Versiune româneasca Vasile Savin

Dimitrie Ghyka familia sa îsi ortografia astfel numele spre a se deosebi de cea din Tara Româneasca, desi ambele coborau din acelasi stramos era fiul lui beizadea Iancu (Ioan Gr. Ghica), deci nepotul lui Grigore Voda, ultimul domn al Moldovei (1849-1856). Mama lui, Alexandrina, era fiica lui Vladimir Moret de Blaremberg si a surorii primilor domni pamânteni de la Bucuresti (Grigore si Alexandru Ghica). A avut doi frati, pe Alexandru zis "Rapineau" care, dupa debuturi de dandy intelectual la Bucuresti, si-a petrecut viata în lumea boema a Parisului si pe Vladimir, Monseniorul (Arhimandrit) de mai târziu, care a murit în închisoare, ca martir al comunismului.

S-a casatorit cu o ruda îndepartata, Elisabeta Ghika-Brigadier, vara primara a cunoscutului istoric si genealogist George D. Florescu (1893-1976). Din cauza studiilor pe care le-a facut în Franta si a profesiunii, a trait putina vreme în tara, dar vara venea regulat la Bozieni, lânga Roman, unde-si petrecuse o parte din copilarie. A avut o fiica, Manola, maritata cu un diplomat belgian, Contele Pierre de Briey, cu care a avut mai multi copii, printre care si Daniel, cel care a oferit Institutului European de la Iasi posibilitatea de a publica "memoriile" din care Magazin istoric reproduce câteva fragmente. Dimitrie Ghyka a murit în Belgia în 1967 (?) si este înmormântat alaturi de bunicul sau, la Le Mée, între Paris si Fontainebleau, nu departe de "palatul" în care fostul domn al Moldovei, "cuprins de melancolie", îsi pusese capat zilelor.

A intrat în diplomatie în 1894, la nici 20 de ani, si cariera lui a început stralucitor. Dupa primul razboi mondial însa, putina simpatie reciproca dintre el si Ion I. C. Bratianu a dus la punerea lui în disponibilitate ("tinerea la dispozitia ministrului"). n 1928, trimis din nou în misiune de guvernul Maniu, a recuperat rapid întârzierea suferita, ajungând seful diplomatiei române în guvernul Iorga-Argetoianu (aprilie 1931-mai 1932). Se pare ca prin el s-au reluat, sub Carol II, tratativele cu Horthy pentru uniunea dinastica a Ungariei cu România, întrerupte de moartea lui Ferdinand, si, din nou, dupa venirea lui Hitler la putere (Magazin istoric, nr. 11/1999). A exercitat o oarecare influenta la Palat, prin fratele sau Monseniorul, foarte bine vazut de Magda Lupescu, pe care o si convertise la catolicism.

In 1920, în timpul vizitei pe care viitorul rege Carol II o facuse în Japonia, acesta fusese profund impresionat de modul în care japonezii reusisera sa-si europenizeze tara. Ei mersesera pâna acolo încât "tradusesera" în titluri occidentale rangurile nobiliare nipone, asa cum facusera si rusii la povata lui Dimitrie Cantemir. Vizitele pe la curtile europene si anii de exil îl facusera pe Carol

II sa aprecieze importanta pe care o aveau înca titlurile de noblete în statele democratice ale continentului nostru, chiar si dupa prefacerile sociale consecutive razboiului din 1914-1918. Aristocratia româna era si ea înrudita cu cea occidentala, dar în strainatate nobilii maghiari se bucurau de mai multa trecere decât cei români si aceasta numai pentru ca purtau titluri. Atunci când Carol II a hotarât sa faca acelasi lucru în România, a procedat discret, pentru a nu merge împotriva stipulatiei Constitutiei. Dimitrie Ghyka a fost direct implicat în aceasta operatie, ca de altfel si Gheorghe Florescu, cu care a conlucrat. Neacceptând în nici un caz situarea familiei lor pe acelasi plan cu alte familii care dadusera si ele domni Moldovei si Tarii Românesti, fratii Dimitrie si Vladimir Ghyka l-au facut pe Carol, exasperat, sa renunte la proiectul sau.

n 1940, la întoarcerea în tara a Reginei-mame Elena, sotia lui D. Ghyka a fost numita Doamna de onoare a acesteia. Sotii Ghyka au facut parte din grupul de persoane de la Palat, care au putut pleca în strainatate dupa abdicarea silita a regelui Mihai. Amândoi au fost gazduiti în Franta de sotul divortat al unei nepoate, industriasul Paul-Louis Weiller.

Desi avea vârsta bunicului meu matern care vorbeste despre el în primul volum al Marturisirilor sale Dimitrie Ghyka era varul primar al strabunicului meu, istoricul Radu R. Rosetti. Dupa mama, Mos Dém?tre cum îi spuneam noi era de mai multe ori înrudit cu Varlamii, atât prin Moret de Blaremberg, cât si prin ramura munteana a familiei Ghica. n ciuda acestor legaturi, nu l-am cunoscut din familie. Copil fiind, l-am vazut în casa coconului Costachel si a cocoanei Irina Sturza, nascuta Câmpineanu vara mamei prin tirbey cu care si el si sotia lui erau foarte prieteni. I-am cunoscut efectiv la Versailles, unde mergeam sa-i vizitez, caci nu prea mai ieseau în lume când am ajuns eu în Franta, în 1965. Spre deosebire de fratele sau Vladimir, Dimitrie era un batrân frumos, foarte elegant si plin de umor. n ciuda vârstei înaintate, îsi pastrase vioiciunea fizica si sprinteneala duhului, iar memoria îi era excelenta. ntotdeauna avea ce istorisi si darul de a face asociatii între prezent si trecut, recurgând la întâmplari pe care le traise sau despre care citise, sprijinindu-si rationamentele pe citate din autoritati recunoscute si ilustrând cele despre care vorbea cu oglindirea pe care o avusesera în literatura sau în arta. Desi petrecuse ani multi în strainatate, româneasca lui era frumoasa si îngrijita.

Ca orice boier adevarat, era simplu, natural si îndatoritor. Acest lucru era subliniat de manierele protocolare si de comportamentul conventional al matusii Elisabeta, despre care ai fi spus ca exercita permanent o functie reprezentativa sau ca oficiaza un ceremonial. Participarea ei la discutii dovedea o mare eruditie, dar si lipsa oricarei pareri personale, ceea ce contribuia la reliefarea farmecului lui Mos Dém?tre, întemeiat pe stralucirea argumentelor, pe spontaneitatea vioaie a judecatilor de valoare, întotdeauna riguroase, si pe modul direct, familiar si mucalit de a se exprima. Felul lui vesel, glumet si ironic de a trata orice subiect era, desigur, si o ramasita a spiritului voltairian ce-i fusese inculcat în scoala, dar reprezenta în primul rând eleganta aristocratica în ceea ce are ea mai inaccesibil pentru intelectualul burghez. Tratarea lucrurilor celor mai grave si mai serioase fara a plictisi prin ton sau explicatii, fara a cere sa faci eforturi pentru a urmari rationamente savante, faceau din el un inegalabil interlocutor. Un asemenea stil, perfect pentru conversatiile de salon sau negocierile diplomatice, nu se prea preteaza însa la redactarea amintirilor. Traducerea francezei elegante si alambicate a lui Dimitrie Ghyka este o sarcina extrem de anevoioasa, cu atât mai mult astazi când nici un român nu-si mai vorbeste frumos limba, schilodita de atâtea neologisme inutile si urâte. De aceea, meritele traducatorului paginilor de mai jos sunt cu totul deosebite.

Ion Varlam


Fragmentele selectate de redactia revistei Magazin istoric fac parte din capitolul Paris. Delegat la Conferinta de pace. Ministru între 1920-martie 1922.
Dimitrie I. Ghyka a fost membru în cea de-a doua delegatie româna la Conferinta de pace de la Paris, condusa de Al. Vaida-Voevod si, apoi, din 1 februarie 1920 si pâna la 16 martie 1922, trimis extraordinar si ministru-plenipotentiar al României în capitala Frantei. Vom cunoaste din relatarile sale o galerie întreaga de oameni politici si diplomati, situatii si întâmplari dintr-o lume si o epoca ale caror ecouri se regasesc si în pagini memorialistice semnate de celebre personalitati straine si românesti ale timpului. Cititorul va constata cu placere ca viziunea româneasca propusa de Dimitrie I. Ghyka este una din cele mai interesante. Titlul si subtitlurile fiecarui episod, ca si notele din paranteze drepte apartin redactiei Magazin istoric.



De la Paris la San Remo


Dupa Versailles, fiecare conferinta internationala era un nou punct marcat de Germania în detrimentul Frantei în primul rând.
Cea de la Spa, special consacrata repartizarii între Aliati, printr-un calcul savant de procente, a cotelor respective de reparatii, a fost precedata de cea de la San Remo [din zilele de 19-26 aprilie 1920; Franta, Anglia si Italia îsi propusesera sa rezolve o serie de probleme privind organizarea politico-administrativa a lumii postbelice si elaborarea unui tratat privitor la Turcia], prima de dupa Conferinta de pace.
n mod normal, eu nu aveam ce cauta la aceasta reuniune de pe Riviera italiana. Dar întrucât portofoliul Afacerilor Externe era detinut la Bucuresti, pentru câteva zile, de Duiliu Zamfirescu, diplomat, romancier si poet, care îmi fusese coleg la Roma între 1889 si 1904, caruia îi murise sotia, o italianca, am primit o telegrama prin care mi se cerea sa merg la San Remo, "spre a-l onora pe domnul [Francesco Saverio] Nitti". România era reprezentata la Roma de domnul Al. Em. Lahovary, care îmi urmase la post în 1917, dupa ce îl ocupase în 1898, când sosisem pentru prima data acolo, si dupa ce fusese ministru la Paris pe timpul marelui razboi. Diplomat cu capacitati recunoscute, decanul carierei noastre [adica diplomati de cariera], era mai calificat decât oricine pentru a figura la aceasta conferinta de la San Remo, pe pamânt italian, si nu vedeam în ce masura prezenta mea alaturi de el era un element întaritor în aceasta intentie surprinzatoare "de a-l onora pe domnul Nitti". n perioada activitatii mele ca ministru în Italia, întâmplarea nu-mi daduse ocazia sa-l cunosc personal pe acest politician. Dupa terminarea razboiului si în anii care au urmat, figura sa urma sa fie mai bine proiectata de luminile rampei în urma publicarii unei carti intitulate Europa fara Pace, care nu era decât o critica prea facila a imperfectiunilor Tratatului de la Versailles si din ale carei pagini se desprindea inspiratia pro-germana. Pe de alta parte, ca sef al guvernului, în fata dezordinelor interne, de care Italia nu a fost scutita, ca de altfel si celelalte tari angajate în lupta, s-a distins printr-o atitudine total delasatoare. Când valul antimilitarist de origine suspecta s-a raspândit prin provincii, iar ofiterii erau insultati si maltratati pe strada, a venit un ordin care le cerea sa nu poarte uniforma decât în cazarma, pe timpul orelor de serviciu, iar în rest sa umble în civil. Prescriptie comoda pentru a evita "necazuri", dar cu putine sanse de a ridica moralul unei natii si a mentine ordinea cu demnitate. Iar când un carabinier a fost ucis la Fiume de legionarii din echipele lui dAnnunzio, aparând încarcatura vapoarelor atacate, vaduva sa, în loc sa primeasca medalia militara postuma într-o ceremonie publica din mâinile reprezentantilor guvernului, a primit-o acasa, pe ascuns, ca fiind rusinoasa, prin colet postal. Un om de stat este acela care guverneaza; cel care se margineste doar sa detina puterea pentru ceva, neavând capacitatea de a fi "cineva", nu-i decât un politician.
Oricum, în plina primavara 1920 am coborât de la Paris spre San Remo, aflat în sarbatoare, pavoazat cu drapele si atât de plin de lume, încât nu se mai gaseau locuri în hoteluri. Dupa ce am lasat o carte de vizita protocolara pentru domnul Nitti, iar prin grija directorului de cabinet, marchizul Visconti Venosta, mi-a parvenit cea a presedintelui Consiliului [de Ministri] italian, nu am mai avut alt rol decât acela de observator curios. Nu am avut de ce fi dezamagit, întrucât, chiar la început, la deschidere, aceasta reuniune internationala a produs un moment de bucurie retinuta dar intensa.
Delegatiile straine erau compuse din personalitatile cele mai ilustre sau notorii, popularizate în cursul razboiului mondial prin desenele din reviste si ziare. Lânga greci, condusi de [Eleutherios] Venizelos, pe cap cu legendara-i boneta de portar de casa mare, cu fata roza, luminata de niste ochi vii, miscându-se în spatele unor ochelari de chimist, delegatia franceza se prezenta compacta si emanând o impresie de forta stând gata de lupta, cu presedintele ei [Alexandre] Millerand, închis în sine si gata de atac, [Camille] Barr?re combativ, [Philippe] Berthelot concentrat si [Ferdinand] Foch calm si senin. Printre englezi, în spatele saltaretului Lloyd George, se înalta, desirata, silueta nemasurata a generalului Wilson, seful Statului Major britanic, gentleman si soldat loial, prieten devotat al maresalului Foch (avea sa moara la scurt timp dupa aceea, victima a unui atentat comis de un descreierat), alaturi de care mergea leganat pe podeaua de scândura amiralul lord Beatty, celebrul "agatator" al flotei germane în batalia din Iutlanda, masca energica, luminata de un zâmbet larg, cu cascheta lasata pe o parte ca un marinar care rupe inimile la chefuri.
Toata aceasta multime de vedete locuia în diverse imobile etajate pe coasta muntelui, printre peluze, flori si palmieri...

(Va urma)