Temerară dar nu surprinzătoare. Pentru că Sorin Lavric (n. 1967) aparține generației de cercetători studioși postdecembriști,  ajunsă acum la maturitate, cu acces la toate sursele și asupra cărora comunismul n-a mai avut timp să lase reziduuri stânjenitoare. Astfel, o lucrare precum Noica și mișcarea legionară apare firesc în succesiunea proiectelor sale cu atât mai mult, cu cât e precedată de o exegeză a ontologiei lui Noica*. De aici e de presupus o explicabilă curiozitate care l-a ispitit înspre elucidarea consternantei aderări a filozofului la ?Mișcare?. Temerară totuși investigația întrucât subiectul, încă extrem de sensibil după atâtea decenii, e un teren minat, de-a lungul căruia reacțiile adverse pot veni deopotrivă din dreapta și din stânga. Sorin Lavric e conștient de toate aceste riscuri care decurg și din faptul că tot ce s-a scris până astăzi despre ?Mișcare? e marcat fie de parti-pris-uri, fie de eludarea ? prin ocultare sau falsificare ? a unor adevăruri compromițătoare pentru o parte sau alta. El își asumă riscurile și își mărturisește deschis intenția de a-și asuma și ?exigența ivită din nevoia de a respecta adevărul istoric.? Adevărul istoric, însă, poate fi respectat și doar prin simpla sa inventariere. Pas important și acesta, fără îndoială. Problemele survin însă în momentul când, în loc de a-l judeca și clasa prin sentințe peremptorii, cercetătorul, oricare ar fi el, încearcă să-și explice adevărul istoric.

Noica și mișcarea legionarăeste tocmai genul de lucrare prin care autorul își desfășoară investigația cu scopul de a explica ? în primul rând de a-și explica sieși ? un fenomen aparent inexplicabil. Ca atare, Sorin Lavric formulează încă din prima pagină întrebarea care i-a determinat demersul: Cum a fost posibil? E o întrebare în trei variante, despre care se poate spune că a devenit obștească mai ales după 1989, adică după ce a început devoalarea adevărurilor secretizate în comunism. Reproduc varianta a treia, integratoare: ?[?] cum s-a putut ca atâția inși de o calitate umană remarcabilă, atâția ?băieți buni?, să fi trecut de partea unei mișcări care, judecată cu ochii prezentului, a fost neîndoielnic o întruchipare a Răului?? Sunt întrebări, constată autorul, cărora până azi nu li s-a dat un răspuns rezonabil. În schimb, spune el,  ?s-au rostit sentințe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieți omenești?. Este tocmai ceea ce Sorin Lavric își impune să evite, cu atât mai mult cu cât nu suntem încă siguri dacă aberațiile de felul celor amintite pot fi așezate de acum la timpul trecut. Chiar dacă nu în aceleași ipostaze, ele continuă să bântuie și astăzi cu posibilitatea distorsionării dreptei înțelegeri. Pe parcursul investigației sale, autorul se surprinde nu o dată față în față cu spectrul noilor aberații. Astfel, bunăoară, când, întemeiat pe mărturii și documente, constată că Zelea Codreanu avea o charismă fascinatorie irezistibilă care ?făcea furori în rândurile tineretului din provincie și în țărănimea analfabetă?, deși ?vorbea prost și scria modest?, Sorin Lavric simte nevoia să și preîntâmpine previzibilele reacții: ?A-i trece sub tăcere aceste trăsături, din teama de a nu fi anatemizați după regulile corectitudinii politice (subl. R.C.), înseamnă a minți cu bună știință.? După cum, din aceleași rațiuni, își propune din start să nu considere realitățile trecutului uzând de criteriile prezentului. Principii care, să recunoaștem, nu se întâlnesc chiar în paginile oricui.

Ceea ce particularizează acest studiu este, așadar, modalitatea de investigare a cazului Noica. Fără a subestima nici un moment contextul istoric, politic, social, economic, accentul cercetării cade prioritar pe factorul psihologic considerat a deține o maximă relevanță în evoluția indivizilor sau a fenomenelor: pe psihologia persoanei în cazul lui Noica sau al unui Zelea Codreanu ori pe psihologia colectivă, de tip gregar, care a conferit mișcării legionare identitatea sa inconfundabilă. După cum tot din unghi psihologic sunt considerate, en passant, și fenomene aparent colaterale temei, cum ar fi ascendentul economico-financiar dobândit de evrei în tânăra Românie Mare, generator al unui val proaspăt de antisemitism: ?Răspunsul franc (și stânjenitor pentru cei care vor să vadă numai o față a realității) este că evreii căpătaseră acest statut prin muncă și îndârjire. Dârzenia pe care o dobândiseră grație unei educații de milenii, o educație pe care o transmiteau cu scrupulozitate din generație în generație ca pe un semn al tragediei destinului lor, dârzenia aceasta le conferea evreilor toate virtuțile unui factor civilizator.? Evident, o asemenea afirmație (nu e nicidecum singura de acest fel) riscă reacția naționalismului xenofob. După cum constatarea charismei lui Codreanu i-ar putea atrage autorului ? cum s-a și întâmplat, de altfel, dinspre altera pars ? suspiciunea ineptă de simpatizant inabil disimulat. Chiar dacă autorul completează nu doar o dată, pe parcursul investigației sale, portretul Căpitanului cu alte trăsături cât se poate de explicite: ?Criminalul era pe cale să ajungă un idol, ba chiar mai grav, dădea semne că va deveni un simbol.? Iar când personajul a cărui forță nu e decât corect estimată ajunge realmente un idol, autorul își explică fenomenul: ?Ca un om să devină idol este nevoie ca un mit să se țeasă în jurul lui.?

Studiul lui Sorin Lavric este structurat pe două planuri dezvoltate în alternanță și aflate pe același nivel de importanță. Primul urmărește ceea ce anunță titlul: modul în care Noica a aderat la ?Mișcare?, ce a determinat această aderare și ce consecințe a avut ea. Al doilea identifică tocmai căile prin care s-a configurat acel mit cu ? de asemenea ? consecințele sale dezastruoase, altfel zis, o istorie a legionarismului, cu accent pe factorii subiectivi. Pentru că, spune Sorin Lavric, ?Toate învățăturile care au răscolit istoria omenirii, schimbând destine de oameni și mutând granițe de state, au avut un mare coeficient de fascinație psihologică.?(subl. R.C.)Primul plan este de fapt o biografie a lui Noica, probabil cea mai completă și mai empatică de până acum, insistând de asemenea cu predilecție asupra determinărilor psihologice încă din copilăria filozofului. Ca pretutindeni de-a lungul acestei cărți, autorul își argumentează îndepărtatul punct de pornire a investigației: ?Uităm adesea că în educația unui copil rolul cel mai important îl joacă starea de spirit ce domnește în casa copilăriei sale. Nu cunoștințele pe care le dobândește îi modelează temperamentul, ci câmpul de afecțiune părintească în care este prins și purtat în primii ani de viață.? De pe această linie de start evoluează tânărul sensibil, cult, sociabil, politicos, rezonabil, care va ajunge un ?filozof a cărui înzestrare ieșită din comun a hărăzit o viață tot atât de ieșită din comun.? Cel mai ieșit din comun în această viață a fost astfel episodul legionar pe care autorul îl explică tot prin resorturile sale psihologice: ?Când un asemenea om este scos din climatul în care și-a exercitat ani la rândul natura [?] când, așadar, el este extras din mediul excelenței sale și aruncat în vasul clocotitor al unei epidemii psihologice, acel intelectual are toate șansele să-și piardă măsura.? Tocmai de aceea, capitolul cel mai tulburător este cel intitulat Condeiul legionarului, unde Sorin Lavric urmărește articol cu articol evoluția militantismului lui Noica, a cărui ?retorică superbă? adoptă acum un ton funebru, vindicativ, o exaltare de misionar fanatizat, o viziune eschatologică, abandonându-și vechile convingeri asupra autonomiei esteticului, impunând credința în rostul artei de a pregăti ivirea ?omului nou? și ajungând la un moment dat până la susținerea principiului totalitar al binelui înfăptuit la nevoie chiar cu forța. E o analiză realizată cu științifică acribie și cu artistică pregnanță stilistică, din postura unui ?cititor atent, preocupat să înțeleagă psihologia celui care putea să scrie asemenea rânduri, așadar a unui cititor a cărui grijă nu e să dea verdicte și să rostească sentințe ideologice, ci să înțeleagă onest ce se întâmpla în mintea lui Noica (subl. R.C.) atunci când scria un astfel de text.? S-ar putea afla și oareșcari circumstanțe atenuante: filozoful n-a fost, la urma urmelor, decât un militant de cabinet care ținea să precizeze că optează pentru o dreaptă culturală și nu politică și căruia ?îi repugnau adunările numeroase de oameni și supunerea la un program colectiv?, iar funciara sa civilitate i-a interzis să publice vreun rând antisemit, ba chiar i-a impus să se situeze de partea lui Sebastian în polemica iscată de prefața lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani. Cu toate acestea, episodul nu rămâne mai puțin consternant, iar amănuntul că adjectivul înspăimântător devine recurent în analiza lui Sorin Lavric mi se pare cât se poate de elocvent: ?Judecat cu ochii omului de azi, textul lui Noica e pe jumătate înspăimântător, pe jumătate ridicol. În epocă se prea poate să fi sunt doar înspăimântător.? Sau: ?Privite de la înălțimea istoriei adunate între timp, articolele lui Noica înspăimântă? etc.

Acesta rămâne punctul cel mai fierbinte în sens devastator din existența filozofului. Sorin Lavric urmărește desigur, cu aceeași minuție documentară și ceea ce a urmat: deziluzia, sentimentul eșecului, ororile detenției comuniste, autorecluziunea de la Păltiniș și seninătatea târzie, cu unica aspirație de a-și putea scrie cărțile celor din urmă certitudini: ?Optica lui oricum ar fi, e bine ? un fel de amor fati în variantă românească ? va fi modul în care Noica va reuși să treacă peste toate eșecurile vieții, relativizându-și deznădejdile și depășindu-și înfrângerile [?] În fond, nu există deznădejde decât pentru cel care nu poate vedea partea bună a unei nenorociri.?

Sorin Lavric a investigat cu succes un tărâm inflamabil. Noica și mișcarea legionară spulberă niște tabuuri și devoalează niște adevăruri secretizate sau falsificate îndeosebi de propaganda comunistă. O carte care totodată deschide accesul înspre corecta înțelegere a unor fenomene tulburi și tulburătoare, de pe urma cărora au rămas sute de mii de destine frânte. O carte solidă, serioasă, care nu refuză un salutar și rezonabil relativism, exercitându-și în același timp seducția și prin calitățile ei literare: dl Sorin Lavric e și un scriitor. În fine, o carte stenică prin faptul de a fi fost scrisă sine ira et studio, într-o vreme când mânia și părtinirea au devenit ingredientele vieții de fiecare zi.

_______________

* Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză. București, Humanitas, 2005.