Memoriile Mariei Cantacuzino Enescu (1879-1968) sunt puse pentru prima dată, integral, la dispozitia cititorilor prin Editura Aristarc, în editie bilingvă, franceză-română, traducerea apartinând Elenei Bulai. În Umbre si lumini (Amintirile unei printese moldave) autoarea îsi asumă o intentie artistică, acceptându-si rolul de povestitoare, chiar dacă nu vrea să pozeze în scriitor. Peste patru sute de pagini pot constitui o sursă documentară pentru cititorul interesat de evolutia societătii românesti si din alte părti, de-a lungul unui secol, de pe la 1850 până în 1958. Dar importantă este, în primul rând, viziunea proprie asupra vietii trăite si asupra lumii cunoscute, din care transpare o autenticitate nouă, inconfundabilă. Priceperea de a surprinde o lume pe cât de complexă pe atât de vie este memorabilă. Ideile circulă neîntrerupt prin laitmotive si nuantări, pe când unghiurile de observatie sunt mereu altele, după timp, spatiu, mediu, stare sufletească etc., încît materia de ansamblu rămâne în acelasi timp clară si profundă, vivace si densă, bogată si expresivă. Informatia si cultura, considerabile, sunt sustinute de o intuitie neobisnuită prin care naratoarea ajunge la esenta lucrurilor, în domeniile cele mai diferite, civilizatie, cultură, istorie, societate, pe care nu doar le stie dar le si trăieste.
    Am ales pentru cititorii "României literare" fragmente din capitolul intitulat Războiul.
C. Th. Ciobanu   Stegarii de la Mărăsesti     Ora unsprezece. La Mitropolie clopotele bat tare, cu bronzul vibrând - sunetele se revarsă peste oras si în inimi în onoarea vitejilor căzuti la Mărăsesti.
    În semiîntunericul naosului, în fata icoanelor somptuoase cu chipuri care privesc în interior, ornate cu pietre pretioase, înaltul cler fastuos si solemn - plin si el de podoabe: bărbi de profeti si plete lungi negre sau albe împletite în codită la spate, sub tiara de catifea rosie sau violet.
    Regele timid, strălucitoarea Regină în lacrimi, Printesele regale cu tineretea lor luminoasă si gravă, femei în doliu sau în uniformă de infirmieră, costume negre, gulere scrobite, plastroanele impozante ale Guvernului, uniforme presărate cu decoratii si public recules, s-au adunat pentru a celebra, după ritul ortodox, sfânta memorie a mortilor de la Mărăsesti.
    În timp ce cădelnitele se leagănă si împrăstie fumul - miros greu de tămâie - sunetul argintiu al clopotelor mici accentuează monotonia arhaică a rugăciunii cântată grav si tărăgănat, de către pontifii orientali, un suflu sfânt trece pe deasupra oamenilor, dă viată acestei ceremonii care îi apropie pe cei viteji si pe lasi, pe morti si pe cei vii. Dar care sunt mortii si care cei vii aici?...
    În fata celor decorati, a celor împodobiti din ariergardă, luptători îmbrăcati de ceremonie, nemiscati si în pozitie de drepti, cu privirile aprinse, cu fete bronzate de focul bătăliilor, cu pieptul încă fără decoratii, tin cu mândrie drapelele care au fâlfâit si s-au rupt în vijelia luptelor.
    Oamenii acestia simpli par niste semizei, copii ai pământului românesc, care stiu că în luptă trebuie să învingi sau să mori: si ei au învins.
    Cum să pretinzi să comanzi cu sufletul corupt de abuzurile puterii, acest popor de viteji, să pretinzi să le impui o servilă imitare a străinătătii, prin litera prost interpretată, prost rumegată, prin ziare, politică, incitare la ură, la anarhie? Există oare destui copaci în pădurile României pentru tepele si spânzurătorile pe care le merită un asemenea atentat?
    
Seară la Miclăuseni     Tricot, ziar, album cu fotografii vechi, cu tigara în mână, stăm toti la lumina unei singure lămpi, strânsi unul în altul, în jurul mesei mari rotunde din bibliotecă.
    Încăpere lungă, fără ferestre, tapisată cu cărti până în plafon, pe care nimeni nu pare să le atingă, legate cu grijă si purtând blazonul familiei, dar total lipsite de iradierea obisnuită a cărtii, tot asa cum lampa nu risipeste ci mai curând accentuează întunericul des care ne împresoară din toate părtile.
    Tot asa de apăsătoare, obscuritatea din salonul mare lipit de bibliotecă, cu toată lumina lunii care face pete mari pe parchet si a privirii luminoase din portretul care, de pe semineu, veghează asupra casei.
    Si ce tăcere pretutindeni în jur! Nici un sunet, nici un ecou în camerele astea mari, lambrisate cu lemn de stejar, închis la culoare; aproape sinistră este linistea de la Miclăuseni în care pasii nu se aud, vocile, visul si gândul sunt înăbusite. Ce diferentă fată de cea de la Tescani!
    Cu umerii slăbuti înveliti strâns într-un sal negru, crosetat de fiica ei, Maria Sturdza, afectuoasă si bătrână, tricotează neobosită pentru cei săraci.
    Alături de ea, Matei Ghica Cantacuzino, fiu adoptiv al casei, melancolic mic Voievod1), cu bucle blonde si mutrită tristă de copil fără mamă, joacă tric-trac cu preceptorul lui, un refugiat sters, îmbrăcat ca un personaj din Dickens, unic tovarăs al lui Matei. Ochelarii negri ai stăpânului, mereu tintiti asupra elevului explică ochii stinsi ai băiatului si lungile lui discutii cu copacii si păsările care le îngrijorează atâta pe mamele lui adoptive.
    La câtiva pasi de prea cumintele Matei, Alice, cumintită si ea de situatie, se joacă pasnic cu Baby si cu câinele Spitui.
    Valentin St-John2) întoarce încet paginile albumului cu fotografii de altădată, si el la fel de decolorat ca imaginile îngălbenite de timp.
    Mihai fumează si bea încet, cu voluptate lichiorul - o visinată de casă (cherry-brandy) de culoarea rubinului, în timp ce eu îi privesc pe toti de jur împrejur si, pe deasupra acestui grup linistit, îmi apar planuri si tinuturi nevăzute de această asistentă. Catrina este singura complet inactivă, absentă; s-a ridicat chiar acum, slăbută si stearsă în rochia de lână făcută în casă, dar cu o lucire în privire pe care nu i-o văzusem niciodată. S-a asezat, nemiscată, în unul dintre fotoliile din salonul cel mare, vecin, cu o atitudine încordată si nostalgică, priveste intens în noapte, prin usa vitrată, deschisă spre grădină, unde un vânticel subit bate, face să danseze primele frunze moarte.
    Tulburare, vreo flacără, la Miclăuseni? O iau razna, pe cuvânt! Aceasta ar implica un secret pasional, un bărbat în viata asceticei Catrina, si, în materie de bărbat, aici nu există decât preceptorul lui Matei si Codru, vechilul... Mita Sturdza o fi stiind ceva că se uită cu neliniste spre fiica ei, decum ea nu se stie observată...
    Absurde sunt aceste impresii, aceste supozitii în legătură cu Catrina. Pură fantasmagorie a imaginatiei mele care pândeste vreo dramă intimă! Uite-o că vine la noi, mai stearsă, mai stinsă decât de obicei, să ne spună, cu indiferenta-i caracteristică, pe tonul cântat al mamei ei, că este deja timpul să ne ducem la culcare. Sunt astea atitudini de femeie pe care o chinuie, o obsedează o dramă pasională?
    În viata Catrinei nu poate exista un alt bărbat decât sotul ei Serban Cantacuzino, fratele mai mic al lui Mihai, atins de un fel de lepră, pe care nici un tratament nu poate să-l vindece.
    Cu un devotament surprinzător, ea a îngrijit timp de mai bine de douăzeci de ani cumplita infirmitate a sotului ei, în fata căreia majoritatea infirmierelor de profesie au dat înapoi.
    Pentru această răbdare si devotament, Serban a recompensat-o printr-o infidelitate permanentă. Ceea ce n-o oprea pe soacra mea - ce ironie - să spună: nu-i deloc frumoasă, sărmana Catrina, si asa de sălbatică, îl tine pe micul meu Serban încuiat la Miclăuseni! Pe el care iubeste atât societatea!
    Deloc frumoasă, cert, dar cu rasă, sotia lui Serban.
    După ce si-a ajutat mama să-si ia de jos ghemul si să-si strângă tricotul, Catrina aprinde pentru fiecare musafir o lumânare metodic pregătită pentru asta, pe o etajeră din hol, si ne urează amabil noapte bună: sunt acestea purtări de femeie care are un secret ascuns în viata ei?
    Totusi... pe când la lumina lumânării mele termin un bol cu serbet bun de trandafir si când pendula din hol bate de douăsprezece ori de miezul noptii, o fereastră se deschide si se închide cu o precautie excesivă, undeva în întuneric, în linistea de mormânt a casei.
    După care, în patul larg cu plapomă din satin, cusută cu model, adorm între cearsafurile care miros bine a curat si a lavandă. Apoi, hăul somnului, fără vise si fără gânduri, cam lugubru... ca toată ambianta acestei case ospitaliere, dar lipsită de viată si de lumină.
    
    1 Octombrie
    
    În soarele strălucitor din această dimineată, încă mai surprinzătoare pe-afară decât noaptea, în casă, mi se pare neclintita pace si liniste de la Miclăuseni, si ireală prin această imuabilitate, splendoarea toamnei în parcul arzând auriu fără ca vreo frunză să se miste, fără cea mai usoară adiere de vânt, fără ca vreo tresărire, cântec de pasăre, bâzâit de insectă să-i dea viată.
    Vrăjite sunt deci parcul si casa pentru ciclonul ce răstoarnă o lume: trece peste ele fără să le atingă! Izolate prin toropeala si prin credinta oarbă a celor două femei fără apărare, înzidite aici, în inviolabila lor ascunzătoare. Cum s-ar îndoi ele de această inviolabilitate când armatele rusesti care devorează si distrug tot pe unde trec, respectă ceea ce le apartine lor! Se întâmplă ca aceste gheme de lăcuste să-si instaleze tabăra pe proprietatea lor, ca în acest moment, dar nu se ating de nimic, nici de copaci, nici de turme, nici de recoltele de la Miclăuseni, tinute la respect, desigur, de acel zid invizibil de credintă si necunoastere a lucrurilor rele, care se ridică în jurul celor două persoane.
    Dincolo de aceasta, nici o notă ocultă la Miclăuseni. Esti drept, esti bun. Oameni de bine care trăiesc aici, mor aici ca buni crestini, dar fără nici o pretentie, în limitele dogmei si ale bunei cuviinte.
    De aceea, în ciuda elegantei ospitalităti, mă înăbus si clăntăn din dinti în casa asta frumoasă fără soare, în parcul fără perspectivă, în care nimic nu se schimbă si număr ceasurile care mă mai despart de Tescani.
    Copiii însă nu par deloc să împărtăsească această impresie a mea, dacă judec după strigătele de bucurie si elanul de sălbăticiuni tinere cu care îmi sar dintr-odată în brate când, la cererea mătusei Maria Sturdza, le dau voie să mai rămână un timp la Miclăuseni, să se joace cu Matei si să se ospăteze cu pâinea de casă, untul proaspăt, mierea si toate bunătătile Didinei, menajera. Elan, avânt de sălbăticiuni mici, scăpate în libertate, care surprind pe bătrâna doamnă si pe mine chiar, în linistea întepenită de la Miclăuseni.
    După-amiază, tur al proprietătii, în grup - cu copiii si Spitui în fată - la dispensarul gol în acel moment, la capelă si la mormintele familiei deasupra cărora stau de pază niste tei uriasi din care se desprind si zboară învârtindu-se în aer, frunzele moarte; la grajdurile spatioase, dar goale acum. Toti caii ne-au fost rechizitionati, ne spune cu tristete Catrina, bună călăreată. Mai putin pasionată de echitatie decât mama ei care avea acelasi atasament pentru cai ca sotul ei si a călărit toată viata, alături de acest călăret fără pereche. La peste saizeci de ani, într-un accident de călărie, ea si-a rupt o mână si un picior. Piciorul si bratul s-au vindecat dar mâna, stânga, din fericire pentru activitatea ei artistică, i-a rămas pe jumătate paralizată si deformată, spre marea disperare a sotului ei prea iubit; el nu si-a iertat niciodată partea de responsabilitate în accident. De-abia vindecată, mătusa Maria Sturdza a continuat ca si mai înainte, să călărească pe cei mai frumosi armăsari din Miclăuseni si nu a renuntat la aceasta - aproape un viciu pentru sfânta ce era - decât după moartea sotului ei.
    Am trecut apoi la curtea de păsări, la grădina de zarzavaturi, la provizii, la subsolurile vaste si întunecoase ca niste catacombe, domeniul Didinei, blonda si rotunjoara menajeră, si al lui Codru, vechilul... Tăran capabil dar fără scrupule, se spune, care comandă ca un stăpân la Miclăuseni.
    Ca să le facem pe plac doamnelor, ne oprim, nu fără să ne ascundem un căscat de neînvins, în fata micului monument gotic, din piatră gri-ardezie, care îsi înaltă, pe versantul de nord al parcului, în memoria lui George Sturdza, o replică în miniatură a turnuletelor, crenelurilor, rozetelor si ogivelor din constructia principală.
    Trist mausoleu jucărie, de culoarea plictisului, unde se precizează si se perpetuează, vai! ceea ce te derutează aici, în timp ce, din toate părtile te năpădeste desisul copacilor si te strânge zidul care înconjoară Miclăusenii.
    Să fugim! Să fugim! Să ne găsim refugiul sub cerul nesfârsit, să bem si să prindem viată din apa stelelor si vibratia spatiului de la Tescani.
    
    Tescani, 8 Octombrie
    La vila Meri, aer curat, molcom soare de toamnă, vaste orizonturi. Suflet, minte, fericită depănare a timpului liber, ciudată pe aceste vremuri.
    Cu blândetea serioasă si priceperea care îl caracterizează, fratele meu veghează ca nimic să nu le lipsească celor ce se află sub acoperisul lui. Si suntem multi sub acest acoperis drag: Nellie, Max, sotul ei, cei doi copii ai lor si cu mine, de culcat, de hrănit si de distrat. Mihai si vărul meu. St-John locuiesc la Mama, în căsuta de pe malul râului.
    Ti se strânge inima, te simti miscat de solicitudinea lui Dovie, când te gândesti la infernul din care vine si în care se va întoarce deîndată ce se vor fi scurs cele cincisprezece zile de permisie. Atentia lui mi-a strâns întotdeauna inima, chiar pe timpul, când nu dădea piept cu moartea, prin nu stiu ce notă de tristete cu care ne învăluie. Duiosie venită din renuntarea lui la viată, la orice bucurie personală, pe care le mărturiseste fiecare din faptele si gesturile sale ca si privirea lui dragă.
    Cărui fapt se datorează această renuntare a unui om tânăr, de treizeci si doi de ani, căruia soarta nu i-a refuzat nimic! Fizic atrăgător, tinerete, avere si blazon înalt, ce îi lipseste din ceea ce se întelege în mod curent prin "fericire perfectă"? Chiar sănătatea lui precară, înainte de război, i-a revenit o dată cu infernalele încercări ale luptelor!
    Să-ti găsesti fericirea în altă parte decât în bunurile palpabile ale acestei lumi, înseamnă cu adevărat să renunti la fericire? nu înseamnă mai curând că ai găsit-o?... Atunci de unde vine această notă tristă?
    Pentru că orice viată de dincolo de suprafată, orice repliere în sine, implică profunzime si orice profunzime are un sunet grav.
    Dacă nu ne-am grăbi să confundăm tristetea cu gravitatea, această formulă de viată ni s-ar părea singura posibilă la un anumit grad de evaluare. El îi va spune mai târziu fiului meu: "Toate reusitele sunt zadarnice, doar continutul moral al actiunilor si al gândurilor asigură devenirea fiintelor".
    
    După-amiază
    
    Soare palid de după-amiază, acum, pe balconul hulubăriei mele, cu mirosuri domolite de toamnă; la celălalt capăt al câmpurilor golase, se zbenguiesc, îmbrăcati în haine deschise la culoare, copiii lui Nellie si câinii de la Curtea Mare. Mai departe, satul, învăluit în fum vioriu, Tazlăul, linia apropiată a zărilor dinspre Gropi si lantul albastru al dealurilor dinspre Sănduleni, culoarea Necuprinsului.
    Pe cărarea învăluită deja de înserare, aud venind de departe pasul ritmic al fratelui meu. Ce putin a trebuit, Doamne! în acest timp din urmă, să nu se mai audă la Tescani, pasul lui hotărât.
    
    Mai târziu
    
    Am găsit-o pe Nellie, cu stupefactie, zâmbind si rânduind cu grijă în dulap, provizia de pere si mere pentru iarnă. Albastrul decolorat al corsajului - întins pe torsul ei colturos - si fata răvăsită de neurastenie, reflectau un soi de blândete si de pace intimă.
    Liniste si activităti utile la sumbra si neputincioasa Nellie? Nu-mi credeam ochilor si am stat mult să privesc această minune, produsă în ea de modestul gest casnic.
    Iată deci ce efect poate avea asupra noastră cea mai neînsemnată împlinire utilă, ritualul datoriei zilnice - oricare ar fi ea, dusă la capăt în spiritul cerut. Nu există, după părerea mea, grandoare, fiintă mare, nici adevărată fortă fără muncă răbdătoare, fără efort dureros si permanent. Când vrei să ocolesti efortul, ajungi doar la o excrescentă de fortă si un simulacru de grandoare. Datoria expediată, prost împlinită mai ales, oboseste, plictiseste.
    Fatma a sosit în această dimineată de la Iasi, într-o camionetă a Crucii Rosii. Cu vălurile de infirmieră si veselia ei deschisă, se instalează pentru zece zile la Mama si întoarce pe dos casa si oamenii, cum îi stă în obicei. Simpatice totusi, eleganta si vioiciunea ei de tigancă, dar obositoare la extrem agitatia infernală, entuziasmele ei strigate la superlativ.
    
    22 Octombrie
    
    Este cald, anormal de cald, de câteva zile; aerul nemiscat este înăbusitor ca în plin Julie, înainte de furtună. Si în George Enescu, un aflux neasteptat de electricitate intensifică, de ieri, magnetismul de Titan Proteu. Rând pe rând arhanghel, copil nevinovat, sau fiară puternică pândindu-si prada, după cum îi dictează emotiile care se succed în el; aflux al cărui motiv precis nu-l cunosc, dar în care simt cum cloceste furtuna, ca în unele zile prea frumoase de vară.
    În el sau în mine se schitează primele fulgere, bubuie primul tunet? Este tunetul care se aude, departe, la orizont sau tunul de la Oituz?3)
    Fatma era foarte drăgută adineaori, la prânz, prea drăgută în costumul national asa de potrivit cu gratia ei de tigancă: catrintă rosie drapată în jurul, soldurilor ei feciorelnice, sânii tineri, liberi sub cămasa de borangic si ochi mai negri, frumosi de pică în această seară, cum mi se pare, care se opresc, cu insistentă, la fiecare cuvânt, de altfel, la marele artist.
    Este el sincer atunci când pare că nu observă lucrul acesta?
    Persist deci în astfel de obsesii?
    Asa s-ar zice, dacă judec după neasteptatea si absurda furie - stăpânită - dezlăntuită în mine de feminitatea pseudo-fatală a Fatmei, furie pe care, la sfârsitul mesei, mă duc să o calmez în umbra linistitoare a terasei rustice, să o sting în recea lumină a stelelor.
    
    Iasi, Vila Neuschatz
    12 Februarie 1918
    
    Plimbare cu pasi lenesi, în această după amiază, în partea de jos a parcului, alături de Pynx. Cer plumburiu, cer difuz de Februarie. Copaci, carpeni, crâng, încă tristi si goi, dar sub scoarta copacilor înviorati de dezghet, urcă si pulsează deja seva nouă. Liniste întinsă, adiere cu miros de zăpadă topită, tulburătoare suflare de înnoire.
    Fermentatii latente a tot ceea ce încolteste si va înflori si, în venele universului, grandios aflux de viată. Să pulsezi, să te împrospătezi, să te deschizi, că iubesti la unison cu seva, cu ritmul universal. Fericire a zeilor, bucurie prin care participi la Creatiune!
    Ce chip va avea viata în ziua în care seva va fi secat în noi, în care trupul nostru uzat nu o va mai contine, când ea va fugi din carcasa noastră uscată? Inevitabila tragedie a vârstei de la care nu te poti sustrage decât proiectându-te prin gândire ca si prin vointă, în domeniul Frumusetii pure, sublimând modalitătile de a iubi, de a dori si de a te bucura, renuntând, despărtindu-te de tine, înainte ca împrejurările să o facă si devenind de neatins pentru Dintele implacabil al Timpului. Dar pentru aceasta trebuie să fii în stare să sublimezi...
    În ciuda acestor sfaturi pe care mi le dau mie însămi, si pe care voi încerca să le pun în practică în timp util, presimt în vârstă o dramă psihologică si chiar spirituală, în ceea ce mă priveste, o redutabilă problemă estetică de rezolvat; o răscumpărare crudă a maiestătii mele si a bucuriilor terestre, o sumbră etapă plină de obstacole pe drumul greu al despărtirii finale. Despărtirea nu pare usoară decât atunci când posezi lucrul de care îti propui să te desparti. Si nu te desparti bucuros decât de cei care fug după tine. Dar, sărmanul de tine, o filozof învătat, în ziua în care fiinte si lucruri se depărtează de tine pentru că vei fi încetat să le mai atragi!
    Întâlnire intimă în această seară, la vilă, după cină. Am discutat îndelung despre Iubire... cu Pandy Psycha. Vrăjitor pentru femei si neîntrecut diplomat care găseste mijlocul de a reprezenta, în modul cel mai armonios din lume, la Iasi, pe Regele Constantin si pe adversarul său, Venizelos: grec cinic si rafinat, faun cu maniere perfecte, îmbrăcat de un perfect croitor, de o urâtenie inteligentă, vesel luminată de lampa cu abajur roz din colt, exercită asupra femeilor o atractie irezistibilă. Două din ele erau vizibil nelinistite, astă seară, de lunga mea conversatie cu el. În cursul acestei discutii în doi, mi-a atacat cu îndârjire înclinatia spre intuitie si exaltare. Regretabilă "harababură" după el, contrară dezvoltării autentice a personalitătii mele. Îsi propune să curete această personalitate care-l fascinează, pe de altă parte, de fiecare dată când îi ofer ocazia. A scos un întreg arsenal de foarfeci, scalpele si bisturie pentru a ataca, cu priviri înfierbântate si lingusirea piezisă care îl caracterizează, starea mea de gratie.
    Această stare de gratie îmi alterează, după el, judecata si viziunea asupra lucrurilor, făcându-mă să le văd si să mi le imaginez mai frumoase si altfel decât sunt. Capacitatea mea fericită de a transfigura realitatea nu este, în ochii lui, decât lipsă de curaj în fata realitătii, camuflare, supărătoare manie a fictiunii, care mă fac să pierd simtul si gustul pentru adevăr. Dacă pui un tablou sub o lumină care să-l avantajeze, trisezi cu ceva referitor la valoarea acelui tablou? Si atunci când soarele luminează peisajele, le falsifică dacă le însufleteste? Si apoi, dincolo de inteligenta lui de netăgăduit, de eruditia literară si artistică si cultul pentru formă, ce stie despre adevăr, acest elegant si simpatic satir de salon, care reduce toată Creatiunea la principiile si legile unei logici si unei culturi pur concrete si sociale si ale unei estetici în totalitate de suprafată?
    Ardoare totusi, ardoare cu care acelasi Psycha se oprea câteva săptămâni mai târziu, în fata unui măr înflorit ca să exclame: "iată frumusetea si iată adevărul"; am tras concluzia că prietenul Psycha stia totusi mai multe despre adevăr, decât credeam eu.
    Dragostea pentru formă nu implică obligatoriu ignorantă, depreciere a valorilor esentiale, cum suntem înclinati să o credem, noi ceilalti, observatori ai oricărei forme pe care nu o animă un principiu esential, care nu face apel la sentimentele noastre. Noi, cei pentru care doar sufletul, esenta fiintelor si a lucrurilor, calitatea si semnificatia lor metafizică, contează. Trebuie să adaug că în ostilitatea noastră fată de adoratorii formei pentru formă se amestecă si neîncredere; neîncrederea nestiutorului fată de cunoscător, a profanului fată de cel initiat, fată de o orânduire a lucrurilor care îi este inaccesibilă. Dinspre partea lor, acesti initiati dispretuiesc, neagă misterele care ne dau nouă viată, în virtutea neputintei lor de a le întelege. Ar fi deajuns să avem ceva mai multă cultură, în ce ne priveste, si mai putină uscăciune din partea lor, ca să ne întelegem si să ne completăm. Numai că iată! îngustimea, meschinăria spiritului omenesc, te împing să proclami drept adevăr irefutabil punctul tău de vedere sau convingerea ta personală.
    De aici severul spirit critic al lui Psycha cu privire la arderile mele interioare, în ciuda atractiei pe care o exercit asupra lui.
    Si de aici propria mea iritare în ceea ce priveste cunostintele si subtilitatea lui, cu tot ascendentul de netăgăduit pe care îl are asupra mea.
    Copiii, întorsi de la Tescani, s-au instalat din nou în vechea bojdeucă din Buna Vestire, ca urmare a unei noi întelegeri cu proprietarul care îi dăduse afară, în vara aceasta. La iesirea din spital, am găsit în salonul cel mare cele două porumbite ale Alicei, uguind si ciugulindu-se drăgăstos, pe pervazul din cărămidă al ferestrei. Si pe Baby, întins pe burtă pe covor, într-o pată de lumină a soarelui de apus, răsfoind cu seriozitate un catalog cu scoarte al Fabricii de Arme din Saint-Etienne, "în vederea", mi-a spus el, "unei importante comenzi de instrumente de vânătoare si pescuit pe care crede că o va face la numita fabrică, de îndată ce se va sfârsi războiul; si aceasta nu o să întârzie prea mult...", adaugă el, sententios.
    O, egoism magnific! O, supremă inconstientă a copilăriei fericite! În timp ce o lume întreagă se prăbuseste în jurul lui, Baby visează la porcusorii pe care îi va pescui în Tazlău si la vrăbiutele pe care o să le vâneze în tufele de la Tescani, cu carabina Flaubert, însemnată cu o cruce în cartea groasă, in-folio, de la Saint -Etienne. Această cruciulită anulează dintr-odată, în ochii lui, toate dezastrele mondiale si prin faptul că s-a oprit cu alegerea asupra acestei arme "usor de manevrat", spune el, carabina mai mult decât problematică, reprezintă deja pentru el o incontestabilă proprietate.
    De câte ori nu ne luăm dorintele drept realităti, ca si Baby si - mai putin drăgălăsenia - toate aspiratiile noastre nu egalează oare în acest moment, în inconstientă, iluziile lui Baby? Ce este mai descumpănitor, de exemplu, decât multumirea, echilibrul perfect al oamenilor sănătosi în mijlocul tuturor atrocitătilor care ne înconjoară... al horcăielilor de moarte care răsună dintr-un capăt în altul al lumii? Cum să justificăm această insensibilitate monstruoasă, pe scurt? Cred că prin întinderea, prin durata chiar a acestei suferinte si a nenorocirii universale, care depăsesc posibilitătile noastre de a îndura, si cu caracter colectiv, anonim, derutant, descurajând compasiunea individuală.
    Conducându-mă până la piciorul scării care se clătina, din Buna Vestire, fiul meu îmi mărturiseste intentia de a-i vinde bătrânului Ilie vrăbiutele pe care este sigur că le va vâna în tufisurile de la Tescani, cu carabina de la Saint-Etienne. Care Ilie le va servi numitele vrăbiute la masă, cu orez - pilaf turcesc, adaugă el. O specialitate a bătrânului bucătar de la Curte.
    
Traducere de
Elena Bulai
--------------------------------------------------------------------------------     
    1) Cumnata mea, Irina, a murit la putin timp după ce l-a născut.
    2) Fiul cel mic al familiei ducilor de Bolingbroke.
    3) Bătălie victorioasă comandată de Averescu.