- Care era ocupația părinților dumneavoastră, unde ați absolvit liceul?

- Sunt din județul Bihor, liceul l-am absolvit în Zalău, la colegiul Wesselényi.

- Era un colegiu confesional?

- Da, confesional, se numea Colegiul Reformat Wesselényi.

- Prin ?35-?36?

- Am dat bacalaureatul în ?36, și tot atunci am plecat la București.

- Ați luat bacalaureatul din prima încercare?

- Da, din prima.

- Cum ați reușit, pentru că pe vremea aceea l-au trecut foarte puțini?

- La sesiunea din primăvară l-am trecut patru din clasa noastră, la sesiunea din toamnă nici unul, iar mai târziu încă vreo trei-patru. Și-n anii următori la fel. Deși fusese o clasă bună. Păi, am tot învățat, cum am putut. Trebuie să spun că matematica a fost cea care m-a ajutat, pentru că mi-a fost apropiată, și se pare că am învățat-o cu plăcere, fiindcă?

- Ați avut profesori buni?

- Buni, am avut profesori buni la Zalău. Cei din vechea gardă au părăsit învățământul în primii ani, pe când eu eram în clasa întâia, a doua, așa că au venit profesori noi, chiar renumiți. La matematică, de pildă, l-am avut pe Macskássy Attila, care mai târziu a părăsit țara, la maghiară pe Szabó T. Attila, care pe atunci era profesor de liceu. Și la limbi străine, la franceză pe Kiss Gábor, dar în general au fost buni.

- Părinții dumneavoastră trăiau la Oradea, asta înseamnă că ați stat la internat? Ori ați stat în gazdă?

- La internat. N-aveam atâția bani ca să stau extern, în gazdă. În general, nu se poate spune că eram chiar copii de oameni săraci, pentru că cei foarte săraci nu aveau posibilitatea să învețe. La Zalău veneau copii de mici moșieri, de oameni cu venituri medii. Erau foarte puțini cei cu origine intelectuală, se găsea câte unul, dar puțini, aceștia veneau la Zalău și, bineînțeles, cei care nu aveau domiciliul la Zalău, stăteau la internat.

- Așadar ați reușit să vă dați bacalaureatul încă din vara anului ?36?

- Da, din prima încercare.

- Și de ce ați hotărât să vă faceți inginer?

- V-am mai spus, îmi plăcea matematica.

- Nu v-ați gândit la cariera de profesor de matematică, pentru care vă puteați pregăti mai aproape, la Cluj?

- Nu, erau prea mulți profesori pe atunci. Ca să zic așa, cei care au terminat la Zalău s-au dus la teologie, la drept sau să se facă profesori. Acestea erau profesiile la modă. Eu n-am vrut asta. E drept că Clujul ar fi fost mai aproape, dar nu?

- Dar de ce nu la Timișoara?

- Am vrut să urmez chimia, iar asta nu se putea decât la București. La Iași și la București, în cadrul Universității exista așa numita facultate de inginer chimist, dar diplomele de acolo nu erau complet echivalate. AGIR-ul de atunci, asociația inginerilor români nu accepta diploma obținută acolo. Cu un an mai târziu, în 1937, facultățile respective au și fost desființate, iar studenții au trecut la universitatea cea nouă.

- Ce era AGIR-ul?

- Asociația Generală a Inginerilor Români.

- Și atunci ați ajuns la București. Mai fuseserăți la București?

- Niciodată. Nu ajunsesem niciodată mai departe de Zalău. Nici la Cluj n-am fost. Deci Oradea, Zalău, aceasta a fost zona cea mai îndepărtată la care am ajuns. Am luat singur trenul din Valea lui Mihai, aici era gara noastră la calea ferată. Am luat trenul și am plecat la București să-mi încerc norocul. Aveam în sat un farmacist care terminase la București, el mi-a dat câteva îndrumări, spunându-mi unde să mă duc. El mi-a dat și adresa căminului, numele unor foști studenți, pe care să-i caut?

- Înseamnă că și el era încă tânăr.

- Era tânăr, terminase cu câțiva ani înainte, dar mai avea cunoștințe, prieteni acolo. Pe urmă m-am dus și eu.

- De la Zalău a mai venit cineva atunci?

- În anul acela nu, pentru că - așa cum vă spuneam - dintre colegii de clasă care au dat o dată cu mine bacalaureatul n-a venit nici unul la Politehnica din București. Toamna nu i-a reușit nici unuia, primăvara au mai fost doi cărora le-a reușit examenul de bacalaureat, și care au venit apoi la București. Au murit de-acum amândoi. Așa că atunci am plecat singur. A fost prin octombrie.

- Căminul era deja plin.

- Erau destul de mulți la cămin, dar toți cei care doreau își găseau un loc. Se puneau atâtea paturi câți solicitanți se prezentau, așa că atunci locuiam vreo 60 sau 70 în căminul de pe Sfinții Voievozi.

- Pentru anul întâi de facultate știu că nu se dădeau examene de admitere.

- Nu se dădeau, exista în schimb așa-numitul an pregătitor și, trebuie să spun, a fost un an destul de greu. În primul rând, am fost mulți, ne-am prezentat aproximativ 800 la diferitele facultăți, din care au intrat în anul următor 160, deci într-o proporție de aproximativ unu la cinci. În cursul anului pregătitor au existat o serie de materii care nu ne-au fost, ca să zic așa, de prea mult folos ulterior, își aveau rostul doar ca să-i cearnă pe oameni. Au fost deci materii mai grele. Firește, de specialitate, dar din acelea, care n-au reapărut, n-am mai avut nevoie de ele.

- Pe parcurs s-au pierdut mulți dintre cei care s-au cazat în anul întâi pe Sfinții Voievozi?

- Nu mulți, tocmai acest lucru a fost foarte interesant, că noi, studenții maghiari care stăteam acolo, am intrat în anul următor cu rezultate foarte frumoase, așa că nici nu prea îmi amintesc dacă au căzut doi sau trei. Ceilalți au intrat, și toți cu rezultate foarte frumoase.

- Probabil că, din capul locului, i-au cernut bine la bacalaureat.

- Bacalaureatul i-a cernut pe toți, pe toți, din orice parte a țării ar fi venit.

- La fel și pe români?

- Da. Nu se poate spune că am fost cernuți pentru că eram unguri. E drept că trebuia să dăm bacalaureatul în limba română și, desigur, nu era ușor să răspunzi românește la examenul de filosofie, materie pe care o învățasem cu toții în limba maghiară. Nici la matematică, nici la fizică, și nici la științele naturale pe care le-am studiat pe toate în limba maghiară. Istoria, geografia și limba română nu erau o problemă, pentru că fuseseră învățate românește. Și chiar dacă nu știai bine românește, dacă ai învățat lecția, știai să răspunzi. Dar la materiile învățate în maghiară chiar că nu era ușor să răspunzi românește. Dar numai din acest punct de vedere. Altminteri nu, eu cel puțin? Am dat bacalaureatul la Oradea, ne-au dus acolo, pentru că fuseseră stabilite centrele de bacalaureat, iar la Oradea singura școală în limba maghiară care a dat bacalaureatul în centrul respectiv a fost școala noastră.

- La Oradea nu exista școală?

- Au existat, dar numai în limba română, liceul Gojdu din Oradea și altele.

- Liceu în limba maghiară n-a existat la Oradea?

- Nu.

- N-a fost școală maghiară la Oradea? Nici confesională?

- A fost o școală de fete de patru clase. Așa că la centrul acesta au venit din Șimleul Silvaniei, unde funcționa un liceu românesc, din Oradea, din Beiuș. Numai din școli românești, doar a noastră a fost de limbă maghiară. Noi patru am trecut, dar nici din celelalte școli examenul n-a fost trecut mai bine. Situația era că trebuia să știi, și acest lucru a fost privit cu seriozitate. Președintele comisiei mele de bacalaureat a fost profesorul Daicoviciu.

- Istoricul?

- Da, el. Era profesor universitar la Cluj. În general, președinții comisiilor de bacalaureat erau profesori universitari. Restul profesorilor veneau din Vechiul Regat, deci nu erau de prin părțile locului. Profesorul de matematică fusese din Dej, deci despre el putem spune că era de pe aici, din apropiere, dar a venit unul căruia i se dusese vestea, îl chema Țigaleta. Când s-a auzit că va veni el, mulți au spus că nici nu merită să ne prezentăm. Dar eu am reușit foarte bine, n-am avut probleme cu el, la matematică am luat examenul cu zece, iar dacă cineva a luat un zece la bacalaureat era în atenție, la celelalte materii nu putea fi?

- Cum se făcea înscrierea la București, de ce fel de acte aveați nevoie?

- Nu-mi aduc aminte exact, dar nu era nevoie? Trebuia să prezentăm certificatul de bacalaureat.

- Taxa școlară?

- Trebuia plătită, dar era mică, cred că vreo 2.000-2.500 de lei. Asta trebuia plătită în două rate, semestrial. În primul an pregătitor nu se acordau burse, deci prima rată trebuia plătită. Pe urmă fiecare se descurca cum știa, dar ceva bani se găseau mereu. În general, nici un student din București n-a făcut foame, nici unul n-a fost nevoit să-și întrerupă studiile pentru că n-avea bani, n-avea ce mânca, n-avea unde să stea, sau n-avea din ce plăti taxa școlară.

- Situația aceasta aș vrea să mi-o explicați mai pe îndelete. Dacă cineva nu avea bani deloc, din ce putea trăi?

- Au fost și din aceștia. Făcea ceva. Tehnicienii depanau aparate de radio sau altceva, se duceau la un atelier și munceau acolo. Alții făceau desene tehnice, altul prelua o treabă de la alt student, îi făcea niște planuri sau îi desena ceva. Pe urmă ajutoarele, căminul studențesc și ajutoarele oferite de cercul Kós Ferenc.

- De unde provenea acest ajutor?

- De la biserică, din organizarea balurilor studențești? Apărea mereu câte ceva, se găsea totdeauna o soluție pentru fiecare. Și nici nu era nevoie de mulți bani, ca să fiu sincer. Pentru căminul studențesc se plăteau 200 de lei lunar. Dar asta vorba vine că se plătea, nu plătea nimeni, mai bine zis, foarte puțini. Nu erai silit să plătești, pentru că de fapt nu te dădea afară niciodată. Masa, prânzul și cina puteai să le iei la un particular care ținea un fel de cantină. Unii prânzeam și cinam acolo, dar nu mulți, vreo 10-20, când aveam bani. Când nu aveam, ne duceam la prânz la un mic restaurant, luam de 10-12 lei o jumătate de porție din ceva, iar de cină ne cumpăram 100 de grame de parizer la Mihalache, măcelarul de vizavi, care ne dădea și-un pic de muștar, luam o jumătate de pâine, și rezolvam cina cu 6-8 lei. Și, desigur, mai primeam alimente și de acasă.

- Ați fost mai mult tineri veniți de la țară sau erați mai amestecați?

- Amestecat, destul de amestecat, dar majoritatea din Secuime, iar cei din alte părți au tras mai mult la Institutul Politehnic. Asta, deoarece alte facultăți se găseau, în general, și la Cluj, ceea ce, evident, era mai aproape, așa că se duceau mai degrabă acolo. Pedagogie, medicină se putea face acolo, chiar la trei-patru facultăți. Dar facultățile de cultură fizică, de arte frumoase, de farmacie care se găseau numai la București.

- Când ați ajuns ca novice la căminul de pe Sfinții Voievozi, ați găsit deja o societate, o ierarhie studențească formată?

- Da, chiar foarte bine structurată. Asta se vedea mai ales din felul camerei în care ajungeai. Existau camere cu două paturi, dar și altele cu douăsprezece, ba chiar cu cincisprezece. Evident, noi, cei din anul întâi, ajungeam în cea cu douăsprezece paturi, numită Congo sau în cea cu cincisprezece, căreia i se spunea Siberia. Aceasta din urmă era foarte friguroasă, cealaltă, cu ferestrele ce dădeau spre stradă, era foarte zgomotoasă. În primii doi ani am ?locuit în Siberia?, iar apoi într-o cameră cu opt paturi, în care am rămas până la terminarea studiilor, și în care s-a adunat o colectivitate stabilă, destul de onorabilă. Repartizarea locurilor în camere se făcea pe baza unui punctaj riguros. La începutul fiecărui an se stabilea ordinea exactă. Se lua în considerare în ce an ești, de când ai venit în București, ce rezultate ai obținut la examene și alte asemenea, ordinea locurilor stabilindu-se pe această bază. Așa se ajungea în camerele cu două, trei, patru paturi și așa mai departe.

- Când ați ajuns acolo, în anul întâi, cine era lider în rândul studenților, cine se bucura de mai mult prestigiu?

- Când am ajuns, secretarul căminului studențesc - el însuși student - era Iski Iván, ajuns apoi inginer mecanic la Baia Mare, probabil că e pensionar de-acum. El era secretarul studenților, la el m-am prezentat, pentru că era și el de prin părțile Zalăului, iar prietenul nostru farmacist, de care am amintit, mă îndrumase la el. Printre ingineri au mai fost Dengyel Ádám și Mock László - aceștia au plecat în Ungaria, trăiesc acolo. Printre farmaciștii care au rămas la cămin se găsea Horstner Szilveszter, el a ajuns asistent universitar. În prezent e conferențiar universitar la Facultatea de Farmacie. Au fost acolo mulți așa ziși ?studenți bătrâni?, și acel Iski stătea de zece ani în cămin.

- Cum așa?

- Păi de ce nu, trăia bine, nu trebuia să plătească, nu trebuia nimic? De altminteri, se pregătea ca inginer electrotehnist, și era unul dintre principalii depanatori radio, care câștiga bine, și nu se omora cu învățătura. Până la urmă a terminat și el, nu putea s-o țină așa la infinit, trebuia să termine la un moment dat.

- Mi-au spus unii că nu-și puteau permite luxul să-și amâne examenele pentru sesiunea de toamnă, pentru că nu le permitea punga.

- Dar, vă spun, ăștia își puteau permite, a fost, de pildă, unul Simon István care, îmi aduc aminte, a trecut prin toate facultățile, a fost la Facultatea de Istorie, de Matematică, mai târziu la Teologie, le-a încercat pe toate la rând.

- Fusese o personalitate multilateral dezvoltată!

- Da, e drept că n-a învățat niciodată, dar? Era și el un ?student bătrân?, cum au mai fost câțiva. Dar, o dată cu venirea noastră, s-a format, ca să zic așa, o nouă gardă. În primul rând, cei de dinaintea noastră terminaseră șapte clase, noi am fost primii care am terminat opt clase de gimnaziu, și poate că a existat și un spirit nou, am fost mai serioși, aș zice - mai puțin carieriști, mai mult silitori, și am învățat. Cei de dinaintea noastră trăiau din faptul că erau acolo, aveau unde locui, aveau o existență, beneficiau de ajutoare, de una-alta?

- Balul studențesc când se organiza?

- În fiecare an, cel puțin, nu-mi amintesc?

- Dar în ce lună?

- În ianuarie. Iată, cel din urmă bal, din 1940. Sunt aici pe listă numele participanților, pe unii dintre ei nici eu nu mi-i mai amintesc și, evident, despre o bună parte dintre ei nu știu unde se află.

- S-ar putea cumva copia lista, pentru că aș dori să am și eu numele lor?

- V-o dau pe asta.

- Am s-o fotocopiez. Balul se ținea, deci, în fiecare an în ianuarie?

- În ianuarie, în perioada de carnaval. Desigur, s-a ținut și în anul întâi, dar nu-mi amintesc foarte exact. Eu am stat patru ani, și în perioada respectivă au fost organizate de mai multe ori, cred că în fiecare an.

- Primul an este de obicei anul naivităților. Așa a fost și în cazul dumneavoastră?

- Dintr-un anumit punct de vedere a fost o naivitate. Nu aș putea spune din ce punct de vedere. Am fost naivi, pentru că eram copii, la urma urmei, având 18 ani am ajuns în București, ca să zic așa, într-un oraș mare. Evident, în comparație cu Zalăul, Bucureștiul era mare, e limpede că eram naivi. În privința învățăturii însă, nu. Am luat-o cu seriozitate, iar anul pregătitor a fost foarte greu, trebuia, deci, să ne pregătim serios, pentru că știam, urmează examenele, și am învățat pe rupte. Și în mod deosebit la Politehnica din București exista o atmosferă bună, ca de școală medie. De altfel îi și spunea Școala Politehnică. Mai târziu s-a renunțat la denumirea de ?școală?, care provenea din traducerea modelului francez - École polytechnique -, dar se și spunea că stilul însuși indica acest lucru, că era obligatorie prezența la cursuri, că se învăța de la o oră la alta, pentru că se țineau tot timpul seminarii, se dădeau lucrări de control, deci nu metode academice. Despre cei de la Drept știam că ori se duceau, ori - în general - nu se duceau la cursuri. Dacă voiau - învățau, dacă voiau - se prezentau la examene. La noi, trebuia să ne pregătim de la oră la oră, pentru că trebuia să răspundem, să dăm lucrări de control, și toate contau în nota de admitere.

- Deci, după un an, când dădeați examene, se numeau ?de admitere??

- Da, examen de admitere. Am fost opt sute în total, am învățat cu toții aceeași materie, iar după aceea fiecare intra la specialitatea corespunzătoare și unde dorea, la construcții, mecanică, minerit, chimie, în funcție de punctajul obținut.

- Cum adică, dorea degeaba, să zicem, la chimie?

- Se putea obține un maximum de 160 de puncte. Erau 8 materii, nota cea mai mare fiind de 20. Notele se dădeau de la 1 la 20. Nota cea mai mică, de trecere, era 12, iar cea mai mare, de 20. Desigur, nu obțineam 160 de puncte, dar pentru Facultatea de Mecanică sau pentru cea de Chimie, să zicem, trebuia să obținem un minim de 120 de puncte. La cea de Construcții 115, dar la mine sau Silvicultură ajungeau 105 sau 110 - iar dacă cineva nu obținea numărul necesar de puncte, și se prezentase la Mecanică, dar obținea numărul necesar la Silvicultură, putea să treacă acolo.

- Și, în general, candidații alegeau în acest fel, nu voiau să piardă tot anul?

- Da, dar oamenii își cunoșteau în general capacitatea, și porneau din capul locului că, uite, trebuie să obțin 120 de puncte, pentru că de atâtea am nevoie.

- Dumneavoastră ați vrut de la început la Facultatea de Chimie?

- Da, la Chimie. De altminteri, am obținut 140 de puncte, un punctaj ridicat.

- Dar Arhitectura?

- Era separată, nu ținea de Politehnică.

- Dar arhitecți aveați?

- La noi nu erau, cel puțin nu în cadrul căminului studențesc. Adică, am avut un caz, o fată. Era soția lui Imecs Márton. Parcă-i spunea Mona.

- Fetele aveau cămin?

- Fetele nu aveau. A fost interesant că în toamna lui ?40 am ajuns pentru ultimul an la Budapesta, au ajuns și ei acolo. Imecs Marci ca inginer mecanic. Au fost în general puține studente, câteva la Arte Frumoase, numai de acolo le știam, și câteva figurează în programul acesta.

- Primul an însemna cunoașterea unui univers nou, cred că din două puncte de vedere: pe de o parte cunoașterea Bucureștiului, iar pe de alta cunoașterea maghiarimii din București, cu un profil aparte în raport cu ceea ce ați văzut la Zalău sau în satul natal.

- Da. Am intrat în legătură cu maghiarii bucureșteni. În primul rând, în cadrul căminului studențesc se organiza aproape săptămânal o întâlnire, la care veneau și ei. Pe de altă parte, ne ocupam pe linia bisericii, Biserica Reformată de atunci era cea care încerca să stabilească legături între noi, sau măcar să ne ia în evidență, să ne cunoască. Ne tot duceam și noi în vizită pe-acolo. Adică din cine se constituia maghiarimea din București? Dintr-un număr de intelectuali ajunși acolo, preoți, medici, câte-un inginer?

- De cine vă amintiți dintre ingineri?

- A fost unul pe nume Balla, antreprenor în construcții, deci dintre cei care țineau de cercuri mai suspuse. Pe urmă cei din popor care au migrat în cursul unor ani îndelungați spre București și unde, ca să zic așa, au fost integrați. Îmi amintesc că prin Floreasca - pe atunci era un loc destul de sălbatec - prima construcție mai mare a fost a unei fabrici, în rest se găseau doar niște cocioabe suprapopulate. Când intram printre cocioabele acelea și întrebam de unguri, în genere se știa unde locuiau, și ne îndrumau unde să-i căutăm.

- De ce să-i căutați?

- Să-i inventariem, deci să-i numărăm, aproximativ câți sunt.

- Din inițiativa cui?

- A bisericii. Dar, sincer vorbind, se vorbește mult despre numărul ungurilor care trăiau în București. Unii spuneau că, după Budapesta, era al doilea oraș unguresc. Nu știu câți erau. Se vehiculau multe cifre, dar nici una nu era adevărată. De fapt, nimeni nu cunoștea acest număr. Nici eu, și nici mulți alții care ne ocupam de recensământul respectiv, nu știam. Acesta este adevărul. Să fi fost vreo 100-150.000, dar toate erau cifre aproximative. Mulți păstrau legătura cu biserica, plăteau și impozitul ecleziastic, veneau la un fel de școli duminicale, la spectacole, dar aceștia reprezentau un procent neînsemnat din numărul lor. Mulți negau că erau unguri. Te duceai să-i cauți, dar ei nu și nu - după ce le spuneai însă că n-au nimic de plătit, că n-am venit să le cerem bani, începeau să vorbească ungurește, să spună că sunt maghiari. Atunci nu mai aveau rezerve.

- Dar exista pe strada Zalomit o Societate Maghiară, nu vă amintiți de ea?

- Nu exista încă.

- Poate nu mai exista. Nu vă amintiți?

- Îmi amintesc, știu, strada Zalomit, lângă Cișmigiu.

- Da. Ce era acolo?

- A existat doar după ?45. Înainte nu era nimic.

- Știți sigur acest lucru?

- Eu, cel puțin, nu știu să fi fost ceva.

- Dar Societatea Szent István (Sfântul Stefan)?

- Nu, nu. Catolicii, inclusiv cei din rândul studenților, se duceau la Biserica Italiană, cea de pe Magheru. Biserica Reformată a fost cea care s-a străduit să țină laolaltă lumea, ca să zicem așa, în sens unguresc. Toată conducerea cercului Kós Ferenc acționa de fapt sub auspiciile acestei biserici.

- În anii ?30 n-a fost nimic în strada Zalomit?

- Cunosc unde e strada, fiindcă am locuit în București din ?50 până în ?53, dar și înainte, veneam la București din ?45, așa că știu unde e strada Zalomit. Dar înainte de perioada asta nu știusem unde e strada, ori dacă avusese vreo altă denumire sau nu. Dar înainte vreme n-a fost nimic acolo.

- Nu se întâmpla nimic acolo, nu era un loc în care să se întâlnească lumea?

- Lumea se întâlnea la noi, pe Sfinții Voievozi, și la biserica reformată din spatele Palatului, care a fost apoi demolată, ca și la casa de rugăciuni din cimitirul reformat. Că exista și un cimitir reformat. Să zicem că acestea au fost locurile unde se întâlneau.

- Toată lumea spune că în perioada interbelică, la Cișmigiu tot timpul puteau fi văzute slujnice din secuime.

- E adevărat, erau foarte multe. Deci oamenii aceștia au ajuns aici, și mulți au încercat să nege că sunt unguri. Asta nu înseamnă că ar fi devenit români, nu, n-au devenit, vorbeau cum doreau, nu se punea problema. Afirm că, cel puțin în București, nu existau asemenea constrângeri, ca cineva să? Își dădeau copiii la școala pe care și-o alegeau, mulți în școli românești, pentru că se găseau în apropierea lor, și nu-i mai trimiteau la școala maghiară de pe Sfinții Voievozi, deși ar fi fost primiți și acolo. Dar nu-i trimiteau, ci îi dădeau la școala cea mai apropiată.

- Dar, în afară de Sfinții Voievozi, au existat și alte școli în limba maghiară. Nu vă amintiți de asta?

- Nu. N-au fost.

- Deci între anii ?36 și ?40 n-au existat.

- Nu.

- Reîntorcându-ne la maghiarimea din București, cine făcea parte din înalta societate? I-ați amintit pe preoți?

- Printre preoți se numărau Kányádi, Nagy Sándor, Tokés - aceștia trei. Apoi Bak Elek printre medici, Winkler a fost deputat.

- Vă întâlneați adesea cu deputații?

- Da.

- Înseamnă că țineau legătura cu dumneavoastră, cu cercul Kós Ferenc.

- Cum să nu, au ținut-o. Odată am avut și ceva treabă cu Winkler, pentru că am fost arestați, și atunci? asta s-a întâmplat în 1939. La Cluj, la Nagy Béla - acum el e profesor la Institutul de Arte Frumoase.

- La Abódi Nagy Béla?

- Da, la el. I s-a făcut în 1939 o percheziție la domiciliu, s-au găsit niște versuri care n-au plăcut Siguranței de atunci și niște scrisori. Corespondam cu el, era vorba de scrisori obișnuite, cărți poștale de la vărul lui, Nagy Géza, și de la mine. Am fost prins la București, și dus la Zalău, acolo m-au ținut câteva zile, pe urmă am fost dus la Cluj, la Tribunalul Militar, de unde mi s-a dat drumul. Mi s-au pus câteva întrebări, ce legătură există între noi, dacă scriem și noi versuri etc. Nefiind vorba despre nimic deosebit, mi s-a dat drumul. Dar știu că, după ce am fost reținut, Winkler și-a făcut numaidecât apariția la poliție, acolo, pe Calea Victoriei, lângă CEC. Pesemne a fost înștiințat de către cei din căminul studențesc, așa că Winkler a apărut imediat, și calitatea lui de deputat și-a făcut efectul, n-am mai fost băgat în celulă, m-au ținut într-un fel de anticameră și n-am avut parte de neplăceri. În tot cazul, deputații maghiari - toți cei 15 - se străduiau, interveneau în astfel de cazuri, dacă s-ar fi produs nedreptăți.

- Pe atunci se instaurase dictatura regală și nu existau partide.

- Da, dar partidul maghiar se păstrase, în coaliție.

- În acea vreme i se spunea Comunitatea Populară Maghiară. Pe atunci se găsea și Mikó Imre în capitală, nu?

- Da, și el, și Inczédy-Jocksmann.

- Țineați legătura cu acești conducători politici?

- Nu prea.

- Nici agitație de stânga nu se făcea pe Sfinții Voievozi?

- Știu doar despre o singură agitație de stânga. Un chimist, dar de la Universitate, îl chema Osztrovszky György, nu știu dacă ați auzit despre el. A terminat la Cluj, probabil în 1934, îl cunoșteam bine. La un moment dat a fost scos din căminul studențesc. Mai târziu am auzit despre el că avusese legături de stânga. Atât am știut atunci? Nu făceam politică. Noi, ca studenți maghiari, nu ne-am ocupat nici de cealaltă parte, adică nici de Garda de Fier. Eram relativ puțini în anul nostru, vreo 30-40, și aveam relații bune cu colegii români, dintre care mulți erau legionari. Au avut loc anumite demonstrații, și atunci ei ne preveneau, ?Băieți, nu veniți mâine, noi vă cunoaștem, dar ceilalți nu, să nu aveți cumva neplăceri.? În general aceste manifestații au fost îndreptate împotriva evreilor, împotriva ungurilor numai la Medicina veterinară și la Institutul de Medicină, dar mai ales la Medicina veterinară. La Politehnică n-au avut loc asemenea manifestări, acolo se găseau în general oameni mai lucizi, ca să zic așa, care ne avertizau mereu, iar noi în ziua respectivă nu ne duceam la cursuri. În anul nostru, la Chimie am fost doi maghiari - Salamon Imre din Brașov, catolic, și eu, reformat - și îmi aduc aminte că, în fiecare dimineață, înaintea cursurilor se făceau rugăciuni pentru a-i elimina pe evrei, căci evreii nu luau parte la rugăciuni, fiind astfel îndepărtați de la cursuri. În timpul rugăciunilor, desigur, toți își făceau semnul crucii. Salamon, fiind catolic, își făcea și el, eu ca reformat - nu. Se tot uitau la mine că de ce nu, până când le-am explicat că sunt de altă religie, dar tot creștină, nu iudaică.

- Da, pe biserica reformată din spatele Palatului se pusese o cruce - deși aceste biserici nu au cruce -, pentru că altfel bucureșteanul simplu ar fi putut crede că acolo e cine știe ce biserică păgână.

- Anul nostru a fost frecventat atunci de mai mulți evrei, chimia fiind o ramură care le plăcea.

- A făcut carieră vreunul dintre ei?

- Nu știu, mai târziu m-am văzut în general cu foarte puțini colegi de an, doar cu vreo doi-trei dintre ei.

- Am aflat că în mai, iunie se făceau serbări câmpenești la pădurea Andronache. Studenții participau și ei?

- Da, participam. E drept că erau organizate de maghiari, dar acolo se întâlneau tot felul de oameni. La urma urmei, nici la balul studențesc nu luau parte numai unguri, veneau și mulți români. Erau invitați foarte mulți. Acolo totul se făcea pe bani, cine plătea? și erau invitați destui oameni bănoși, deoarece studenții din asta trăiau. Iar în pădurea Andronache veneau mulți, fiindcă era un foarte bun loc de excursii al Bucureștiului. Din păcate, mai târziu a fost abandonat, deși fusese foarte plăcut să te duci în după-amiezele de duminică la iarbă verde. Ieșirile acelea nu aveau însă nimic special, fiind simple excursii, cu dans, cu bere, cu mititei, cu alte asemenea.

- Când ați început să le frecventați, aceste serbări câmpenești aveau deja tradiție?

- Da, noi ne duceam acolo ca la ceva cunoscut.

- Mi-ați arătat programul ultimului bal studențesc, la organizarea căruia ați participat ca secretar. În ce consta organizarea?

- În primul rând, trebuia asigurată sala, muzica, aprovizionarea, tipărirea și expedierea invitațiilor, pe urmă problema banilor. Evident, trimiteau bani nu cei care participau la bal, ci veneau de peste tot din Ardeal, le trimiteam invitații tuturor celor care erau cineva la ei acasă, banii veneau mai ales din partea lor, nu de la participanți, din biletele de intrare. Și se strângeau bani destul de frumoși.

- Cam câte invitații trimiteați cu prilejul unui asemenea bal?

- Vreo două mii.

- Și cui trimiteați invitațiile?

- Personalităților din partea cărora așteptam? Președinților de onoare, cum ar fi Bánffy Miklós, Bethlen György, apoi Sulyok, episcopul, Szász Pál, președintele EMGE. Bineînțeles că aceștia nu veneau, apărea eventual unul dintre ei.

- La ultimul, la cel din ?40, a participat vreo personalitate?

- Da. Inczédy-Jocksmann a fost prezent, îmi amintesc de el, dar ceilalți nu prea au fost pe-acolo. Au contribuit însă cu sume destul de însemnate, ca și alții, nu-i așa, de la Cluj și din alte părți, de peste tot.

- Presupun că le-ați trimis invitații tuturor episcopilor, directorilor de bănci?

- Desigur, dar și profesorilor universitari, multora chiar dintre profesorii români, din București.

- Dar cine forma publicul propriu-zis?

- Păi, unguri din București, studenți?

- Cu cine dansau, de vreme ce spuneți că studente nu prea erau?

- Veneau tinere bucureștence. La căminul studențesc din Sfinții Voievozi aveam săptămânal câte o serată cu dans.

- Nu știam!

- Ați fost pe acolo?

- Da, dar bombardamentele au distrus parțial căminul.

- Într-o aripă, în cea stângă, cum intrăm, se găsea căminul studențesc. În aripa dreaptă funcționa școala. Între ele se afla o sală mare, în care se țineau slujbele evanghelice. Deasupra acesteia, la etaj, era Siberia. Și-n sala aceea mare aveau loc întrunirile. Se prezenta un spectacol oarecare, urmat de dans.

- Ce fel de spectacol?

- Un student cânta la pian, alții recitau, dar nu acesta era lucrul esențial, spectacolul se termina repede, esențial era dansul care urma.

- Cine erau partenerii de dans?

- Erau multe fete care trăiau în București, venite din alte părți. Cum au venit? De pildă am cunoscut și eu una mai bine. Au fost transferați la București mulți lucrători de la căile ferate, îmi aduc aminte, din Oradea, din Cluj. Fetele acestora veneau și ele la serate.

- Căsătorii nu s-au încheiat așa?

- Nu știu. Am curtat și eu o fată, dar s-a întors în ?40 cu familia la Cluj. Lucrau la căile ferate. Eu, în schimb, am ajuns la Budapesta, legăturile dintre noi s-au rupt, iar ea s-a căsătorit apoi la Cluj? Dar erau multe fete din acestea, deci nu era dificil să se adune 30-40 de fete la o serată, și nici sala nu era prea mare ca să încapă multă lume, așa că 30-40, chiar 50 de fete puteau fi adunate? și atâtea veneau mereu.

- Căminul din Sfinții Voievozi își exercita puterea de atracție și asupra lor?

- Cum să nu. Asupra acestor maghiari așa-ziși mai nou veniți - asta se întâmpla prin 1939? În București nu era greu să-ți păstrezi limba, pentru că eram mulți, nu ca în cazul celor ajunși, să zicem, în America sau în altă parte, unde a doua sau a trei generație își uită limba. Aici se putea frecventa și școala maghiară, unde avea mereu posibilitatea să?

- Se spune că cercurile meșteșugărești se cam burzuluiau la adresa studenților. Că Societatea Maghiară era foarte închistată, fiind într-un fel împotriva intelectualilor. Dumneavoastră spuneați că nu vă amintiți de cea din strada Zalomit.

- N-a existat așa ceva. În primul rând, nu știu nimic că ar fi existat și vreo altă organizare maghiară decât aceasta.

- Decât aceasta a lui Kós Ferenc.

- Da. Nu știu să fi existat. Nici contradicții nu puteau să existe, că nu era cu cine. Nu știu să fi existat alta.

- Prin anii ?30 a apărut cercul Tinerii Ardeleni, cercetarea etnografică, sociografică, apoi Creditul. Cercul Tinerii Ardeleni amintește o întâlnire cu membrii cercului Kós Ferenc, în cadrul căreia a prezentat și Mikó Imre o expunere, a existat deci legătură între ele, vizite între asociații studențești și altele - vă amintiți de asta?

- Îmi amintesc de ceva asemănător, când ne-au vizitat reprezentanții studenților clujeni, Kállay, care era medic și un altul? cumnatul lui Juhász Pista, profesor la Teologie, care nu de mult s-a pensionat. Prin ?39-?40 el a fost secretarul căminului studențesc, a și locuit acolo. Și Tonk Emil, care ori era student la medicină sau terminase deja medicina la Cluj, și știu că ei au venit odată. Au fost mai mulți, dar de ceilalți nu-mi aduc aminte. Dar ce au făcut, la urma urmei, nu știu. În orice caz, au vrut să stabilească legătura între studenții clujeni și bucureșteni. Știu, s-a produs și o neînțelegere, s-au simțit ofensați, la început s-au cam dat mari și tari, au tratat de sus studențimea bucureșteană, și-atunci s-a trecut la ceea ce se numea ridicare. Ați auzit despre ea? Era un obicei din ăsta studențesc, nu vi s-a povestit?

- Nu, nu.

- Am fost ridicat și eu. Asta însemna că atunci când tânărul intra - putea fi, de pildă, și Tonk Emil, medicul - era înconjurat de câțiva studenți care îl măsurau, cât e de puternic, și începeau să zică ?Uitați-vă la el, ăsta e în stare să ridice 300 de kile.? Se minunau cu toții: ?Chiar așa? Nu cred!? ?Facem pariu?? Și așa mai departe. Dar cum le ridică? Păi se pun oamenii pe el, iar el îi ridică. Cel în cauză se întindea atunci în pat, pe spate, se așezau patru inși pe el, ?Ei, mai lipsesc 60 de kilograme?, spunea careva. ?Domnule coleg, ce greutate aveți?? Exact cât mai trebuia, și-atunci, culcat cum era, l-au bătut bine. În asta consta ridicarea. Pasul următor se făcea când cel în cauză era destul de furios că fusese bătut și intra un altul, care trebuia ridicat la rândul lui. Atunci acum se spunea primului ?Uite, acum vei fi tu cel care-l ridici, fă-i bucuria.? Era introdus apoi un alt tip, unul mai în vârstă, care se culca și el. Se întindea pe spate, se așezau trei-patru pe el, că nici nu se mai putea mișca, acum se desfăceau pantalonii, și acum se turna în ei o cană cu apă. Asta se chema secțiune. Ridicare și secțiune. Asta acum s-a făcut și lui Tonk, și celuilalt venit de la Cluj, amândoi ușor umflați în pene și care, ofensați, au părăsit sala. Îmi amintesc mai mult de cazul acesta. Legături mai deosebite nu s-au stabilit însă. Aveam o situație, să zic așa, materială, mai bună decât cei din Cluj, eram și mai puțini. La Cluj erau cam o mie de studenți maghiari, noi eram, să zicem, cam o sută cincizeci. Iar ceea ce primeam, trebuia împărțit la mai puțini, deci din punct de vedere material stăteam mult mai bine, și eram mai solidari decât clujenii. Dar despre alte legături pe linie organizatorică sau de alt fel nu știu, n-au existat.

- La manifestări din acestea spirituale n-ați participat?

- Nu, eram ocupați cu munca noastră. Vara se făcea o practică obligatorie, ceea ce răpea timpul liber al oamenilor, așa că nu se ajungea la munca prin sate, la folclor și alte asemenea. Îmi amintesc mai degrabă din perioada liceului de niște conferințe IKE - Uniunea Tinerilor Creștini ținute vara. Le organizau mai mult clujenii, care erau mai apropiați și pe linie bisericească.

- Un sociolog român mi-a povestit că și Dimitrie Gusti a făcut vizite pe Sfinții Voievozi cu câțiva etnografi, sociologi și că au avut câteva discuții acolo despre probleme de etnografie, sociografie?

- Se poate, dar nu știu nimic despre ele, de altfel n-am fost prezent peste tot, așa că nu știu să fi avut loc.

- S-ar putea ca aceste manifestări să fi avut loc mai devreme, la începutul anilor ?30. Ați avut relații mai apropiate cu familii din București?

- Ne-am avut bine cu mai multe familii. Au fost vreo trei-patru familii pe care le vizitam.

- Singur, sau se obișnuia să fie invitați studenți la masă? Cum erau relațiile acestea?

- Făceam curte la fete. Sau era vorba de părinții vreunui prieten, care se mutaseră și ei aici, și ne vizitam, deci, un coleg.

- Așadar, nu era vorba de ceva organizat?

- Nu.

- Întorcându-ne la studii, anii următori au fost la fel de grei ca primul?

- Nu chiar la fel. În primul rând trebuia să fii prezent în laborator, acest lucru era obligatoriu. Cursurile, nu la toate materiile, dar, în general, au fost obligatorii. Unii profesori țineau să fii prezent la curs, alții erau mai îngăduitori, și permiteau ca lista de prezență să fie semnată de altcineva, cum mi se pare că se întâmplă și acum, deci depindea de profesor. Fapt este că trebuia să se învețe, deci cred că? mai mulți mi-au cerut părerea, m-au rugat să compar Politehnica din București cu cea din Budapesta, pentru că am trecut prin amândouă. Se poate trage o paralelă, și e foarte interesantă deosebirea. Nivelul celei din București era înalt, numai că nu toți atingeau acest nivel. Cel care învăța cu seriozitate, obținea o pregătire de un înalt nivel. Aceștia erau cam 15-20%. Ceilalți treceau. La Politehnica din Budapesta, nivelul era general. Nu se putea ca cineva să rămână la un nivel scăzut, pentru că era eliminat. Acolo anul întâi nu se numea an pregătitor, dar cei care în anul doi nu aveau loc în laborator, erau eliminați pe acest criteriu. Pentru anul întâi se admiteau circa 60 de candidați, iar pentru anul doi în laboratoare existau doar 25-30 de locuri, restul anului fiind eliminat. Exista un nivel, în general, mai uniform. În București, vă spun, nivelul era mult mai oscilant, existând studenți foarte buni, profesori foarte buni, cursuri bune, dar și studenți foarte slabi, care treceau totuși. L-am avut ca profesor pe Nenițescu, un profesor cu renume mondial. Și Spacu mi-a fost profesor, și erau mulți.

- Acesta nu fusese la Cluj?

- La Cluj a fost bătrânul, aici fiul lui. La tehnologie chimică l-am avut pe Dănăilă, apoi pe Vasile Carpen, care a fost rector pe atunci, și era la electrotehnică, pe Arapu la fizică industrială, care era un tip foarte interesant și foarte ironic, se temeau de el toți și nu ne încumetam să ne prezentăm la el în cursul anului la seminarii. Cu toate că era bine să ai ceva note strânse în timpul anului - acestea contau la examene -, nu îndrăzneam să ne prezentăm la el, pentru că era un om tare ironic. Eram studenți din ani diferiți, și Zsombor, și alții, de la facultăți diferite, ne-am așezat să discutăm că ar trebui totuși să se prezinte careva, dar ne era teamă că ne remarcă - deși știam românește se simțea că nu eram români -, ne remarcă, ziceam, și va fi tare neplăcut, dar dacă nu ne prezentăm, ne va fi greu la examen. Până la urmă m-am prezentat. Păi? când mi-a auzit numele, aflând că sunt ungur, a fost nespus de binevoitor, de-a dreptul uluitor. Mi-a spus că a fost la Budapesta și că-l cunoaște pe nu știu care, și câte și mai câte. După aceea, la fiecare oră se prezenta careva la el. În general nu s-a simțit la profesori că ar fi fost părtinitori față de noi, deși se găsea și câte unul dintre aceștia.

- Nenițescu cum era?

- Foarte sever, dar nu părtinitor. Cu 30 de ani mai târziu, tot în fața lui și-a susținut examenul și Eniko, fiica mea? Singurul asistent universitar maghiar a fost Ráskai. El lucra la fabrica de timbre ca inginer, și a fost asistent la catedra de tipografie.

- Severitatea aceea, totuși, cred că nu prindea rău.

- Nu. Pot să afirm că cel care învăța și lua în serios învățătura - cei care au început o dată cu noi au procedat în acest fel - acela termina cu rezultate bune. Mai târziu, când împreună cu alții eu am ajuns la Budapesta, câțiva - puțini, doar vreo doi-trei (printre ei Dienes Zsombor și Hegyi Gyula) - au avut câte o restanță sau două, și au rămas în București să-și dea examenele chiar și în toamna lui ?40.

- Ați fost și dumneavoastră bursier, ca Jenei?

- La București - da. Cei care am ajuns la Budapesta ne-am afirmat cu toții. N-a fost în detrimentul nici unuia faptul că a învățat la București, nu era nici unul mai prejos.

- Învățământul unguresc era de tip german?

- Era altceva. Să zicem în legătură cu industria chimică, la București se punea accentul pe mult mai multe probleme practice. De pildă, la fabricarea acidului sulfuric aici se descria cum arată instalația respectivă, ce mașini există în fabricile bucureștene, cum arată, cum funcționează. La Budapesta se insista asupra aspectelor teoretice ale acestor lucruri, ce reacții chimice au loc în acea cameră de plumb, ce condiții de temperatură se formează, accentul se punea deci pe latura teoretică, iar la București pe însăși latura mecanică. Aceasta era caracteristica generală. Desigur, ideal era să le cunoști pe amândouă.

- Desigur, studentul trăiește altfel într-un oraș decât cei care lucrează acolo, și îndeosebi cei de la Politehnică trebuie să învețe mult?

- Nu aveam altă viață, ca să zic așa, n-aveam altceva decât școala. Aveam locul nostru pe Sfinții Voievozi, nu departe era Politehnica, pe Polizu, lângă gară. Mergeam pe jos, pe atunci nu foloseam tramvaiul sau autobuzul, n-aveam bani, mergeam pe jos, iar viața ni se desfășura între aceste repere. Dacă aveam ceva mărunțiș, intram la nenea Klein, să mai bem ceva.

- Unde?

- Nenea Klein se găsea pe Popa Tatu, avea acolo o ospătărie ungurească, litrul de vin costa 8 lei, nu era scump.

- Cu prietena dumneavoastră unde vă duceați?

- Păi, la Cișmigiu.

- La cofetării nu?

- Acolo, pe 6 Martie, pe atunci îi spunea Elisabeta, erau - ca și acum - mai multe cinematografe. Mai era cinematograful Patria, atunci îi zicea Aro.

- Ce denumire avea bulevardul Magheru?

- Brătianu, bulevardul Brătianu.

- Printre studenți erau și unii care vizitau Crucea de Piatră?

- Cum să nu. Se duceau s-o vadă ca pe o curiozitate. Dar nu intrau, pentru că se temeau să nu ia vreo boală, cum îi zice?

- Nu erau controlați?

- Nu, nici vorbă. Se duceau, pentru că știau unde se află, și-i luau și pe boboci cu ei, să le-o arate ca pe o sperietoare. Dar nu o frecventau, pentru că le era teamă. Dar dacă tot voiau să meargă, puteau mai aproape, pe Brezoianu.

- Era și pe Brezoianu?

- Ehei, și era mult mai bine. Crucea de Piatră era foarte?

- Se spune că erau și acolo destule unguroaice. N-ați discutat despre asta?

- Nu știu. Dar erau destul de multe slujnicuțe venite din Secuime, de la Brașov, și printre ele se mai găseau unele predispuse. În Cișmigiu duminicile se auzea multă vorbă ungurească.

- Muncitorimea maghiară din București avea vreun cartier specific?

- Locuiau în general la periferie, foarte mulți stăteau prin Floreasca, dar și pe Giulești, în zonele industriale. Pe urmă foarte mulți locuiau ici-colo prin oraș. Mulți veneau mai ales la lucrări de construcții, secuii mai mult vara, aceștia iarna se duceau acasă.

- Deci au fost și muncitori sezonieri.

- Exista un constructor, pe nume Balla, care ridica anumite construcții mai mari la periferii. Construcțiile acelea au fost începute pe atunci, iar el, ca antreprenor, avea în genere muncitori secui. A construit mai mult pe Calea Victoriei, dar nu-mi amintesc exact. Era înstărit, asta o știu, studenții se duceau să ia masa la el. Erau într-adevăr mulți maghiari. Când te duceai prin București - și acum este la fel - te întâlneai la tot pasul cu maghiari. Îmi amintesc că tata s-a dus la București pe la sfârșitul anilor ?20, începutul anilor ?30 fără să știe o boabă românește, avea de rezolvat niște treburi pentru comună, și le-a și rezolvat pe toate, dar, cum vă spuneam, nu știa o boabă românește. Treburile însă puteau fi rezolvate.

- Probabil existau și funcționari români veniți din Ardeal.

- Desigur. Dar notarul din comună îl trimisese la un unchi de-al său, care era avocat, însă originar de pe acolo. În tot cazul, de la gară știa să ajungă la el, și și-a putut rezolva și treburile pentru care venise. Găseai peste tot pe cineva care știa ungurește. Acum e la fel? În ceea ce-i privește pe studenți, nu prea se purtau cu respect. La rândul lor, mulți vârstnici care au nimerit acolo au fost și ei ridicați, se întâmpla asta și cu alții. A fost unul de la Târgu-Mureș, un chimist pe care îl chema Kiss István, nu știu ce a ajuns mai târziul. Ăsta își făcuse o lucrare dentară. Era cu fața complet deformată, cu niște canini imenși, așa că arăta îngrozitor. Străinilor care treceau pe la noi le spuneam că are uneori crize nervoase, și atunci îi cresc colții. La asta el își făcea apariția în halat alb cu privirea tulbure și mersul nesigur, încât atrăgeam atenția, spuneam că ar putea să și muște. Străinul se speria, o lua la fugă, și fugea de rupea pământul. Le-o făceam străinilor care veneau în vizită. Adulți în raport cu noi, deci oameni mai serioși. Am multe amintiri asemănătoare. Am avut la noi pe unul numit Löffler, în perioada când s-a întâmplat nenorocirea aceea de la Cotroceni. Nu știu dacă ați auzit că pe atunci, legat de întoarcerea în țară a regelui Carol, la 8 iunie se organiza totdeauna o serbare. Cred că în 1938 a cedat tribuna din Cotroceni. Au fost mulți morți și răniți, o adevărată catastrofă națională. Tocmai ne aflam în preajma examenelor. Băiatul acesta și-a pus mâna în ghips - cei de la Artele Plastice i-au făcut un aparat ghipsat - și s-a prezentat așa la examen. ?Cotroceni?, a apucat să spună, era cuvântul magic, în fața căruia s-au înclinat și profesorii. În autobuz oamenii cedau locul sinistraților de acolo? Mai era la noi și Fazekas János, a ajuns apoi ortoped la Târgu-Mureș, dar atunci era în ultimul an. A murit între timp. Când l-a văzut pe Löffler, i-a spus ?Nu te ține de prostii, te mai vede un specialist, și își dă seama numaidecât că acesta nu-i un aparat ghipsat."

- Da, dar profesorii-ingineri nu și dădeau seama.

- Nu, ei nu. Deci și aceștia se mai aflau prin cămin. Ca Fazekas sau Andrásovszky, dar acesta era chiar neserios. Venise din Brașov, și când nu avea bani - și-n general nu avea - scria o cerere, pentru că acesta era obiceiul când nu aveam bani. O cerere de ajutor urgent, și primeam 200-300 de lei. Primea și el și, când îi primea, se urca într-un taxi, se ducea să chefuiască, după care venea înapoi la cămin. Era un neserios. M-a mirat felul lui de a fi când am venit aici, iar mai târziu, prin ?53, la Târgu-Mureș, unde aud că Andrásovszky a ajuns o figură marcantă.

- Se spune însă că la început fusese un chirurg excelent.

- Excelent. Ajunsese la Cluj lângă profesorul Hajnal, la care a lucrat ca neurochirurg. L-am și întâlnit în acea perioadă la Cluj, unde a avut într-adevăr un renume foarte bun. Numai că după aceea a ajuns aici și?

- Alți studenți ieșiți din comun pe cine ați mai avut? Jenei fusese și acolo atât de serios?

- Serios, chiar foarte serios. A fost unul dintre cei mai serioși. Am fost împreună cu Jenei acolo, iar mai apoi, după ?45, vreme îndelungată. După război eu am ajuns la Dej. Până în ?43 am fost la Budapesta, după ce, în ?41, mi-am terminat studiile. Am lucrat deci la Budapesta până în ?43, când am fost mobilizat, m-am întors acasă în ?45 și am ajuns la Dej. El era la Cluj, așa că ne-am întâlnit. Ne-am apucat de una-alta, iar la un moment dat am vrut să ne apucăm de fabricat compase.

- Atelierul acela mic fusese al lui.

- Da, l-am realizat împreună, dar până la urmă ni l-a luat. Plănuisem să fabricăm compase, au și ieșit primele mostre, pe urmă însă n-a mai ieșit nimic. El s-a angajat apoi la Tehnofrig, iar eu am venit la București, la Ministerul Industriei Alimentare. Am rămas acolo trei ani.

- Dar, datorită Tehnofrigului, ați păstrat legătura.

- Da, am rămas în legătură permanentă pe linia producției alimentare. L-am vizitat adeseori de la Târgu-Mureș, mai târziu de aici, dar de-acum, în ultima perioadă nu ne-am mai văzut.

- El s-a vârât până peste cap în realizarea unui dicționar.

- Bietul de el a fost împins pe linie moartă, ceea ce l-a epuizat nervos, l-a distrus, pentru că s-au purtat nedrept cu el. Tehnofrigul a fost făcut într-adevăr de el. C-au fost pe lângă el unii-alții, directori, dar el ca inginer-șef a realizat întreprinderea. Dar au mai fost și alții dintre studenții de la noi, ca Bajkó Barnabás, care-i medic la Miercurea Ciuc sau Dobolyi - a încetat din viață - care a fost într-un timp avocat aici, la Târgu-Mureș.

- Despre Salamon ce știți?

- E pensionar. Corespondez cu el. O curiozitate e că studenții din București care au ajuns în Ungaria se întâlnesc acum, ba chiar de două ori pe an. Primesc mereu cărți poștale, scrisori de la ei? uite, de pildă, acestea trei sunt tot din partea lor. Anul trecut s-a pus și aici problema să organizăm la rândul nostru întâlnirea foștilor studenți din București, Salamon Imre a fost unul dintre inițiatori, dar până la urmă nu s-a reușit - poate reușim anul acesta.

- Simándy?

- E în vârstă, tot inginer chimist, el a terminat încă în București. E cu mult mai în vârstă. Și a terminat tot la Universitate? Pe urmă Pósa Béla. A fost inginer aici, la Sărmaș, a murit subit. A fost unul pe nume Koncz Barna, e pensionar, a trăit la București, acum e la Oradea. A lucrat la Institutul de proiectări al industriei chimice.