Rhea Cristina: Vă rog, pentru început, să rememorati câteva din momentele istorice importante ale României, care v-au marcat copilăria si perioada tineretii.

Radu Ionescu: Sigur că în perioada copilăriei si a primei tinereti este greu să faci un distingo între un moment istoric de amploare si unul care te marchează pe tine. La acea vârstă, pentru noi, zilele de 8 Iunie, ziua înscăunării lui Carol al II-lea, care era si Ziua Străjeriei, zi în care se desfăsurau mari spectacole străjeresti, parăzi, ne marcau. Or, nu trebuie să le judecăm, chit că ele tineau de spectacolul necesar lui Carol al II-lea, care avea o notiune specială despre statutul monarhului. Avea ideea de monarh absolut.

Rh. C.: Aceste ceremonii făceau parte, totusi, din spectacolul obisnuit al unei monarhii, nu-i asa?

R. I.:  Sigur că da. Le asteptam si le admiram pentru că ideea noastră, pe vremea aceea, despre monarhie, era o idee apropiată de aceea pe care o aveam despre Dumnezeu, despre familie dacă vreti, deci despre un lucru intangibil, care este bine că există si este pus sub speciae aeternitatis. Acele sărbători, acele spectaculoase festivităti (cel putin pentru cei care erau la vârsta la care nu judeci si preiei lucrurile asa cum sunt) constituiau un prilej de mare emotie si de bucurie, fiind pentru noi mari si asteptate evenimente.

Rh. C.: Asadar, nu erau acele festivităti de tip comunist, cu care generatia mea este obisnuită…

R. I.:  Cele obligatorii, ale Cântării României? Nu, nu erau de acest gen. În perioada Cântării României exista antiteza între Conducere si cei care erau obligati să participe. si la cele străjeresti, fără îndoială că eram obligati să participăm, dar nu eram într-o relatie antitetică. Dimpotrivă, era relatia de admiratie, de respect, fată de seful statului care reprezenta Tara, încât toti eram în acelasi cerc spiritual.

Rh. C: Românii aveau sentimentul că Monarhul este o fiintă care le aduce binele tării?

R. I.: Chiar dacă în perioada lui Carol I (în fond, omul care a creat o Tară, din două Principate amărâte de la marginea Europei) au existat opozanti si detractori, Carol I, prin perseverentă, prin seriozitate, prin dragoste fată de tara care devenise propria Sa patrie, a reusit să facă acest miracol. Ceea ce nu înseamnă că nu a avut o serioasă opozitie, profund nemeritată. Opozitia venea (suntem într-un timp mai îndepărtat), pe de o parte, din spiritul francofon al românilor, iar pe de alta, din partea familiilor care dăduseră domni în Tara Românească si în Moldova si care aveau veleitătile lor. Vă pot spune, de pildă, că, atunci când mergeai la Martha Bibescu, la Mogosoaia, pentru prima dată sau nu erai un obisnuit de-al casei, cineva îti atrăgea atentia că formula de adresare este „Măria Ta“. Martha Bibescu, căreia Regina Maria i-a arătat multă prietenie si admiratie, nu a răspuns Reginei cu aceleeasi sentimente. Dimpotrivă, pentru că avea convingerea ciudată că Regina Maria i-a uzurpat un drept al ei, un loc al ei — ea socotind că cel are ar fi fost normal să fie pe Tronul Tării ar fi fost George Valentin Bibescu, sotul ei, si, în acest caz, ea ar fi fost cea care i-ar fi stat alături.

Rh. C.: Să întelegem că si Regele Ferdinand a avut parte de aceeasi opozitie aidoma Regelui Carol I?

R. I.: Nu. Ferdinand nu a mai avut o opozitie, datorită faptului că lucrurile se rodaseră, că marea majoritate a oamenilor înteleseseră  că Monarhia a dat roade bune pentru tară. În plus, toti românii au fost impresionati de gestul tulburător al lui Ferdinand, care fiind totusi german de origine, si-a călcat pe suflet, pe sentimente, a rupt-o cu familia Sa, declarând război nemtilor si punându-se în acest fel în acord cu Tara al cărei reprezentant era. În acel timp, situatia a fost usurată considerabil datorită prezentei fascinante, autoritare si eficiente a Reginei Maria. La sfârsitul războiului, când se si câstigase războiul, dintre toate tările beligerante România a fost cea care (cu toate că învinsă în prima parte — nu datorită exclusiv nouă, ci faptului că promisiunile făcute de Aliati, de occidentali, nu au fost respectate: ajutoarele armate care să vină din sud s.a.m.d.) si-a împlinit marele vis, acela al Unirii tuturor românilor.

Or, în momentul în care românii au văzut că prin luptă, în fruntea căreia s-au aflat Regele Ferdinand si Regina Maria, s-a realizat idealul national, admiratia si recunostinta au devenit generale. Sigur că erau familii de origine germană, sau sasi din Ardeal, sau unguri din Ardeal, care nu erau din cale-afară de încântati de faptul că treceau de sub tutela unui imperiu sub tutela unei tări în care deveneau minoritari (România Mare era mai putin importantă în Europa decât fusese Imperiul Austro-Ungar). Dar, până si ei au cedat, datorită faptului că în Ardeal, încetul cu încetul, relatiile dintre oameni au devenit din ce în ce mai bune, s-au împrietenit, români cu sasi si cu unguri, s-au încuscrit, au devenit vecini, încât nu se poate vorbi de o problemă natională în Ardeal — până în momentul în care au început să fie instigati si să se meargă pe formula (oribilă, sub aspect national) lui Ceausescu, la care fiecare discurs începea cu: „Români, germani, maghiari si alte nationalităti“. Deci, adresându-se în felul acesta accentua asupra faptului că ar exista niste diferente, niste insule de populatii de diverse optiuni în tară.

Rh. C.: Ceea ce era absolut fals. Când erati copil, Monarhul tării era Regele Carol al II-lea. Cum se adresa Regele natiunii în discursurile sale? Existau pe-atunci motive de disensiuni interetnice?

R. I.: Nu, nici gând de asa ceva. El se adresa românilor, întelegând prin acest cuvânt pe toti locuitorii tării. Acolo unde au existat disensiuni, acestea au fost strict individuale, dar nu interetnice sau regionale. Au fost însă situatii speciale care s-au discutat la Masa Verde Europeană — cum a fost faimosul proces al optantilor, socotit drept cel mai strălucitor duce diplomatic al epocii, între Titulescu si Contele Apony.

Zilele de 8 Iunie si de 10 Mai erau momente mari, de exultantă natională. Toată lumea se bucura, iesea în stradă, la paradă. Cei care erau în Bucuresti si aveau prilejul să-l vadă pe Rege, pe Regină, pe Principele mostenitor, erau fericiti.

Rh. C.: Era o bucurie sinceră!

R. I.: Asa este. Pentru că în acea vreme (chiar dacă eu am prins perioada în care Carol al II-lea începuse să se detaseze, prin intentiile lui autoritariste, să piardă din simpatia oamenilor care stiau aceste lucruri, care erau într-o arie socială mai apropiată de Palat, de marea burghezie, de politicieni), persoana Regelui era intangibilă.

Rh.C.: Aidoma Regelui Ferdinand, cândva.

R. I.: Sigur că da.

Rh. C.: Era bine acest lucru pentru cetăteanul de rând?

R. I.: Sigur că era bine, pentru că Regele se confunda cu Tara. Or, oamenii îsi iubeau Tara si, în felul acesta, aceste două notiuni se completau si se amalgamau. În momentul în care relatia Regelui cu Elena Lupescu a ajuns să fie de notorietate publică simpatia oamenilor fată de El a scăzut — mai ales că românii aveau o deosebită afectiune fată de Principesa Elena.

Rh.C.: Care era locul adevărului în regimul monarhic constitutional si cum era privit de către Monarhia Română?

R. I.: Monarhul nu este cel care conduce efectiv. Monarhul reprezintă Tara, este garantul bunului mers, al stabilitătii, al progresului, al cresterii economice, a tot ce înseamnă viata unei tări. Monarhul are tot interesul ca în jurul Său să fie oameni de nădejde. De aceea acestia erau bine alesi si erau oameni care-si făceau datoria. Acest lucru s-a petrecut sub Carol I, Regele căruia i se putea spune — a rămas celebră fraza unui înalt demnitar: “Majestate, aiasta nu se poate“ —, ceea ce unui dictator nu i se poate spune. Apoi, gânditi-vă la colonelul care a organizat acea ridicolă lovitură de stat, moartă în fasă, „Republica de la Ploiesti“ într-un regim dictatorial ar fi fost fie închis pe viată, fie executat public sau discret (spunându-se că a avut un atac de cord) — pe când Regele Carol I l-a luat drept aghiotant. Acesta este un principiu bine de stiut: un dusman, dacă îl ai aproape, îl poti controla; dacă este la mare distantă, nu stii ce se întâmplă. Dar aici nu era vorba de un dusman, era o chestiune ridicolă, demnă mai mult de Caragiale decât de situatia reală din tară.

Rh. C.: Asa cum era structurată societatea românească pe-atunci, aveati sentimentul că valoarea era respectată si încurajată?

R. I.: Vedeti, exista în tară un sentiment de certitudine, de sigurantă, pe care îl resimteam chiar si noi, copiii. Sentimentul de incertitudine a apărut de-abia mai târziu, în momentul ridicării nazismului, care a dus la pierderea Basarabiei, a sudului Dobrogei  (a Cadrilaterului), a Bucovinei si a unei mari părti din Transilvania. Dar foarte multi oameni l-au acuzat pe Carol al II-lea, în timpul căruia s-au făcut toate aceste cedări teritoriale cu pistolul la tâmplă. Or, deja Carol al II-lea nu mai era simpatizat datorită autoritarismului lui, datorită unui exces de vanitate si datorită vietii lui private.

Sunt acuze care i se pot aduce Regelui Carol al II-lea. Fără îndoială. Acuze care tin mai mult de viata sa personală si de oamenii pe care si i-a ales în jurul Său. Oameni care îl încurajau, îl „acopereau“ si care îl ajutau în această vocatie autoritară. Dar, în nici un caz nu trebuie acuzat de cele care s-au petrecut cu tara, în sensul pierderilor teritoriale. Europa se îndrepta către un dezastru iar noi eram „între ciocan si nicovală“.

De câte ori evocăm domnia lui Carol al II-lea nu trebuie să uităm că în timpul Său — mai ales în prima parte a domniei — Tara a progresat, poporul avea încredere în El, statutul international al României era de mare autoritate iar cultura a fost încurajată. Atunci când era numit Voievod al Culturii era un adevăr, nu o linguseală. În Jurnalul lui Rebreanu este inclusă o discutie cu Regele. Este impresionantă claritatea gândirii Regelui, orizontul Său, viziunea asupra viitorului în comparatie cu Rebreanu, cu certitudine un mare scriitor însă cantonat în orizontul mesei sale de lucru.

Rh. C.: Observ în casa dumneavoastră obiecte ce au apartinut Regilor României…

R. I.: Da, posed un coup-papier al Regelui Carol al II-lea, de care sunt foarte bucuros că îl am, după cum sunt bucuros că am trusa de lucru a Principelui Carol I, folosită pe când îsi făcea stagiul militar. Sunt lucruri care au, pentru mine cel putin, înafara frumusetii lor, o valoare sentimentală foarte mare. Mai am o pictură de Regina Maria, fotografii cu autografe, etc.

Rh. C.: Îmi permit să vă întreb: cum ati ajuns dumneavoastră în posesia acestor obiecte de mare importantă?

R. I.: Acestea sunt lucruri, unele din ele le-am cumpărat de la mostenitorii unor doamne de onoare de la Palat, care le-au căpătat în decursul timpului (Carol I, prin testament, a lăsat cadouri, daruri mai mult sau mai putin importante tuturor celor care au fost în jurul Său).

Rh. C.: Vă rog să revenim cu discutia la zilele de 8 Iunie si 10 Mai, momente de mare sărbătoare natională…

R. I.: … Zile de sărbătoare si de exultantă natională. Până în ultimul sat. Un moment care a marcat a fost, însă, intrarea în Război. Aveam zece ani. Realizam mai mult sau mai putin ce este războiul. Oricum, nu-l vedeam ca pe un lucru apropiat, ci petrecându-se undeva, în niste zone mai îndepărtate, si care pe noi, de aici, nu ne afectau.  Am început să realizăm, eu si colegii mei de clasă ce înseamnă războiul, atunci când, la câteva zile după începerea ostilitătilor, profesorul de istorie la care tineam cu totii foarte mult a murit pe front. A fost poate primul moment când am înteles ce înseamnă războiul. Apoi a fost tatăl unui coleg de clasă care a murit pe front; au început să vină refugiati, soldati răniti. Mama mea, chirurg, a fost mobilizată ca sef de spital militar pentru marii mutilati, iar eu mă duceam la spital si vedeam îngrozit ce este acolo. Însă, un lucru îl retin si care m-a impresionat: erau soldati care veneau de pe front si care spuneau în spital ce orori au văzut în Tara Sovietelor: mizerie, biserici închise sau distruse, oameni care le-au povestit (mai ales în Basarabia) prin câte trecuseră si ce orori s-au petrecut acolo s.a.m.d. Ciudat, stiti care era reactia la noi fată de aceste lucruri? „Propagandă nemtească!“ Pentru că majoritatea românilor era împotriva nemtilor — chit că aveau admiratie fată de ei ca specialisti în tehnică — si mult mai aproape de Aliati si, mai ales, de Franta.

Rh. C.: E adevărat că noi mereu am sperat si am asteptat mult timp un ajutor din partea Aliatilor…

R. I.: În timpul primului război mondial, ajutorul Aliatilor a venit de-abia în disperare de cauză în a doua parte a Războiului. si a venit mai ales din partea Frantei, cu reorganizarea armatei, făcută de Generalul Berthelot. Ni s-a adus acuzatia că am făcut pacea separată (Pacea de la Buftea), fără să îsi amintească nimeni că ajutoarele promise nu ne fuseseră date! si fără să se tină seama că Pacea de la Buftea nu a fost niciodată semnată de Regele Ferdinand!

Încă mai dureroasă a fost îndelunga asteptare a Aliatilor după cel de-al doilea război mondial. Nestiind ce s-a hotărât la Yalta, românii trăiau în speranta salvării noastre de către americani. Când această sperantă s-a destrămat definitiv, odată cu fortata abdicare a Majestătii Sale Regelui Mihai, România a întrat definitiv în întuneric.

Rh. C.: Revenind la adolescenta dumneavoastră, cum îl priveati pe Principele mostenitor Mihai? Cum ati perceput momentul în care Principele a devenit Regele României, în acele momente istorice dificile pentru Tară?

R. I.: Noi am crescut cu fotografia Regelui Carol al II-lea în clase (si, de foarte multe ori, si acasă) si poate încă mai des cu fotografia Marelui Voievod de Alba-Iulia (adică Principele Mihai) sau cu fotografia Rgeleui Carol al II-lea împreună cu Marele Voievod — Regelui îi plăcea să se fotografieze împreună cu mostenitorul Tronului.

Rh. C.: Trist, dar adevărat: si generatia mea a crescut cu o fotografie pe peretii sălilor de cursuri…

R. I.:  Da, dar era privită altfel si o priveati altfel. Totul era sentimentul cu care privesti această fotografie. Fotografia Regelui îti dădea sentimentul echilibrului, noi asa stiam: Regele este sus si veghează. El, direct, sau prin cei care erau în jurul Său. Iar Principele era fiu de rege, dar, în acelasi timp, era foarte apropiat de noi, pentru că aveam imaginea Lui copil. Un copil frumos, mai mult sau mai putin de vârsta noastră. si aflam, în casă, că e un copil care nu a avut o copilărie — acei ani fericiti ai copilăriei, pentru că a fost întronat, apoi a trebuit să părăsească Tronul datorită revenirii în tară a tatălui Său, Regele Carol al II-lea —, un copil care era despărtit de mama Sa. Toate aceste lucruri au făcut ca, încetul cu încetul, admiratia pe care o aveam fată de fiul Regelui, fată de frumosul copil care era acolo, să fie dublată si de un sentiment de afectiune directă, într-un fel de comunicare între El si noi.

Rh. C.: Asa se explică dragostea oamenilor pentru Regele lor Mihai, din momentul în care, fiind uns ca Rege, soarta Tării a rămas în mâinile Sale…

R. I.: Toată lumea era în jurul Lui.

Rh. C.: Românii erau încrezători în Regele lor si solidari cu Majestatea Sa în momentul în care rusii au invadat România…

R. I.: Sigur că da. Exista de multă vreme încrederea că lua în mână destinele tării. Exista, încât sentimentul Salvatorului, cum a fost unanim perceput în acel moment. Când se vorbeste de o rezistentă în tara noastră Regele trebuie amintit în primul rând. 1944-1947 au reprezentat o luptă grea si umilitoare.

Rh. C.: Înteleg că societatea românească era coagulată: intelectualii, muncitorii si tăranii gândeau unanim în privinta Regelui Mihai.

R. I.: Da, pentru că era o societate metodică, stratificată. Una dintre marile nenorociri pe care le-a adus comunismul, în mod deliberat, a fost destratificarea societătii. O tară ca să meargă bine, trebuie să aibă o societate stratificată — fiecare strat social având tendinta, interesul si vocatia normală de a urca, de a evolua. Deci, încetul cu încetul, o societate stratificată este, în realitate, o societate în continuă miscare, evolutivă, care o ridică. În liceu eram în aceeasi clasă cu copii de mari mosieri, cu copii din vechi familii boieresti, cu copii modesti (de mici functionari, de muncitori, sau de la tară). Niciodată nu a existat între noi o deosebire. Niciunul nu se simtea umilit de prezenta celuilalt. Copii foarte modesti care veneau la noi în casă, invitati la mine, se simteau foarte bine, nu se simteau umiliti  — după cum si eu, ca si oricare dintre noi, mergeam să ne vizităm un coleg care stătea într-o casă modestă, de margine de oras, sau pe cei de la tară care stăteau în câte o gazdă în conditii de multe ori cvasimizere.

Rh. C.: Asadar, educatia  juca un rol foarte important în viata societătii românesti.

R. I.: Educatia si respectul fată de ceilalti. Pentru că atâta timp cât el mă respecta pe mine, si eu, prin educatie si traditie, îl respectam pe el.

Rh. C.: Respectul fată de om era impus de către Monarhie?

R. I.: Era universal, general. si era garantat de către Monarhie si de către organizarea statului. si mai era ceva: cel care venea de la tară privea cu oarecare admiratie către cel care era orăsean (sau dintr-o clasă socială mai ridicată) si căuta să învete de la el, să prindă niste lucruri — încât nu exista acea formulă pe care a instaurat-o regimul comunist: „Ăla e bogat, deci trebuie să am un sentiment de ură sau de invidie fată de el!“. Sau, cum este în prezent: „De ce vrea cutare să îsi ia casele sau pământurile?“ Nu, dimpotrivă. Oamenii de la tară trăgeau cu ochiul la conacul boieresc si căutau să învete ceva de-acolo.

Au fost zone în care, datorită oamenilor, relatiile nu au fost bune: pentru că au existat nu atât mosieri cât mai ales administratori mai lacomi, vechilii care voiau să se îmbogătească repede, iar urmarea au fost răscoalele din 1907, îndreptate contra vechililor abuzivi si, cu totul exceptional, chiar împotriva unor proprietari haini. La conac veneau tăranii cu necazurile lor, veneau ca să îi ducă cucoana la spital, la notar, să intervină la judecătorie dacă se întâmpla nu stiu ce, să-i sfătuiască s.a.m.d.

Rh. C.: Prin urmare, tăranii aveau încredere în mosierul lor?

 R. I.: Sigur că da. Stăpânul era un om de la care puteai să ai un sfat, un ajutor, încât relatiile acestea se transformau într-un fel de mare familie. Că si în sate erau unii care erau mai smecheri, mai putin cinstiti, acest lucru se întâmplă în orice societate. Dar, în marea majoritate a cazurilor, exista această comuniune care era spre folosul unora si a celorlati.

Rh. C.: Cum privea Casa Regală a României relatia cu cetăteanul de rând? Oricine avea acces la Casa Regală a României?

R. I.: La Casa Regală aveau acces politicienii, cei din înalta societate — pentru că înafara relatiilor exclusiv politice sau legate de administrarea tării, mai erau si chestiunile de mondenitate, de primiri, etc. — si oricine era foarte mândru să fie invitat la o receptie sau la un bal la Palat. Dealtfel, acest lucru l-a introdus Carol I care tinea foarte mult la etichetă, pentru că statutul Său de Rege trebuia să fie respectat, dar în egală măsură El îi respecta pe ceilalti. De pildă, Regele Carol I îsi invita la masă, la dejun (nu mă refer la aghiotanti, care erau permanenti) pe ofiterii de ordonantă, care făceau de serviciu „a tour de rôle“ la Palat. Or, vă dati seama că pentru un ofiter care putea fi un băiat de la tară, această zi putea să rămână momentul cel mai mare al vietii lui.

Am să vă spun o mică istorie. Protocolar, nu începi să mănânci înainte de a începe gazda. Iar Carol I mânca putin si foarte repede.  Într-o zi, un ofiter de gardă, (la masă era friptură de pui) înainte să înceapă Regele să mănânce a luat piciorul de pui cu mâna si s-a apucat să mănânce. Regele, ca să nu îl pună într-o situatie delicată, a făcut acelasi gest. Ceea ce mi se pare admirabil ca elegantă. De aici, ideea împământenită la noi în tară, idee care este total falsă, că puiul se mănâncă cu mâna. Nu, cu cutitul si cu furculita.

Rh. C.: Cum reusiti în prezent să „vă împăcati“ cu realitătile (de ordin  economic, social, politic si spiritual) atât de diferite ale României (de dinainte si de după plecarea fortată din tară a Regelui Mihai)?

R. I.: Între ele, practic, nu putem face o comparatie. De regulă compari două lucruri care au niste asemănări între ele, ca să vezi care sunt acestea. Or, acestea sunt cu totul diferite.

Ce s-a întâmplat după 1948 (si chiar mai înainte cu câtiva ani, când a început „caracatita“ să se infiltreze)? S-a mers pe ideea creării unei noi structuri de conducere a statului. Cei care fuseseră înainte, care aveau o experientă, o traditie, au fost dati afară, trimisi la Canal, în puscării, au murit ca vai de capul lor. si s-au adus alti oameni, oameni care, în majoritatea lor, nu aveau exeperienta necesară. Unii dintre ei erau — pentru că, să ne reamintim, în România, numărul comunistilor era extrem de mic, sub 1 000 de membri — fie din cei care „au pactizat cu diavolul“ foarte repede (si au existat dintre acestia), fie dintre cei care jurau credintă Partidului Comunist, dar aveau doar patru clase primare si care s-au trezit conducând institutii, având în mână destinele unor oameni. Rezulatul a fost cel pe care îl stim: falimentar.

Sunt oameni în prezent care spun că în timpul regimului comunist fabricile mergeau, fabrici care acum nu mai merg. Dar, de ce mergeau? Pentru că totul era fortat, rapoartele erau false si pentru că ele mergeau secătuind statul, tara care, în fond le întretinea!

Dacă guvernantii din 1990, ar fi avut întelepciunea să o taie brusc cu pierderile imense ale statului, situatia ar fi fost cu totul alta. Pe când asa, noi am continuat timp de zece ani să întretinem niste monstri, niste balauri care consumă si nu produc nimic. De ce? Pentru că ar fi trebuit, în 1990, să fie închise niste fabrici. Ce însemna acest lucru? Pierderea popularitătii. Din teamă de a scădea din popularitate si din voturi, timp de zece ani am mers din pierdere în pierdere, fapt pe care îl resimtim acum si pe care îl vom mai resimti mult timp de acum înainte.

Rh. C.: Ce tip de diferente există în prezent între Occident si România?

R. I.: R. I.: După 1990, m-a impresionat o întâmplare la care am fost martor, la Primăria din New York, Sectia/Directia de Angajări. O prietenă a mea lucra acolo de multi ani si, prin fata ochilor ei, si prin judecata ei, chit că nu era judecata finală — treceau oameni de la inginer-sef al primăriei până la muncitori necalificati. Eram odată acolo când a venit un tânc de 18-20 de ani ca să se angajeze ca muncitor necalificat, treapta cea mai de jos. După diverse întrebări a urmat ultima întrebare, spusă cum se întâmplă în Occident — sotto voce —: dacă a fost sau nu condamnat, la care el a răspuns: „Nu am fost, dar as fi putut să fiu.“ „De ce?“  „Într-o seară, iesind de la o discotecă, împreună cu un prieten, m-am luat la ceartă din cauza unei fete. si ne-am luat la bătaie. Eu am spart o vitrină si am fugit. Dacă rămâneam acolo si mă prindea Politia, puteam să fiu arestat.“  Nu o spunea ca pe un act de bravură, ci ca pe o întâmplare din viata lui, care ar fi putut — normal ar fi fost — să ia o altă turnură. M-a impresionat acest lucru si mă întreb dacă la noi există în tară vreun om care să spună că a făcut ceva contrar legii, sau penalizabil, dar că a scăpat.

Rh. C.: stiati că actualmente, la noi, (eveniment prezentat de către mass-media românească), detinutii din Penitenciarul Rahova au un post de televiziune cu circuit închis (în cadrul închisorii) si că vara ei îsi schimbă grila de programe, aidoma unui adevărat canal audiovizual?

R. I.: Mi se pare totusi cam mult. Mai ales că multi dintre ei nu sunt dispusi să ducă o muncă metodică si sustinută. Astfel ei ajung să fie într-un concediu îndelung si, ce este mai grav, să facă ceea ce se numea „schimb de experientă“ între ei. si ies de acolo „perfectionati“.

Rh. C.: Din informatiile pe care eu le detin, în SUA, detinutii sunt izolati, fiecare în celula lui.

R. I.: Sunt si în celule colective, dar nu de 60-80 de oameni. Sunt spălati, bine rasi, mai bine hrăniti. Sigur că puscăriile au acolo un standing civilizat, dar totusi sunt puscării.

Rh. C.: Adică, ei simt că sunt pedepsiti.

R. I.: Sigur că da. Sunt folositi si la munci publice în folosul societătii, ceea ce se practică si la noi.

Rh. C.: În cazul guvernantilor români de după Decembrie 1989, popularitatea a dus la câstigul în alegeri. În cazul Regilor României, care era efectul popularitătii?

R. I.: Respectul oamenilor, recunoasterea a ceea ce au făcut pentru tară (începând prin a face o Tară!) si, evident, acel sentiment că Monarhia este pusă sub speciae aeternitatis. Întotdeauna, într-o republică spui: „Oare cine o să vină la conducerea tării, după actualul presedinte?“

Rh. C.: Cum priviti formula regimului republican în România?

R. I.:  Sincer să fiu, nu-mi este simpatică. Pentru că, în primul rând, este împotriva traditiei românesti, care a fost o tară si niste principate de traditie monarhică. Am avut voievozi si domnitori. Faptul că în majoritatea cazurilor nu s-a putut respecta succesiunea la Tron s-a datorat conjuncturii politice si a locului geografic în care ne aflăm, în care interveneau ba otomanii, ba rusii, ba polonezii, ba ungurii. Dar, vocatia a fost monarhică.

Rh. C. : si, oricum, conducătorii nostri nu s-au numit niciunul presedinte… Chiar si Burebista a fost denumit Rege!

R. I.: Adevărat. În momentul în care a devenit tara din Principat Monarhie, atunci sentimentul de continuitate a devenit în sfârsit dominant în tară. Se stia că Regele este cel care asigură echilibrul politic, între puteri, cel care, prin relatii de familie, prin autoritatea pe care o are, reprezintă Tara în exterior.

Rh. C.: O reprezenta în sensul apărării intereselor ei, si nu doar de formă, asa cum suntem noi obisnuiti de peste 50 de ani de comunism.

R. I.:  Fără îndoială. În plus, se stia că Regele având sentimentul eternitătii si al continuitătii nu trebuie să-si aranjeze anumite afaceri si o anumită bunăstare — asa cum poate să-si asigure un presedinte de republică. De aceea, practic, în România, până la abdicarea fortată a Regelui Mihai, nimeni nu si-a pus problema unei schimbări, a unei „vacante monarhice“, să-i spunem asa. Nu, se stia că întotdeauna din aceeasi familie care a creat România o să fie cineva care să preia Puterea si care să aibă nu Puterea, ci puterea de a mentine echilibrul si de a reprezenta. Ceea ce înseamnă foarte mult.

Nu trebuie să lăsăm impresia că pe vremea Monarhiei toate lucrurile mergeau nemaipomenit. Erau si oameni săraci si oameni bogati, oameni corecti si incorecti, ca în orice tară. Însă nu trebuie să uităm niciodată că România care, în mai putin de o jumătate de secol ajunsese o tară de mare autoritate europeană, avea în fată deschise căile progresului. Situatia în care ne aflăm în prezent este rezultatul celor 50 de ani de frânare a unei evolutii care era pe un făgas ascendent. 

Rh. C. : Ce trăieste România în prezent?

R. I.: Din 1989 si în prezent, „nenorocirea“ a fost de ambele părti: si a lor, si a noastră.

Rh. C.: La cine vă referiti, când spuneti „a lor“?

R. I.: La fostii comunisti. Noi suntem toti ceilalti, care am dorit cu ardoare, timp de 50 de ani, să se schimbe. Este adevărat că nimeni nu si-a pus întrebarea: „Bun, se întâmplă ceva într-o zi. Ce se va întâmpla a doua zi?“

Rh. C.: Comunismul ne-a învătat să gândim pe termen scurt, nu pe termen lung…

R. I.: Am fost si eu ca foarte multi, tineri si mai putin tineri, în acele zile de sfârsit de Decembrie 1989 (n-as putea zice nici zile de revolutie, nici de evenimente — situatia este încă imprecisă, nu-i clarificată) în Piata din fata Comitetului Central. La câtva timp după Revolutie, mă întreabă cineva: „Ai intrat în C.C.?“ I-am răspuns: „Nu.“ „De ce?“ „Pentru că, în primul rând: nu aveam nici o curiozitate să mă asez pe scaunul pe care a stat Ceausescu sau să văd cum arăta biroul lui. Nu mă interesa. Mi-era silă. Apoi, mi-era si teamă pentru că puteam să fiu în mod absolut inutil împuscat si puteam eu să fac acolo când nu stiam nici măcar să vorbesc la un telefon din acelea si nu aveam cu cine si nu aveam de ce. Acolo trebuiau să fie oameni care puteau si stiau efectiv cum să aibă legătura cu armata, cu frontierele, cu spitalele. Tocmai asta s-a întâmplat: am asteptat cu totii un anume moment, care a venit, si atunci nu am realizat că nu suntem pregătiti, că noi nu stim care sunt capetele frânghiilor care întretes activitatea unei tări si că nu aveam oameni.

Rh. C.: Nu am fost nici noi si nici „ei“ pregătiti?

R. I.:  Nu. Noi, hotărât lucru, nu am fost pregătiti. Erau foarte putini oameni în vârstă, care aveau o experientă politică si administrativă, care rămăseseră la un anume moment care era îndepărtat — tara nu mai era cea din 1947; era un handicap. Cei care au luat Puterea după 1989 au mers înainte privind, însă, înapoi.

Rh. C.: Precum în filmele americane de science-fiction: sunt educati într-un anume timp si, ulterior, „teleportati“ pe o altă planetă, într-o altă lume, total diferită, si sunt complet nepregătiti si dezorientati, nestiind ce să facă (ceea ce se si vede în prezent la noi)…

R. I.: Sigur că da, dar nici nu-i lasă sufletul.

Rh. C.: Credeti că ei cunosc ce înseamnă să ai suflet? Ha, ha. E un lucru rar să ai suflet.

R. I.: Da, atâta timp cât 50 de ani eu si familia mea (nu mă refer la persoana mea, nu e vorba de mine!) am locuit în niste vile frumoase si i-am dat afară pe proprietari cu un sut si am mai intrat si în lucrurile lor (că nici pe acelea nu le-am dat voie să si le ia), cum o să fiu acum bucuros că reintră în drepturile lor? Nu se poate, omeneste nu se poate.

Rh. C.: În timpul comunismului, ati avut de suferit moral, politic, material?

R. I.: Din fericire, tata s-a prăpădit înainte de se începe arestările. Mamei mele, care era medic, sef de spital, i s-a cerut pensionarea (desi nu avea încă vârsta, dar cum fusese înscrisă la P.N.T….), teoretic i s-a acordat pensia, dar pe pe hârtia cu pricina este aplicată o stampilă conform căreia pensia nu se acorda efectiv datorită faptului că era „ostilă regimului“. Multi ani nu a primit primit pensie, ba chiar i-a fost confiscat si cabinetul particular pe care îl detinea. Deci, am rămas practic în vânt. Mama era cunsocută pentru sentimentele ei filoaliate, antisovietice. Apoi, cu sigurantă, un alt motiv a mai fost si „vorba bună“ spusă de vreo infirmieră dată afară de la spital de către mama pentru că fura mâncare sau nu se purta bine cu bolnavii. Îmi amintesc o scenă, era iarnă, la putin timp după instaurarea regimului comunist, nu mai aveam femeie de serviciu si a venit o una care era angajată cu ziua. Mama a constatat că i-a dispărut un palton din dulap si s-a dus la Politia din apropiere pentru a depune plângere (eu am însotit-o). Acolo, i se spune: „Păi, nu aveti de ce să vă plângeti, văd că aveti un palton pe dumneavoastră! Înseamnă că aveati două!“

Rh. C.: Ce tip de om a creat comunismul?

R. I.: Oare a creat un tip „de om“?! A creat un tip de ceva ciudat, nedefinibil, străin de ceea ce civilizatia si religia au izbutit — cu exceptii — într-un efort plurimilenar.

Rh. C.: Credeti că, într-adevăr, a reusit?

R. I.: Într-o oarecare măsură, din păcate, a reusit.

Rh. C.: Cum arată această fiintă, produs al comunismului?

R. I.: Să ne gândim putin la tineret, care este un capitol extrem de important si foarte dureros. Înainte vreme, copiii cresteau în respectul si în imediata apropiere a familiei: stăteau acasă, masa era masă cu toată familia, la masă se vorbea, se creau niste legături care se întretineau în permanentă între copil si părinte (până ce, eventual, copilul ajungea să plece la facultate); părintii controlau copilul (fiecare în functie de priceperea lui, cu mai multă sau mai putină discretie), îi urmăreau educatia (eventual, îi organizau lecturile, stiau — mai mult sau mai putin — cu cine se împrieteneste copilul); deci, totul tinea de organizarea vietii lui până în momentul în care va deveni independent. Tocmai de aceea, unul dintre obiectivele principale (si cel mai nociv, dealtminteri) ale regimului comunist a fost disolutia familiei. Aceasta a început prin faptul că atât tatăl cât si mama trebuiau să lucreze. Până atunci, un mic functionar îsi putea tine nevasta acasă. Ea se ocupa de casă, casa era casă, copilul venea la masă, mînca împreună cu părintii, cu bunica — era atmosferă de familie. Exista această posibilitate financiară chiar si la oamenii modesti: capul familiei întretinea familia ca pe un nucleu; era o datorie si mândrie pentru el, considerat capul familiei. În momentul în care venea de la slujbă si găsea masa pusă, gospodăria întretinută de către sotie (în cazul în care nu aveau personal de serviciu), copilul venit de la scoală, se simtea si el un om, adică cel care este răspunzător de această mică comunitate care depinde de el. si atunci îsi dădea toată osteneala ca să progreseze, ca să poată asigura cât mai bine existenta comunitătii pe care o stăpânea, iar ceilalti răspundeau si ei, la rândul lor, cu toate posibilitătile lor. Un asemenea nucleu sigur că este supus progresului, evolutiei. În momentul în care ambii părintii erau la slujbă, să ai o femeie de serviciu care să îngrijească casa nu făcea bine si nici posibilităti financiare nu mai existau, s-a ajuns la următoarea formulă: copilul termina scoala la ora 13.00, venea acasă, mânca ce găsea în frigider pe marginea mesei din bucătărie, îsi făcea sau nu lectiile, se ducea sau nu la joacă; de multe ori la scoală era întrebat: „Voi aveti radio acasă? si ce ascultă părintii vostri?“

La mine a venit odată o prietenă care era într-o stare aproape de depresie. Mi-a spus: „Am un copil care are opt ani. Caut să-l educ cât pot eu de bine: duminica merge la biserică cu bunica lui, îi spun si eu ce este mai bine, dar, în acelasi timp, îi spun: „Bagă de seamă, la scoală să nu spui că te duci la biserică, iar dacă te întreabă dacă avem radio, să spui că nu avem radio — ca să nu te întrebe dacă ascultăm Europa Liberă!““ „si atunci, mă întreba ea, ce fac eu cu copilul meu? O dată îi spun să nu mintă, iar pe urmă eu îl învăt să mintă. Ce se alege de mintea în formare a acestui copil?“

Rh. C.: Generatia mea a fost educată astfel.

R. I.: Nenorocirea a fost că acesti copii, scăpati de sub tutela familiei, lipsiti de educatie, nemaiavând prilejul unei mese de familie (unde să învete cum se stă la masă, ce înseamnă un menu bine gândit, pentru că luau din frigider când o chiftea, când o prăjitură), vedeau la mare turisti străini (nu oameni cu parale), muncitori din Germania, Italia sau Franta, care veneau cu masina lor si care erau dispusi la plecare să-si abandoneze lucrurile de vară (pentru că în anul următor îsi cumpărau altele, nefiind scumpe pentru ei), oameni care nu fumau tigări Carpati, ci pe cele din tara lor de origine, mult mai scumpe pentru noi. Astfel, s-au creat niste idealuri, care sunt false.

Rh. C.: Idealuri de îmbogătire.

R. I.: Da, si s-a creat ideea că în Occident, cum se spune, „câinii merg cu covrigi în coadă“. Nestiind că oamenii acestia care veneau, muncitori sau functionari, munceau mult mai mult decât se muncea aici, pentru acel trai minim acolo dar mai mult decât onorabil privit de aici. Acesti oameni care îsi puteau permite, pentru munca lor de opt ore (fără pauze!) o vacantă, o masină (care nu era cine stie ce), au transformat aceste lucruri în idealuri: masina, îmbrăcămintea, tigările străine.

Rh. C.: Nu as vrea să generalizăm acest aspect descris de dumneavoastră, asupra întregii generatii de tineri, care, în majoritate, a iesit în stradă în zilele Revolutiei (în ciuda lipsei de educatie amintite), foarte multi dintre ei pierzându-si viata în numele unor idealuri adevărate (altele decât cele analizate de dumneavoastră)…

R. I.: Sigur că da, aveti perfectă dreptate, numai că, situatia comentată de mine, în opinia mea, după 1989, s-a înrăutătit, în ceea ce priveste acesti tineri.

Rh. C.: Comparativ, pe cele trei perioade de timp — înainte de 1948, între 1948 si 1989, si de după 1989 — cum analizati nivelul de trai al românilor?

R. I.: În general, a mers descrescând. Sub regimul democratic, monarhic, sigur că existau si atunci si oameni săraci si oameni foarte bogati. Dar eu mă refer la omul oarecare, ce îsi putea asigura o existentă de burghez onorabil. De ce a intrat în mentalitatea românilor si în idealul unei mari categorii ca simbol al bunăstării  „o friptură, mititei, un sprit si niste muzică“? Pentru că toti acesti oameni modesti — marginile oraselor, care nu trebuiesc blamate si care erau locuite de muncitori, de mici functionari — aveau grădină în care seara îsi puneau grătarul, făceau friptură, mititei, auzeau muzică de la grădina-restaurant care era în apropiere (sau aveau ei un radio, când apăruse, un patefon), grădină care era cu iarbă, cu flori, care se stropeau si care dădeau sentimentul stabilitătii si al unei bunăstări (e adevărat, al unui nivel de minimă rezistentă poate), dar care era asezată, era stabilă. De aici, urma progesul, treapta următoare.

Rh. C. Ati putea da un procent al celor care aveau un nivel decent de trai?

R. I.: Nu, nu as putea. Sigur că în România acelei perioade, procentul cel mai mare era reprezentat de tărani. Pe urmă, veneau orăsenii, într-un procent mult mai mic…

Rh. C.: Tăranii erau mai bogati decât orăsenii?

R. I.: Chiaburii erau de zece ori mai bogati decât era un functionar sau un muncitor. Ei erau cei care fie că intrau prin copiii lor în viata socială, fie continuau să se ocupe cu seriozitate de pământul pe care îl aveau, mai cumpărau pământ, si, încetul cu încetul, ajungeau să fie mosieri. Nu trebuie confundată notiunea de mosieri cu aceea de boieri. De multe ori, mosierii erau mult mai bogati decât boierii. Dar boierii tineau de traditie, de vechimea familiei, de implicarea în viata politică, adesea timp de multe generatii.

Rh. C.: Procentual, care era numărul celor care se îmbogăteau ilegal?

R. I.: Era foarte mic. Erau două feluri de îmbogătiri, să le spunem ilegale: erau cele mărunte (mici smecherasi, afaceristi, dar care nu reuseau mare lucru, micul cămătar de mahala care îti lua verighetele când aveai nevoie de bani si nu ti-o le mai dădea înapoi, etc.), si mai era un procent, într-o societate mult mai înaltă, în care erau oameni de afaceri, speculantii, unii jucându-se cu banii ca niste nababi.

Rh. C.: Cum este această situatie după 1989 în România?

R. I.: După 1989, notiunea de necinste a avut tendinta de generalizare. În primul rând: nemaiexistând sentimentul proprietătii (proprietatea comunitară este a nimănui, pentru că nu poti spune un nume, si atunci, de ce să nu iei respectivul bun?), încetul cu încetul, a ajuns ca totul să poată fi luat pentru că nu era al nimănui: „De ce să nu stric lucrul acesta, pentru că nu-i al nimănui?!“ Ceea ce a fost nociv pentru societate. Pentru că tocmai sentimentul proprietătii este cel care te face să aperi un lucru, să-l iubesti, să-l ai în continuare sau să-l respecti dacă este al altuia: dacă am o bucată de pământ si o îngriijesc bine si rodeste, îi sunt recunoscător si ajung să o iubesc, îti iubesti mosia si, din generatie în generatie, mosia s-a confundat cu Tara.

Rh. C.: În Constitutia actuală a României, proprietatea este ocrotită, dar nu si garantată...

R. I.: De la început, a tinut de acea „privire înapoi“ de care vă vorbeam.

Rh. C.: După Decembrie ??, de ce o ducem din rău în mai rău?

R. I.: Pentru că în 1990 nu am rupt-o cu marile tare ale trecutului. Dacă de la început lichidam mari energofagi, mari consumatori de materie primă, de bani — având chiar riscul de a fi lăsat înafară niste oameni (li se puteau găsi niste rosturi) —, dacă am fi rezolvat problema proprietătii — pentru că sentimentul de proprietate a fost falsificat sub regimul comunist (si continuat după această perioadă) în formula „statul să dea“ —, s-ar fi rezolvat aceste chestiuni. Pe când asa, noi cărâm după noi niste tare care contravin obligatiilor fată de idealurile noastre actuale de reintrare în Europa, de ajungere la o linie — dacă nu egală, cel putin cu tendintă spre ce se întâmplă în Comunitatea Europeană.

Rh. C.: Comunistii (denumiti „neocomunisti“, după 1990) au dispărut în prezent din România?

R. I.: Nu, nu au dispărut, dar, din mostenirea lor s-a născut o bransă chiar mai nocivă decât vechii comunisti. Mă refer la ultranationalisti. Ceausescu a înselat multi oameni cu ideea nationalismului — care era o idee falsă, mergând până la exacerbarea dacilor, a strălucirii pierdute s.a.m.d. Or, o parte a fostilor comunisti a alunecat pe această pantă, ale cărei adâncimi, să spunem, total antinationale si antiromânesti, nu le realizează. si atunci, oameni care aveau o situatie materială modestă dar stabilă sub regimul comunist, acum ducând-o mai rău (asa sunt împrejurările), dintr-o nostalgie, se apropie de această ramură a ultranationalistilor. Este regretabil că ei nu pot întelege cât rău imens fac tării.

Rh. C.: Dar sunt multi „fosti“ care o duc si mai bine…

R. I.: … si care nu ar merita să o ducă mai bine. Dar, micul om de afaceri, care este smecheras, care ia niste marfă fără să plătească vamă, o ia pe sub mână de la tirul turcesc sau de nu stiu unde, la urma-urmei, pentru societate nu este atât de rău; omul acesta  învată să facă afaceri, să producă. Rău este în momentul în care îsi închipuie că, dispunând de niste bani, îsi poate permite orice.

Rh. C.: Cine îi dă dreptul să gândească în acest mod?

R. I.: Banii îi dau acest drept, îsi închipuie el, dar si cei pe care, de foarte multe ori, “îi are la mână“: din Politie, din Justitie, din conducere, din partide politice.

Rh. C.: În fond, nu sunt toti sub puterea Legii?

R. I.: Nu, sunt unii care sunt în afara legii. Am văzut cu satisfactie, în urmă cu două-trei săptămâni, în presa românească, că vor fi anchetati si cercetati toti acei oameni din Politie care, în ultimii doi-trei ani, si-au făcut case mari, niste vile bogate (care, sigur că sunt mobilate adecvat!). Or, aflu acum, tot din ziare, că au fost anchetati toti acestia si s-a constatat că vilele au fost făcute cu bani cinstiti. Ce înseamnă „cinstit“? Din leafă! Înainte de 6 martie 1945, cine era cinstit trăia din leafa proprie si putea să-si facă din acea leafă si casă, dar, evident, era vorba de o casă mai modestă, cu împrumut de la stat. Gânditi-vă la Vatra Luminoasă si la atâtea cartiere unde s-au făcut case, mici vile individuale, pentru mici functionari sau pentru muncitori, si care erau foarte onorabile…

Rh.C.: si care erau un efect al normalitătii.

R. I.: Exact. si evident, realizat cu sacrificii: acei oameni plăteau rate, mai erau marile întreprinderi cum era Malaxa, care îsi ajuta muncitorii, sau Resita care dădea muncitorilor bani cu împrumut cu dobândă foarte mică. În fine, erau ajutati. În prezent, în mod cinstit, asta nu se poate face. Asadar, la noi, acum, sunt foarte multi oameni care sunt în afara Legii, sustinuti de altii care au posturi si care sunt si ei în afara Legii. Se produce acea tesătură, acea „pânză de păianjen“ în care toti sunt prinsi, se apără unul pe altul ca să nu se creeze un „ochi“ care rupe „pânza“ si, totul, evident, spre răul tării.

Rh. C.: Să existe în prezent, în anul 2001, două tipuri de români în aceeasi tară? Pot coexista?

R. I.: Din păcate, da.

Rh. C.: Dumneavoastră aveti si „tabloul“ celor două realităti istorice atât de diferite ale României…

R. I.: Da, două realităti în aceeasi tară. Este foarte trist. Gânditi-vă la un lucru: suntem acuzati că îi persecutăm pe tigani, că nu au acces la multe lucruri. Nu stiu cum, dar, majoritatea celor care sunt prinsi furând, atacând, sunt tigani. Asta pe de o parte, iar pe de altă parte si-au ridicat unii dintre ei (pe locuri care nu le apartineau, dealtfel!) niste case care, înafara faptului că sunt monstruoase, sunt enorme si valorează miliarde de lei. si atunci, mă întreb: „Dacă în această comunitate în care există oameni atât de bogati, de ce nu se ajută între ei si îmi cer mie să-i ajut si, ceea ce este mai grav, să-i tolerez?“

Rh. C.: Un model istoric si politic românesc contemporan, de mare anvergură internatională, le puteti oferi tinerilor si cetătenilor României de azi?

R. I.: Din nefericire (pentru că este unul singur!), singurul model ca demnitate, ca dragoste de tară, pe care îl cunosc (si nu numai eu) este Majestatea Sa Regele Mihai I al României. A fost, un timp, si Corneliu Coposu, care era un om absolut extraordinar. Înainte de Decembrie ??, Coposu era în umbra lui Maniu. Ca să fii în umbra lui Maniu sau alături de el, însemna că trebuie să fii cineva, Maniu fiind un om de o rigoare, de o severitate, cu el însusi si cu ceilalti, devenită proverbială. Coposu venea dintr-o familie de veche traditie românească, nationalistă în sensul bun al cuvântului, al dragostei de tară, al respectului fată de tot ce este românesc, fată de Monarhie s.a.m.d. Trebuie să mărturisesc că după moartea lui eu nu mai văd pe nimeni care să-i poată lua locul.

Rh. C.: … să continue linia adevărată a Partidului…

R. I.: Nu, acolo ce să mai vorbim: pentru mine este o mare dezamăgire, mai ales că eu am crezut în fostul presedinte, în Andrei Marga, care venea cu seriozitatea transilvănească, cu autoritatea omului de o mare cultură, cu o rigoare si o severitate, dar, mă rog, se pare că m-am înselat. Unii dintre ei sunt prea excesivi, altii privesc mult prea mult în umbră, neîntelegând că totusi s-au schimbat niste lucruri, nu numai la noi, ci în toată lumea. Oricum, nu pot întelege ce s-a întâmplat. Continui să cred în Vasile Lupu, singurul care s-a luptat si a reusit în ciuda adversarilor.

Rh. C.: Aveti încredere si pe viitor în Monarhia Română?

R. I.: Am încredere în sistemul monarhic. Am totală încredere în Rege — nu stiu ce ne oferă viitorul, dar oamenii care nu cred în Monarhie sau sunt ignoranti, sau necinstiti sau mercenari în soldă.

Rh. C.: … si acestia spun că Regele cere acum prea multe proprietăti…

R. I.: Ca orice om are dreptul la bunurile lui, să redevină proprietar, urmând ca hotărârea ulterioară să o ia Regele. Muzeul Peles se vizita de pe vremea lui Carol I, când toti oamenii din Sinaia se plimbau duminica în parc, pe terasele Pelesului. Castelul Windsor a fost deschis public de-abia din 1930. În străinătate, majoritatea resedintelor nobiliare, a castelelor, sunt în proprietate particulară, se pot vizita, statul, evident, contribuind la întretinerea lor.

Rh. C.: În prezent, mass-media română vehiculează des informatia conform căreia statul român a cheltuit miliarde de lei pentru întretinerea si restaurarea Castelului Peles, de când a fost confiscat de către comunisti si transformat în muzeu si că, prin retrocedarea sa Regelui Mihai, România ar avea de suferit.

R. I.: Doamnă, si eu am fost privat de o proprietate a mea timp de 50 de ani, iar cel care locuieste acolo mi-a spus: „Nici nu stiti câti bani a cheltuit I.C.R.A.L-ul ca să întretină această casă!“ Dar nu l-am obligat eu! Dacă era casa mea, aveam un profit. Dar eu am fost deposedat de ea! E o altă mare obrăznicie aceasta fată de Regele nostru! Prima a fost atunci când, pentru retrocedarea Săvârsinului i se cereau nu stiu câti bani pentru că s-au făcut reparatii! Dar, nimeni nu si-a pus problema că Regele a fost deposedat de un lucru care i-a apartinut si de care altii au profitat!

După plecarea fortată a Regelui Mihai, Pelesul a fost vizitat de foarte multă lume, însă, ceea ce uită unii să spună este că acolo se făcea propagandă antimonarhică. Vizitatorilor le era arătată o geantă de voiaj spunându-le că acela era tot bagajul cu care a venit Carol I în tară si aici s-a îmbogătit. Pentru minciunile cu care erau otrăviti oamenii era normal ca Statul să facă eforturi. Minciuna se plăteste, nu-i asa?

Rh. C.: Ce nu s-a schimbat în România si nu credeti că se va schimba (din fericire sau din nefericire)?

R. I.: Din nefericire, nu s-a schimbat vocatia smecherelii, a furtului si o obrăzniciei omului ridicat prea repede.

Din fericire, există (nu stiu care e procentul) oameni tineri (tineri, studenti si elevi), foarte seriosi, care vor să facă ceva, care se instruiesc, care învată, care nu stau numai cu găndul la plecat în străinătate — dintre acestia, unii se gândesc să lucreze, să se perfectioneze si să revină în tară. Cei care se gândesc numai la făcut repede bani nu ar fi fost buni nici în tară, dar am încrederea că în multi elevi si studenti vom putea găsi (si nu prea departe) oameni care să contribuie la punerea tării pe un făgas adevărat. Sigur că aici profesorii au o foarte mare răspundere (nu multi si-au asumat-o) în a propaga adevărul — mă refer în special la profesorii de istorie. Ar fi fost de datoria lor să arate care a fost trecutul acestei tări, cum s-a format ea, cum a devenit o Tară, cum a devenit o Monarhie, cum această monarhie a garantat de-a lungul timpului autoritatea, respectabilitatea si progresul tării.

Rh. C.: Putem vorbi, în acest sens, si de o obligativitate a celor care conduc tara actualmente?

R. I.: Obligativitatea din partea lor există, dar si-o pot asuma? Mi-e teamă că nu. Pentru că oamenilor care s-au format si au crezut într-un regim care se baza pe minciună, le este foarte greu să respecte adevărul. Ce încredere pot să am într-un om care s-a declarat o viată întreagă ateu si acum se închină la toate icoanele? Oamenii nu sunt destul de atenti la viata de sacrificii pe care a făcut-o Regele pentru a fi în acesti 50 de ani la distantă, dar totusi aproape de Tară, gândindu-se la Tară, căutând tot ce putea să facă — de la încurajări, la întâlniri cu oamenii importanti, mesajele de încurajare pe care trimitea. Toată existenta Regelui a fost aceea de slujbas al României. 

Rh. C.:  Am putea spune că, odată cu exilul fortat al Majestătii Sale, sufletul întregii Românii a fost exilat.

R. I.: Sigur că da. Spune foarte frumos Liiceanu, reluând dealtfel după un alt scriitor: „În momentul în care Regele a fost fortat să abdice, în acel moment Tara a fost decapitată.“ Cu atât mai mult cu cât se rupea si acea legătură care exista, prin Rege, între Dumnezeu si Tară.

RADU IONESCU — DATE BIOBIBLIOGRAFICE

S-a născut la 1 februarie 1930 la Bucuresti.

După absolvirea Liceului, a urmat cursurile Facultătii de Istoria Artei si Muzeografie a Institutului de Arte plastice „Nicolae Grigorescu“.

Diplomat în 1952, a fost încadrat la Academia Română până la 1 mai 1990, când a fost pensionat la cerere, împlinind vârsta de 60 de ani.

ACTIVITATE sTIINTIFICĂ:

?        Cercetător stiintific la Institutul de Istoria Artei al Academiei;

?        Membru al Sectiei de Critică a Uniunii Artistilor Plastici;

?        Membru al Asociatiei Ziaristilor din România;

?        Presedinte al Comitetului National I.C.O.M./U.N.E.S.C.O. — 1992

?        Vice-presedinte al Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor;

?        Muzeograf-principal al Muzeului de Artă al Academiei;

?        Profesor de Istoria Artei la Universitatea Hyperion;

?        Membru în Comisia Natională a Monumentelor Istorice;

?        Expert în artă românească si străină al Casei de licitatii ALIS.

 

PUBLICATII sI PREZENTE PUBLICE

?        Monografii si cataloage stiintifice adnotate (volume): N. Vermont (în colab.), 1959; Catalogul desenelor românesti din colectia G. Oprescu, 1965; R. Iosif, 1969; Abgar Baltazar, 1974; Desenul si acuarela engleză, 1975; Sorin Ionescu, 1980; Catalog monografic G. Oprescu, 1981; Catalogul editiilor bibliofile — donatia C. Ionescu-Mihăilesti, 1983; V. Cristea, 1984; Dorel Dobocan, 1985; Al. Ciucurescu, 1987; N. Darascu, 1987; C. Bulat (în colab.), 1988; Sorin Ionescu, 1991; H. Focillon — G. Opresco, Correpondance.

?        Traduceri (volume): Moreau — Vautier, Pictura, 1956; Brassai, Convorbiri cu Picasso, 1975; David D’Angers, Însemnări despre artă, 1980.

?        Studii, articole, cronici, comunicări în: Studii si cercetări de istoria artei, Revue roumaine d’histoire de l’art, Arta, Viata românească, Secolul XX, Contemporanul, România literară, Steaua, Arges, Analele Academiei, 22, Dilema, etc. (peste 1 000 de titluri).

?        Colaborări la radio si T.V., ziare (interventii cu caracter cultural sau, după 1989, politic)

?        Consilier sau co-scenarist la filmele de artă: Nicolae Grigorescu, Eustatiu Stoenescu, Vasile Grigore, Dan Hatmanu, Sever Frentiu, G. Oprescu etc. si la lung-metrajele regizorului M. Saucan.

?        Membru sau membru fondator al unor Fundatii sau Societăti a căror activitate are implicatii sociale sau culturale.

?        Ofiter al Ordinului National, Serviciul Credincios.

?        Membru fondator al Clubului Rotary — Presedinte al Comitetului International

?        Membru al Jokey –Clubului Român.

?        Numeroase călătorii de studii acoperind în întregime Europa, partial America, Africa, Asia, cunoscând muzee, artisti si critici.

?        Comunicări si interventii la congrese sau întruniri cu caracter artistic, în tară sau străinătate.

?        Expert al Casei de licitatii pentru obiecte  de artă românească sau străină — pictură, sculptură, artă decorativă (cu execptia bijuteriilor si a obiectelor de argint sau aur).