Semne rau prevestitoareIn ziua inaugurarii, în decorul banal al unei vaste sali bogat aurite, cu multe coloane de stuc si lustre de cristal, presedintele, desemnat în unanimitate, conform obiceiului, domnul Nitti, pronunta discursul de deschidere, apoi, dupa frazele de bun venit, ridicând tonul, înaltând mâna pentru a sublinia o afirmatie energica declara: "Daca vrem sa lucram în mod util pentru viitorul Europei si stabilirea unei paci durabile, trebuie mai întâi de toate sa facem sa dispara linia de demarcatie între învingatori si învinsi, iar statele sa fie asezate pe picior de egalitate". Acesta era sensul declaratiei domnului Nitti. Altfel spus, Germania trebuia sa vina sa se aseze alaturi de celelalte puteri si state aliate...
O colosala greseala. Stupoare generala, urmata într-o clipa de o reactie muta, dar vizibila, în sânul delegatiei franceze. Millerand se întoarse catre Barrere, cu ochii mari ca si cum ar spune: "Dumneavoastra, ambasadorul Frantei, nu ati presimtit nimic din aceasta lovitura de teatru?" Apoi, o a doua reactie, aproape tot atât de prompta: generalul Wilson, cât era de lung, se ridica pentru a declara scurt: "Nu am dreptul sa vorbesc în numele Marii Britanii, prezenta aici prin primul ministru, însa în numele tovarasilor mei de arme tin sa spun ca daca Germania trebuie sa fie prezenta în conditii de egalitate, voi parasi locul si-mi voi frânge sabia!" I do the same [Voi face la fel] profereaza ca un ecou vocea amiralului Beatty (caruia i-ar fi fost greu sa-si frânga sabia, caci el nu purta, ca toti ofiterii de marina, decât un stilet...) .
Aceasta interventie neobisnuita provoaca o si mai mare confuzie. Domnul Nitti îl priveste pe Lloyd George ca pentru a-i cere ajutorul, impresia generala fiind ca ambii sunt de acord: mai bine-zis "era" caci, dupa câte se pare, la S.O.S.-ul premierului italian, premierul britanic a întors capul în alta parte. Fara îndoiala cântarea unele consecinte: titlurile din presa londoneza relatând cele doua demisii, Wilson si Beatty, emotia omului de pe strada etc. etc. Iar Lloyd George, dupa ce l-a pus la punct, scurt, pe seful Statului Major General, declara pe un ton transant ca o ghilotina ca Marea Britanie nu va putea admite o participare a Germaniei pe picior de egalitate...
Conform unor informatii obtinute mai apoi, autentice sau nu, în gara de la Roma un tren special statea gata pentru a-l aduce în mare viteza la San Remo pe însarcinatul cu afaceri al Germaniei, von Haniel (daca nu ma însel), în cazul în care tara sa ar fi fost admisa sa intre pe picior de egalitate în societatea celorlalte natiuni...
La San Remo principalul beneficiar urma sa fie Venizelos, care a obtinut cale libera pentru expeditia în Asia Mica (mai târziu fatala Greciei si lui însusi. [Se refera la razboiul greco-turc din mai 1919- septembrie 1922.] Cretanul stia atât de bine sa seduca, încât Clemenceau îmi spunea: "Dracul asta de om degaja o asa 'aura de simpatie încât atunci când esti obligat sa-l refuzi, te straduiesti imediat sa gasesti ceva ce i-ai putea oferi în compensatie."
Apropos de problema Asiei Mici, vis al lui Venizelos si al atâtor eleni stapâniti de "Marea idee" a stapânirii Bizantului redevenit grec, îmi amintesc un dejun dat de Barr re, la hotelul din San Remo. Pe terasa unde luam cafeaua, Venizelos, exultând victorios, ne tot explica faptul ca aceasta ocupare a Asiei Mici n-ar fi ceva prea greu pentru armata greaca. Il revad pe maresalul Foch îndreptându-si pipa scurta ca pe un revolver amenintator pentru a replica: "Am înteles. Veti lua Asia Mica. Cu ce o veti pastra? titi bine ca trupele dumneavoastra sunt mobilizate si lupta din 1912. De mai bine de 10 ani stau departe de casele lor, tineretea le-a fost distrusa, viitorul le este închis: ce meserii?, ce cariere? Soldatii vor merge în Asia Mica, dar la prima confruntare serioasa riscati sa iasa debandada si sa dezerteze." Venizelos protesta cu vocea sa sâsâita si îsi facea iluzii despre un imperiu grec proclamat la Sfânta Sofia... Ce cadere, doi ani mai târziu...
Pe lânga discutiile nesfârsite si inechitabile asupra reparatiilor datorate de Germania, guvernul francez era preocupat de evenimentele din Rusia. "Cordonul sanitar", cum îl denumise Clemenceau, înca nu era ceea ce a devenit mai târziu, corespunzând, într-adevar, realitatilor geografice si etnice prin care Europa se oprea la Est, la frontierele Poloniei si României. Atât timp cât tarii Rusiei traisera, nu numai prin casatoriile lor cu printese germane ce au dus la o mai adânca patrundere în almanahul Gotha, ci si mergând în fruntea aliatilor, dupa patrunderea lui Napoleon pâna la Moscova, ajungând sa dicteze pacea lumii la Paris, Rusia putuse sa para o putere europeana.
In realitate era, înca de la nastere, oputere asiatica, a carei vecinatate imediata crea contacte permanente cu Europa si conflicte numeroase de-a lungul timpului. Insa aceasta întindere nemasurata de pamânt, populata de rase diferite, în mare parte mongole, hinduse, arabe, era deja Asia cea care trebuia supravegheata, la fel ca China si Japonia.
Imediat dupa pace, odata cu prabusirea regimului absolutist al tarilor, bolsevismul, ajuns la putere, nu reusise înca sa-si centralizeze puterea spre a repune în miscare în folosul sau absolutismul Romanovilor si scopurile lor imperialiste.
Haosul domnea în toata Rusia. Ucraina traise, prin grija Germaniei, o încercare de existenta aparte, prin hatmanul Skoropadski, apoi Petliura ocupase scena, înainte de a muri asasinat la Paris, pe strada Rivoli. [Pavel Skoropadski si Simeon Vasilievici Petliura, fruntasi nationalisti ucraineni, adversari ai bolsevismului, au încercat, si cu sprijin occidental, dar fara succes, sa impuna independenta statului ucrainean.] De ani de zile o miscare care nu avea nimic artificial, ci pleca din strafundurile sufletului popular, agita Ucraina dornica de independenta si libertate, în afara suveranitatii rusesti. Aceasta dorinta era atât de mare la începutul domniei lui Nicolae al II-lea, încât ministrul rus al Instructiunii Publice, printul Volkonski, considera necesar sa publice un lung articol în Revue des Deux Mondes din 1898, în care, recunoscând ca limba ucraineana nu este limba rusa si ca nu pot fi tagaduite existenta literaturii si a unui bogat folclor ucrainean, conchidea ca înfiintarea unei universitati ucrainene la Kiev, pe care o cereau cu insistenta ucrainenii, nu era suficient motivata. (In fond, era vorba de o replica la dezbaterile din Belgia si la miscarile flamande pentru obtinerea înfiintarii unei universitati la Gand numai ca flamanzii avusesera câstig de cauza...) In 1909, generalul Marcenko, atasat militar la Ambasada [rusa] de la Viena, aghiotant al împaratului, îmi spunea: "Daca nu ar fi tarul deasupra noastra a tuturor pentru a tine la un loc ceea ce formeaza imperiul, ce ar ramâne din toate astea? Ce am eu în comun, eu care sunt ucrainean, cu rusii de la Moscova si din Petersburg? Nu vorbim aceeasi limba si suntem de alta rasa!"
In 1920, Ucraina se prezentase la Conferinta de pace cu o delegatie importanta, iar seful ei, contele Tiskievici, nu mai contenea sa mi se plânga de neîntelegerea ce o arata guvernul britanic: "Poate pentru ca lui Lloyd George îi este rusine retrospectiv si prea târziu de modul în care l-a abandonat pe tar si familia sa când era în masura sa-i salveze si sa-i duca vii si nevatamati în Anglia; se pare ca el considera orice masura fata de Rusia care ar însemna o dezmembrare ca o atingere data dinainte unei restaurari a tarismului. Fiindca dumneavoastra aveti relatii cordiale si de încredere cu lordul Derby (pe atunci ambasador [al Marii Britanii] la Paris), încercati sa-l convingeti sa actioneze cât mai puternic posibil ca Ucraina sa fie admisa la Conferinta de pace." Iar în concluzie spunea: "Suntem o adevarata natiune, meritam o viata independenta, iar acesta este si interesul Europei, caci vom fi primul si cel mai puternic zid împotriva bolsevismului." (Refren identic cu al contelui Apponyi despre rolul Ungariei, dar cu mult mai exact!). La fel ca delegatia georgiana, delegatia Ucrainei nu a fost ascultata si nici recunoscuta...
Dar, asteptând, dezordinea în Rusia luase amploare. Bandele lui [Nestor Ivanovici] Mahno furau si devastau la malul Marii Negre fara sa le pese de Moscova sau Leningrad...
Dupa [Anton Ivanovici] Denikin, [Piotr Nikolaevici] Vranghel, în fruntea unei armate destul de numeroase, începea o campanie menita sa-i respinga pe comunisti si sa stapâneasca situatia. Millerand urmarea îndeaproape aceasta actiune pe care guvernul francez o sprijinea în speranta ca va aduce restaurarea ordinii în Rusia, pentru a asigura pacea în Europa si a-i salva pe cei care au oferit împrumuturi rusilor. Am avut ocazia sa vorbesc despre acest lucru cu presedintele Consiliului [de Ministri francez] de mai multe ori. Parerile sale erau clare, iar rationamentele logice, dar se parea ca mijloacele utilizate nu corespundeau scopului urmarit si mi-am permis sa-i spun ca în starea de mizerie în care se gaseau taranii rusi, fara camasa, fara încaltaminte si lipsiti de toate, actiunea cea mai urgenta si mai folositoare pentru armata lui Vranghel ar fi organizarea unor convoaie pe calea ferata care sa urmeze îndeaproape înaintarea trupelor, trenurile fiind încarcate cu haine si alimente care sa fie distribuite prin sate. La obiectiunea lui Millerand ca ecartamentul cailor ferate rusesti nu permitea punerea în practica a materialului rulant si a locomotivelor, i-am sugerat ca Spania avea acelasi ecartament, fiind posibil sa se cumpere de acolo, de la compania care exploata calea ferata spaniola (societatea franceza Pereire) cele necesare pentru formarea trenurilor. Millerand lua în calcul sugestia, dar, între timp, evenimentele au luat o întorsatura defavorabila pentru Vranghel, actiunea sa esuând, iar el, împreuna cu o mare parte din trupe, s-a refugiat în Iugoslavia...
(Va urma)