Pencovici, care eram prietenă cu fetele, erau ălea trei fete. Foarte bine am trăit.

- Erau religioși?

- Nu știu, într-un fel. Cred că da. Așa, ca și noi - de sărbători, se duceau la sinagogă.

- Vorbeau românește sau idiș?

- Românește.

- Idiș nu vorbea nimeni?

- Nu vorbeau. N-am auzit, n-am auzit. În Israel?

- Acolo mai puțin, acolo se vorbește o ebraică modernizată, ivrit.

- O fi grea?

- Nu știu. Pentru mine și limba română a fost grea. Abia la cincisprezece ani am învățat-o? Și aveau port tradițional, evreii?

- Nu, nu, nu. Dar era și un rabin acolo; erau niște figuri.

- Și când v-ați mutat de acolo? Cam la ce vârstă?

- Stai puțin. Nu aici ne-am mutat, ne-am mutat în altă parte. În primele clase de liceu, deci vreo patru-cinci ani, am stat acolo, în strada Olteni.

- Înseamnă că prin ?21 ați venit.

- Nu aici, dar tot pe-aicea, pe cheiul gârlei, între Izvor și chei, strada Simonide, este o străduță mică, unde am avut o casă foarte bună, pe urmă pe Cobălcescu, și pe urmă aici. Așa că aici suntem - aoleu! De peste patruzeci de ani.

- În timpul războiului v-ați mutat aici.

- Înainte de ?40, înainte de război ne-am mutat aici. De cincizeci de ani.

- Și de ce s-a apucat aici tata dumneavoastră?

- S-a apucat să facă boiangeria generală - pentru curățat și vopsit. S-a asociat cu doi evrei. Tata a dat de două ori cât au dat ei, fiecare, și nu știu, probabil că tata voia să fie cinstit, fără afaceri, fără matrapazlâcuri, și l-au? Nu știu exact ce s-a întâmplat, bref, și aia s-a terminat. Și atuncea un rus, care era director la Tretorn, galoși, șoșoni, cauciuc.

- Asta era întreprindere?

- Da, da, mare. Erau cei mai buni, de-astea de ploaie - galoși, șoșoni. Și acolo a fost funcționar. Și mama imediat, după câțiva ani?

- Dar putea să-și folosească diploma.

- N-avea nici o treabă cu asta, de avocat.

- Trebuia să învețe legislația de aici și limba.

- Și românește n-a vorbit niciodată bine: nici mama, nici tata! Era o nostimadă; mama voia să fie populară așa, și spunea? Ne-am dus la teatru. Fără tata, numai noi. Și ne-a luat bilete. ?Doamnă, cu soț sau fără?? Și mama: ?Dar ce vă privește?? (Râde) Sau, de Paște i s-a promis - de Paște, aici miel, miel, trebuia să ai miel. La noi nu era cu miel. Trebuia să ai un jambon; o șuncă, întreagă. Care se făcea la simigerie, în cocă, și se servea la masa de Paști. Și neapărat pasca aia, și bineînțeles cozonaci și toate bunătățile, și nu știu cine i-a promis mamii ceva, nu știu ce fel de carne, jambon sau nu știu ce. Și telefonează: ?Doamnă, iertați-mă, nu am putut să vă fac rost de cutare.? Și mama: ?Nu-i nimic, nu fiți îngrijorată, că, între timp, m-am invertit.?

- Adică?

- Adică s-a învârtit de altă? m-am invertit. Ha-ha, (râde) mama s-a invertit. Știi ce înseamnă invertit, nu? Adică, din normal, devii pederast, sau așa ceva. Schimbare de obiceiuri. M-am invertit! (Râde)

- Liceul unde l-ați făcut?

- Pe strada Rahovei - care acum strada Rahovei parcă nu mai există?

- Da. Praf s-a făcut?

- Era un liceu, pension de domnișoare, institut de domnișoare, așa ceva, Pompilian. Clar că era cu cei mai buni profesori. Profesorii erau într-adevăr elită, parte din ei erau și la Universitate. Niște minuni de profesori. Și acolo mi-a fost foarte bine. Și ca? colege, și ca?

- Din ce clasă?

- De la a-ntâia de liceu până la ultima. Șapte ani am făcut, unsprezece clase.

- A fost un liceu vechi, ăsta. Pentru că deja la începutul secolului se pomenea de existența sa.

- Ai auzit de Pompilian? Da, da, sigur.

- Cine erau profesorii?

- Era Mihail, la latină și germană. Teribil. Era Stamatescu la matematică. Surorile Rarincescu - doamna Vlădescu și Rarincescu, care erau de istorie și de română. Era - nu știu cum îl chema, noi îi spuneam Pișcot (râde), la științe naturale. De acolo noi aveam o pasiune adevărată pentru - am făcut un ierbar care a fost oprit de școală. Mi-au plăcut foarte mult științele naturii.

- De sport cine era?

- A fost întâi o doamnă, apoi a fost Antonescu, o fată care a făcut institutul. În sfârșit. Și acolo a fost altceva, cu totul deosebit: concursuri.

- Poate a avut un rol în faptul că dumneavoastră ați făcut înot?

- Da, era? că nu era nimic prea greu. Și îmi și plăcea.

- De ce ați optat pentru științele naturii dacă?

- A, e complicat? A fost, așa a fost să fie, și mi-a plăcut ideea. Ai mei au avut ideea, au fost prieteni prin Institutul Cantacuzino unde era mama, și sora mea care a făcut chimia aici, chimie organică. A fost până la moarte - a murit de cancer săraca, în ?58, a fost mâna dreaptă la analize, acolo la secția de analize. Și a făcut aici și doctorat și tot. Și ea prin prietenii, Horia Dumitrescu care există și în ziua de azi, are 93 de ani, îți arăt poza lui. Horia Dumitrescu, profesor de anatomie. A spus ?Să vie Mușca la Institutul ăsta, unde sunt eu profesor, și chiar am să-i dau o mână de ajutor.? În sensul că mi-a dat ce să citesc, cum să mă pregătesc, ca să intru la examen, că era examen eliminator. Destule care au picat. Și eu am trecut foarte bine examenul ăsta. Am avut acum o săptămână o întâlnire după 50 de ani. Aici avem? (Arată fotografii) Nu mai e institutul unde era pe vremea aia, pe deal acolo, Maiorene, unde era? 50 de ani de la terminarea facultății, ?35-?85. Și aici e Horia Dumitrescu care era de Anatomie, aicea sunt și eu, ai să vezi, unde sunt, și ăsta-i Tordai Levente, care a venit din Budapesta pentru întâlnirea cu noi.

- Și erau multe fete în an cu dumneavoastră?

- Mai multe. Au fost și băieți, dar unii au plecat de tot, alții sunt bolnavi, n-au putut să vină, numai scrisori că sunt bolnavi, și fetele s-au ținut mai bine.

- Sportul menajează?

- Oarecum. Poate. Pe mine m-a menajat sigur.

- De ce a fost așa de bun liceul dumneavoastră?

- De ce a fost așa de bun? Pentru că erau foarte buni profesori. Față de ce-acum acum, toate scriem extraordinar de corect, și vorbim foarte corect, și nu știu? ne-a fost drag. Erau niște ore care îți părea rău că se termină. Ghe. Dem. Teodorescu, care l-am avut la un moment dat, niște ore de vis. Vasile Voiculescu, poetul și doctorul, l-am avut la igienă. Și eram niște copii răi, obraznici, am pavoazat toată clasa cu Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu, cu un fel de manifeste. Și am pus pe toate băncile, cu pioneze, cu ace, cu nu știu ce, el, deștept, s-a făcut că nu observă. (Râde)

- Și asta ce legătură avea cu el?

- Nici o legătură. Dar așa ne-am? Trebuia să facem ceva rău.

- Înțeleg. Și ce rău ați mai făcut la școală?

- Ei, după ore se aduna toată școala, și cântam în cor. Ne plictisea îngrozitor. Ce crezi că era distracția cea mai mare? (Râde) Să venim la cor și să ne ascundem după scenă. Că aveam o sală mare, cu scenă, și câteva ne ascundeam acolo și nu luam parte la cor. Ne plictiseam bine, dar era satisfacția, că suntem acolo, dar nu cântăm în cor.

- Ce cântece vă aduceți aminte?

- Ei, na! Patriotice, fel de fel de, așa șseț cântă-n cor, eu știu, atâta știu, că nu mă pasiona. (Cântă) Țiganii, drumeții, nu știu ce, un cântec foarte frumos.

- Deci nu erau numai patriotice?

- (Cântă). Nu numai, nu numai.

- Care era diferența între școala asta de domnișoare și celelalte școli de stat?

- Cred că era o atmosferă mai elevată puțin, cred. Știu și eu? Poate mă laud, nu știu.

- Era greu să vă obișnuiți cu sistemul românesc de învățământ, după cel franțuzesc?

- Deloc. Deloc, absolut deloc. Am intrat foarte bine în atmosferă. Nu pot să spun absolut nimic, m-am integrat foarte bine, am învățat destul de bine, fără corigențe, fără repetențe, fără astea?

- V-ați împrietenit probabil de prima dată cu colege de școală.

- Da, de curs primar, și din curte. Era una Valerica, care mânca multe dulciuri, și avea toți dinții, cam jumătate, negri, negri, mititică. Ș-aveam o foarte bună prietenă, cu care m-am și revăzut după aia, Ana Rivenberg, care ședea tot pe strada Olteni, și ea venea la mine, eu veneam la ea, mânca la noi, mâncam la ei?

- Ce s-a întâmplat cu ea?

- A plecat.

- Da? După ?45?

- Da.

- La liceul Pompilian erați deja domnișoară.

- Nu, eu eram tot fetiță. În clasa a cincea, cum ar fi a-ntâia de liceu, eu eram tot fetiță. Eram trei mai mici, la coloana de gimnastică. Era una, eu, și? Una mai mică, una puțin mai mare și eu. Și acolo învăța fata lui Voiculescu, a poetului.

- Și a profesorului dumneavoastră.

- Și a profesorului de igienă, și alte fete, spun, de familie bunicică.

- Când ați început să vă vizitați cu fetele de la școală?

- Imediat.

- Nu existau reticențe față de străini?

- Nu. Nu știu. M-au acceptat. M-au acceptat. În clasa a șasea, a șaptea, eram deja domnișoare. Ceaiuri, pe urmă baruri (râde).

- Baruri?

- Mai târziu. În studenție.

- Și probabil că viața de student v-a lăsat mai multă libertate. De acasă câtă libertate vă dădeau?

- Nu multă, nu multă, trebuia să mă prezint când mă întorceam de la, trebuia să spun și ora, dar nu erau, nu erau stupizi părinții mei. Când erau ceaiuri, părinții erau dați afară. (Râde) Se duceau și ei, săracii, se invitau undeva, ca să nu stingherească. Nu se întâmpla nimic la aceste ceaiuri, care nu erau numai cu ceai neapărat, dar, cu gustări?

- Cu ce băuturi?

- Și cu limonade, dar și cu șprițuri. Diluat așa, puțin vin.

- Tării din astea, coniac?

- Nu, nu, nu.

- Vodca nici nu era la modă.

- Nici vorbă, nici nu era la modă, nici un fel, nu.

- Și nici tata nu bea vodcă?

- Ba da, își făcea el o vodcă specială. Avea niște prieteni moșieri din Moldova, ea rusoaică, el get-beget boier român, Lambrino? Văr cu Zizi Lambrino, care a trăit cu regele Carol. Și care erau foarte săraci, foarte săraci. Când veneam la ei vara, întâi ne jefuiau, le dădeam toți banii, lor, nu ca să plătim, că nu plăteam acum. Până vindeau livada. Și după ce vindeau livada și ouăle, și nu știu ce, ne dădeau înapoi banii.

- Din ce cauză le mergea atât de greu?

- Pentru că acolo, în fundul Moldovei unde erau, nici n-aveau debușeuri, cine știe ce. Aveau bani lichizi până la un moment dat. Însă când se vindeau recoltele, atunci se făceau banii.

- Nu erau buni gospodari?

- Nu erau cine știe ce gospodari. Boieri. Nici n-aveau cine știe ce pământ ei. Erau și boemi. Erau și boieri, și boemi.

- Și ce spuneați de vodcă?

- Așa. Și ei trimiteau în fiecare an, ani de zile, în fiecare an, primăvara, tata primea un colet, un colet cât de mic, să-ți spun eu, cam așa, într-o cutie erau muguri de pomușoară neagră. Cassis, coacăze negre. Muguri de coacăze negre, pe care tatăl meu le alambica cu spirt, cu nu știu ce, și ieșea o băutură foarte parfumată, amărui parfumată, și cu o culoare verde. Îi spunea ?balaurul verde?, tata. Și din asta-și făcea el băutura. Nu era, era? La chef. La noi nu era vin pe masă în fiecare zi. Nu.

- Dar la ceaiuri, da.

- Da, neapărat. Era mult șpriț, erau mulți prieteni de-ai mei la care trebuie să fie sifon și vin.

- Nu-mi place obiceiul acesta din București de a strica vinul cel bun cu apă?

- Nu, nici la noi nu se făcea niciodată vin cu apă când erau musafiri. Niciodată. Era vinul vin.

- Și ?balaur verde? era vodcă?

- Era spirt, spirt diluat cu ce mai trebuie și cu mugurii ăștia care se macerau acolo în spirt, și pe urmă se dilua, se dădea o anumită tărie posibilă, și era foarte parfumat, puțin amărui, nu mirosea a roze, era parfumat așa.

- Când ați început să mergeți la teatru?

- A, cu teatrul e o întreagă poveste. În ultimele clase a ieșit ș-un scandal la școală? Noi închiriam la matineuri loja numărul șase, care era lângă scenă. Aveam și flori, aruncam flori pe scenă.

- Cine noi?

- Noi. Un grup care iubeam teatrul. Eu am iubit întotdeauna teatrul, cinematograful?

- Din școală?

- Din școală, din clasă. Un grup de șase, șapte, opt, acolo, câte încăpeam în lojă. Era marea noastră bucurie, mergeam la teatru și aruncam flori pe scenă, și eu întotdeauna? Ăsta-i un obicei pur rusesc.

- La care teatru?

- Național. La Național. Și nu știu ce profesoară a fost, și că ne-am purtat nu știu cum, au fost părinții chemați la școală. Noi aplaudam, strigam, aruncam flori, mă rog, am avut o purtare? aiurea, o purtare?

- Acesta e un obicei rusesc, cu aruncatul florilor?

- Nu, nu, cu obiceiul rusesc eram eu singură. Și acum, când văd pe stradă un artist care mi-a plăcut foarte mult, bărbat, femeie, bătrân, tânăr, indiferent, îl opresc, și-i spun.

- Și asta de unde știți că-i obicei rusesc?

- Pentru că rușii întotdeauna și-au iubit artiștii foarte mult, ba chiar era un cântăreț de operă, un tenor, Somolev, căruia galeria i-a reproșat că nu se uită spre galerie, deși ăia aplaudau cel mai bine. Și el a spus că nu poți să-ți faci o haină de blană din galerie, din aplauzele galeriei. Și atunci, galeria a strâns bani și i-a făcut cadou haină de blană. E așa, o zicală, că din asta nu-ți faci o blană, iar ei, ei i-au făcut haină de blană.

- Dar dumneavoastră nu puteați să aveți această experiență?

- Nu, dar eu știam asta, se povestea în casă. Și atunci, eu opresc artiștii, și le spun două-trei vorbe. Unii rămân tâmpiți, pe urmă plec, să nu creadă că vreau ceva, nu bilete, nu nimic. Dar ăi câțiva care mi-au plăcut pe parcurs, de exemplu, acum în tramvai. Acum trei-patru zile, era Ileana Cernat, dac-o știi.

- Nu-i cântăreață?

- Nu. Aia-i Cernei. Și nu e Ileana, e Elena. Ileana Cernat, care a jucat în Anonimul venețian. O piesă frumoasă. Am văzut-o la Comedie, la Teatrul Comedia, de vizavi de Telefoane. Poate.

- Nu la Teatrul Giulești sau la Majestic?

- La Majestic, acolo, de acord. Și era așa de drăguță, și așa de bine toată piesa, mi-a plăcut foarte mult. Eu i-am spus în tramvai, ea bineînțeles că a rămas încântată. Am văzut-o, și am felicitat-o, că și în cutare am mai văzut-o, și în alte piese? Vorba francezilor: ?Ça fait plaisir et ça ne co?te rien!"1 (Râde)

- Și ce s-a întâmplat cu chemarea la școală a părinților?

- A, nimic. Nimic. Le-am explicat, ei erau oarecum de acord cu noi. Știi cum e, domnișoara Cucu din piesa Steaua fără nume.

- Da.

- Care merge la gară, ?să nu vie fetele la gară?, că nu știu ce. Era un fel de domnișoară Cucu, care a spus că fetele au făcut scandal în lojă, nu știu ce.

- Altădată au mai fost chemați la școală pentru ceva năzbâtii?

- Nu. Dar aveam acolo un spion. O pedagogă rusoaică, doamna Vesser, Tamara, care mai spunea pe acasă câte ceva. Dar, eram fetițe, nu făceam noi cine știe ce.

- În școală au mai fost rusoaice?

- Nu. Nu. Nu.

- Nu erau din generația dumneavoastră. Dar în București?

- La Pompilian nu erau. Erau în București, și le-am cunoscut, și veneau și ele pe la ceaiurile astea, ceaiuri ceai, cu ceai, nu ceaiuri cu băieți. Ceaiuri unde mamele veneau și ele. Au învățat la alte școli Dar eram acolo, în clasa mea, singura rusoaică. Și cu fete foarte bine, foarte drăguțe.

- Din ce categorie erau părinții lor?

- Ei, moșieri? (râde), directori de școală. Erau două fete extraordinare, amândouă sunt la Paris acum, fetele Boteni, care erau faima școlii pentru învățătură, pentru purtare, pentru toate cele.

- Ați avut vreo întâlnire cu colegele de liceu?

- N-am avut o întâlnire oficială așa, cum am avut acum la facultate, dar am avut, benevol ne-am organizat. Și pe cine am găsit, au venit la una dintre colege, care avea un apartament mare. Și cu profesorii care au mai fost. Și a fost foarte simpatic.

- Multe dintre colegele dumneavoastră sunt plecate din țară?

- Nu foarte multe. Aceste fete Boteni sunt, și Voiculescu, amândouă fetele Voiculescu. Una din ele era colegă cu mine, Sultănica sau Olga, avea două nume. Și a murit la Paris, dar și fetele Boteni. Altfel nu am avut pe cine căuta, când am fost acolo.

- De unde veneau băieții la aceste ceaiuri când erați la liceu?

- Diverși frați, prieteni de frați, și în fond asta a fost cam când am terminat, când am fost studente.

- Da? În liceu încă nu?

- În liceu, nu-mi aduc aminte bine, cam ne amuzam noi între noi, așa, mai mult. Și când eram studente, nu erau studenții de la educația fizică, nu, erau alții, mai răsăriți. Ziceau băieții ăștia de la educație fizică, băiețeii ăștia din fotografie: ?Când ne uitam la voi, știam, nici să nu-ndrăznim.? Erau cam de la țară, cam miroseau a transpirație, ce era, aveam și un curs de dansuri naționale? și dansau, transpirau din abundență? Nu se putea trăi pe lângă ei?