Carol II - Madgearu - Manoilescu   Tudor Soimaru, fost secretar de redactie al oficiosului Partidului National-Taranesc Dreptatea, omul lui Madgearu pe acea vreme, îmi istoriseste în februarie 1953, la o cafeluta veritabila, câteva momente traite. Carol II venise pe neasteptate, picase din vazduh, la 6 iunie 1930, fara Lupeasca, fara angajamente ferme fata de partide. Le ura pe toate. Cu liberalii era în conflict fatis, dupa ce se batuse cu Barbu Stirbey, amantul de-o viata întreaga al Reginei Maria, cumnat si seful adevarat al lui Ionel Bratianu, satrapul liberalilor si al tarii. Printul Carol, dezmostenit de maica sa si de tatal sau Ferdinand - prin actul din ianuarie 1926 -, ratacise trei ani si jumatate prin Franta, fusese expulzat din Anglia, plin de datorii, brat la brat cu Elena Lupescu, cu o mica garda de fideli, jucând carti în cazinouri si în lumea interlopa. Fusese dezmostenit sub pretextul vietii imorale. Cine-l dezmostenise? Ce puritani? Regele Ferdinand, tatal, un alcoolic si un încornorat, amator de tiganci pe care i le aducea în patul sau Eracle Nicoleanu. Mos-Teaca general, numit Prefect al Politiei Capitalei. Mama sa, Regina Maria, trecuse de partea amantului batut de fiu. Amantul a cerut, drept pret al lovirii, expulzarea si dezmostenirea printului mostenitor. A obtinut-o de la amanta si de la sotul încornorat. Il ajuta cumnatul sau, Ionel Bratianu, seful celui mai puternic partid din tara. Era, poate, Ionel Bratianu un puritan? Nu. Un vulpoi. Iubise în tinerete pe tânara principesa Moruzi. Era fecior de prim-ministru si inginer de poduri de la Paris, dar trebuia sa intre si în înalta aristocratie. Nu i-a placut principesa. A sedus-o. A lasat-o gravida. Cu revolverul la tâmpla, pus de fratele principesei, a dus la altarul unei biserici iesene pe fata-mama, i-a dat numele si a plecat de la altar, direct la gara. Târziu, fiindca n-a mai avut copii cu sotia a doua, Eliza, sora lui Barbu Stirbey, dupa ce feciorul Gheorghe Bratianu se dovedise un student sârguincios în specialitatea istoriei universale, l-a luat sub aripa sa, l-a facut profesor universitar si l-a desemnat ca un succesor mai îndepartat. Când Barbu Stirbey a devenit amantul permanent al Principesei Maria (facându-i un copil, pe Ileana, apoi, pe Mircea, mort prunc), Ionel Bratianu s-a hotarât sa iasa din viata de flacau tomnatec si de Don Juan de principese, divortând pe sora lui Barbu, Eliza, de sotul ei, Alexandru Marghiloman. Eliza a ascultat de Barbu. S-a despartit de Lordul valah, cum era numit Alexandru Marghiloman. A dat si un argument: - Tout est faux chez lui, sauf lâargenterie. [Totul este fals la el, în afara de argintarie]. Eliza Stirbey era o femeie grasa, urâta, cu o înfatisare de tata si de bucatareasa. Nu era lipsita de humor si de inteligenta. Humorul ei este notat de Lordul Thomson of Cardington în memorialul sau despre România, intitulat Smaranda, unde îsi povesteste amorul sau de Tristan nordic pentru Isolda balcanica, frumoasa, inteligenta si exceptionala principesa Martha Bibesco. Pe când era seful misiunii militare britanice din 1915-1917, la un Concerto cu muzica de Bach, la Cotroceni, a zarit pe Martha intrând la brat cu regele Ferdinand, îmbracata în catifea neagra si împodobita cu smaralde uriase indiene. Marta a luat loc lânga Eliza. In rândul lor era si colonelul Thomson. Eliza a soptit Martei în frantuzeste: - Cred ca acest atasat militar britanic ar dori sa-i creasca un ochi în urechea dreapta, ca sa te poata vedea!     Papusarul
In luna iunie 1930, Printul Carol II a picat din cer, în Ardeal, având o pana de avion. O taranca i-a adus un ulcior cu apa, sa astâmpere setea drumetului spre Bucuresti. Setea lui nu putea fi astâmparata cu apa. Avea setea de putere, setea de razbunare, setea de aur. Cum a spus Talleyrand dupa ce a ajutat la restaurarea Burbonilor, rasturnând pe Napoleon, si i-a vazut la treaba: - N-au uitat nimic si n-au învatat nimic! Carol Caraiman n-a uitat nimic si n-a învatat nimic în pribegie. A venit plin de datorii, plin de ura si de aviditate. Devenise, doar, ceva mai prudent. Ura pe politicieni, el, marele politician. Isi batea joc de ei în mod sângeros. De pilda, Tatarascu fusese promovat în 1934 ca prim-ministru în dauna doctorului C. Anghelescu, Dinu Bratianu, George I. Bratianu, care urmau în ordinea ierarhica a partidului. Tatarascu era ceremonios pentru a acoperi slugarnicia. Când pleca de la audiente, îsi frângea salele si se întorcea de-a-ndaratelea de la birou pâna la usa, neîndraznind sa-si arate dosul. Carol II râdea cu valetul sau, cu Gavrila Marinescu, si cu alti intimi de aceasta slugarnicie. Asistând la scena retragerii penibile de la audienta a primului sau ministru, fiindca distanta de la birou pâna la usa era extrem de lunga si fiindca Tatarascu se împiedecase de covor, Carol II a exclamat catre asistentii sai intimi:
N-am eu popoul destul de mare, ca sa aiba loc politicienii sa-l pupe! Virgil N. Madgearu era ministru imediat dupa Restauratie. Incepusera intrigile între carlisti si anticarlisti. Madgearu era carlist, fireste, ca sa-si mentina postul, dar un carlist rezervat, ca sa nu-si strice raporturile cu Maniu. Cu prilejul aniversarii Restauratiei a scris un articol monarhist, în ziarul Dreptatea. Un articol scos din mâneca. Manuscrisul a fost furat de Sergiu Dan, scriitor si redactor la numitul ziar. L-a aratat lui Ion Vinea, alt scriitor si jurnalist. Au trucat manuscrisul, au pus pe altcineva sa strecoare o fraza dubioasa quasi anticarlista, imitând caligrafia autorului. Au facut ceea ce se cheama o plastografie, asa cum a facut mai târziu ing. Tudor Ionescu o plastrografie a lui Titel Petrescu, pentru a-l pune în minoritate la congresul Partidului Social-Democrat, iar el sa obtina un post de ministru de la Ana Pauker. (De-altminteri, la ordinul ei, ministrul de Justitie a venit cu o amnistie a falsurilor). Caragiale a vorbit în comediile lui de plastografi si plastografii, ca arme de santaj în lupta politica. Sergiu Dan si Ion Vinea au plastografiat textul articolului din ziarul Dreptatea al lui Virgil N. Madgearu si l-au vândut lui Mihail Manoilescu, guvernator B.N.R., pe-atunci membru al Partidului National-Taranesc. Suma oferita si acceptata a fost de 150 000 lei. (Leafa unui grefier era de 2 000 lei lunar, deci circa sase ani de trai modest). Mihail Manoilescu era de buna credinta când a cumparat scrisoarea, daca se cheama buna credinta, când cumperi armele adversarului, adica un text rectificat, poate de redactie, poate de autor, poate de directia partidului tau si al adversarului tau din acelasi partid. Mihail Manoilescu a avut imprudenta sa nu expertizeze scrisul, sa vada daca nu cumva este un fals îndraznet al lui Vinea si Sergiu Dan. A predat articolul anticarlist direct regelui Carol II. L-a interesat superlativ, i-a multumit si i-a promis ca-l va demite pe Madgearu si-i va da lui locul, dovedindu-se om de încredere totala. Regele Carol II a avut prudenta sa examineze facsimilul si expertii grafologi au raportat ca se afla în fata unui fals. Ce-a facut Carol II? In audienta de servici a lui Madgearu i-a prezentat textul anti-carlist. Acuzatul s-a înrosit. A tagaduit ca ar fi scris asa ceva. Si-a prezentat prompt demisia. Regele a râs si i-a spus toata tarasenia: colegul sau Manoilescu i-a prezentat ca intriga un text falsificat, fara sa stie ca este un fals grosolan. I-a respins demisia. Dintr-o intriga între politicieni, Carol II a facut o intriga personala. Madgearu si Manoilescu au ajuns dusmani de moarte. Asta îi era tinta: divide et impera...   Banii lui Mihai Popovici Mihai Popovici a fost ministru de Finante din 1928 pâna în 1930. A trecut putin si pe la Justitie. Toti au vorbit de banii lui Mihai Popovici. Sunt în masura sa fac trei precizari. Prima precizare am cules-o din gura inginerului Ion P. Gigurtu, fost prim-ministru si cel mai bogat om din Sud-Estul european. Ma împrietenisem cu el, la catarama, în acea epoca. A mâncat la mine. Am mâncat la el. Ne-am întâlnit luni de zile în sir, zi de zi. Pregateam împreuna fundarea Universitatii din Craiova, pe care urma sa o doteze cu fabuloasa lui avere, dupa moarte, iar eu trebuia sa-i fac toaleta juridica si sa functionez un an ca prim rector, parasindu-mi, temporar, treburile bucurestene si mândra mea izolare. Era o stranie prietenie între un miliardar bigot si un mandarin bolnav de spleen, cavaler al Neantului. Discutiile noastre constante teologice si metafizice, aproape puerile, ar fi umplut de mirare pe numerosii cavaleri de industrie, spioni de Securitate, banditi ai aurului si plescari care foiau în jurul nostru. Nimeni n-ar fi vrut, n-ar fi putut sa creada. Prietenia noastra era axata, practic, pe întemeierea Universitatii craiovene, iar interminabilele colocvii se învârteau în jurul teoriei cunoasterii. Ne împrumutam cu carti. Aveam lecturile, comune, si pasiunea pentru Léon Daudet. Teologia protestanta si catolica ne tulbura pe noi, doi ortodocsi, prin sinceritatea torturata a protestantilor si monumentalitatea catolica. Repudiam catolicismul: eu, în numele bisericutei din razoare a stramosilor mei, din nevoia de a da privilegii unei confesiuni umile a iubirii, o confesiune patronata de Apocalipsa si Evanghelia lui Ioan, el repudia catolicismul, nu atât din antipatie pentru monumentalitatea Sfântului Petru, sever, statornic si constructiv, pentru care se simtea instinctiv atras, cât din prejudecati si reminiscente adunate o viata întreaga prin cluburile rotaryene si lojile masonice frecventate, unde avea grad înalt si era sef real pentru România. N-am vorbit niciodata despre masonerie. El stia ca eu stiu si eu stiam ca el stie, ca nu frecventez, din principiu, si nu ma leg de factiuni sau loji, ca sunt îndepartat si astral, desi foarte apropiat si pasionat de înaltele probleme, în camaruta mea, unde patronau Neantul si Indulgenta suprema. Cred ca au fost sase luni când ne-am vazut zi de zi, între patru ochi. Ne telefonam noaptea, fiindca suferea de insomnie, ca si mine. Inspre miezul noptii îl luam de-acasa si ne duceam la restaurantul mic al Coanei Victorita, din strada Clucerului, spre Soseaua Kiseleff, ne plimbam sub teii plantati cu un secol si ceva înainte, cinam noctambuli, cu un cotlet, un vin mediocru si clatite aprinse în spirt, beam nenumarate cafele si-l readuceam acasa, dupa ce sporovaiam si ne certam, amical, pe pozitii filosofice, poetice si morale ireductibile. Am plecat prin Oltenia, pentru trei zile, în tovarasia amicului comun Tiberiu Iliescu, sa asiste la botezul unui copilas al finului meu, copil denumit Petru, ca si fiul lui Tiberica. I-am reaprins dragostea de Craiova, de stramosi, i-am aratat radacinile adânci înfipte în cimitirul Sineasca, unde zace generalul Gigurtu, tatal sau, si Olga, maica lui, stranepoata lui Nicolae Balcescu.  
N-am pierdut timpul degeaba
Prietenia dintre un tânar si un batrân este de obicei factice, bazata pe interese pecuniare sau însotita de predice educative. Gigurtu ne scutea de predici, iar noi de umbra celui mai mic interes. Bogatii sunt susceptibili. Et pour cause [Si pe buna dreptate]. Buzunarul lor este tinta saracilor. Eu nu eram nici sarac, nici bogat. Nu aveam nevoie de el sub nici o forma. Prietenia lui îmi era chiar pernicioasa în acel moment politico-social. Ce mi-a povestit Gigurtu de banii lui Mihai Popovici? Gigurtu se afla ca particular în strainatate si facea o vizita, la Paris, bancherului Horace Finaly, în legatura cu plasamentele marfurilor sale industriale si import de masini la minele de aur, la Nitrogen etc. si în legatura cu acreditive la Banque de Paris et des Pays-Bas. Dupa un sfert de ora de conversatie s-a anuntat Mihai Popovici, ministrul de Finante al României. A spus sefului de cabinet sa-l faca sa astepte. Gigurtu a vrut sa curme conversatia. - Nu va grabiti. Poate sa astepte. - Nu, nu vreau. Orisicum, este ministrul de Finante al tarii mele. Bancherul parizian i-a replicat: - E un pungas. Cere un comision personal prea mare pentru împrumutul de stabilizare al monezii voastre. Gigurtu s-a înrosit, de rusinea tarii lui. Comisionul gigantic s-a platit în florini olandezi si a fost depus la o banca din Rotterdam. Când trupele lui Hitler au ocupat Olanda, în 1940, au fost controlate scriptele bancare si safe-urile. Hitler introdusese penalitati valutare înfricosatoare pentru transferuri în strainatate, care mergeau pâna la pedeapsa cu moartea. Seyss-Inquart, Gauleiter-ul Olandei, a trimis lui Antonescu, Gauleiter-ul României, o scrisoare cu extras de cont bancar, din care reiesea ca cetateanul român Mihai Popovici din str. Sofia 38, Bucuresti, are un depozit bancar fabulos, gigantic, în Olanda si cerea sa-l pedepseasca cu legile penale române valutare în vigoare. Antonescu nu l-a penalizat. L-a tinut ca ostatec al sau în tabara lui Maniu, manevrând partidul, al carui vicepresedinte era Mihai Popovici. Gigurtu a facut cadou Regelui Carol II harta tarii în relief, totul numai si numai în aur fin. Era epoca vesela, când Carol II se plimba, brat la brat, cu Lupeasca si tinea discursuri: - Nici o brazda de pamânt! Când i-a adus harta de aur masiv, prima întrebare a fost: - Cat cantareste? (Nu putea pronunta pe â). Inginerul Gigurtu i-a facut cadou si un bust în aur al Mariei Sale. Maria Sa l-a numit prim-ministru! Au cedat teritorii, Carol II a fugit la Lisabona si Gigurtu a ajuns la Jilava.