Am văzut lumina zilei în satul Sarata, comuna Solonț, județul Bacău, la 23 octombrie 1921. Satul este situat în zona subcarpatică a podișului Moldovei, având ca orizont, spre apus, munții Carpați, cu vârful Uturea, înalt de vreo 800 m, iar în celelalte părți, dealurile provenite din erodarea podișului format din fundul Marii Sarmatice. Pentru mine, acest sat este o incintă sacră, în care de câte ori intru mă simt renăscut și reconfortat, spiritul zburând spre orizonturi ideale și pure.

Pe fundul văii curge pârâul Solonț, lung de vreo 12 km, care vara rămâne uscat, pietrele fiind murdare de petrol, deoarece la izvoarele lui sunt sonde de extracție. Se vărsă în râul Tazlău, în apropiere de Tescanii lui George Enescu. Cam pe la km 9 al vadului, pe partea dreaptă, se afla Movila lui Ștefan cel Mare, pe un vârf de deal, cu 10 m deasupra podișului inițial. Pe acea vreme, folosindu-se semnale luminoase, printr-un sistem de relee, se putea comunica Domnului de la Suceava invadarea teritoriului de către dușman.

 Aspectul satului în deceniul trei al secolului 20 era puțin deosebit de cel de pe vremea dacilor. Casele erau acoperite, ca și astăzi, cu șindrilă produsă artizanal, la 10 km distanță, în comuna Schitu-Frumoasa, iar în secolul trecut, cu stuf. Scheletul construcției din paiantă, specific zonei montane, era din bușteni de brad, acoperiți cu lut și văruiți.

 Oamenii se îmbrăcau în mod tradițional, cu haine confecționate în gospodăria proprie, din fibre textile (cânepă sau in) ori lână de la oi, țesute și croite de gospodine în timpul iernii. Vara bărbații purtau cămașă și ițari, iar femeile - ie și catrință, în vreme ce toții se încălțau cu opinci. Opincile erau confecționate tot de țărani, din piele de porc sau vită. Iarna bărbații puneau pe deasupra suman din lână presată la piua de apă, iar femeile șal sau bertă, care le acoperea tot corpul, dar și capul.

 Industria modernă reușise, încă de atunci, să infiltreze în moda feminină baticurile colorate frumos, care, vara, începeau să ia locul casincilor negre, tradiționale.

Bineînțeles, intelectualii satului, preoții și învățătorii, purtau îmbrăcăminte modernă, europeană.

Alte indicii ale epocii moderne erau date de lămpile de petrol din sticlă, ce luaseră locul opaițului din secolul trecut, de sticla de la ferestre, ce înlocuise burduful de oaie din geamuri, de chibriturile ce se aprindeau mult mai ușor decât iasca, ținută de bărbați, împreună cu amnarul, tabachera și tutunul, în chimirul de la brâu, frumos înflorat.

Cultura câmpului era dominată de porumb, din făina căruia se făcea mămăliga, hrana de toate zilele a țăranilor, în vreme ce râpile neproductive se foloseau ca pășune pentru vite și oi, livezi de pomi fructiferi sau viță de vie hibridă.

Productivitatea era foarte slabă, în jur de 1000 kg la hectar, din cauza terenului înclinat și a mijloacelor primitive de cultură. Plugul avea lama metalică, dar restul scheletului din lemn. Grâul se cultiva puțin și pâine se făcea numai la sărbători.

 Din cauza predominanței mămăligii în alimentație era frecventă boala numită pelagră, care din punct de vedere medical este o avitaminoză, provocată de lipsa vitaminei PP din făina de porumb.

Tatăl meu fiind agent sanitar, am asistat în copilărie la multe cazuri de prezentare a pacienților. Mulți dintre ei, pe lângă durerile de stomac specifice pretindeau că, pe când dormeau la câmp sau afară, pe prispă, le-ar fi intrat un șarpe pe gură și că acesta li se zbatea în stomac. Din acest motiv, când plecau la câmp, unii consumau usturoi, existând credința că astfel șerpii nu se vor mai apropia de ei. Tata, în schimb, știa despre ce este vorba și le prescria, drept tratament, un sirop cafeniu, oferit gratuit de serviciul sanitar, care ducea la ameliorarea simptomelor, și  le recomanda o alimentație diversificată.

Ziarele timpului scriau că România este țara cu cel mai ridicat procent de pelagră pe glob, cam 1,5 milioane de bolnavi. Asta numai în vechiul regat, pentru că în Ardeal se consuma mai mult grâu.

 Pe vremea dacilor se consuma numai grâu și cred că obiceiul de a folosi făina de porumb s-a stabilit din cauza ocupanților străini, în special turci, care luau bir și prădau recoltele oamenilor, iar aceștia, pentru a evita rechizițiile, au recurs la cultivarea unor cereale neagreate de ocupant, la început meiul, iar după răspândirea porumbului adus din America, la cultivarea acestuia.

Trebuie să arăt, totuși, că spre sfârșitul anilor 30, situația economică și socială a satelor a evoluat foarte mult, chiar spectaculos, ca urmare a împroprietăririlor de la sfârșitul primului război mondial, când țărănimea a primit peste 5 milioane de ha. În consecință, pelagra era în 1940 complet eradicată, chiar dacă consumul de porumb a rămas până astăzi predominant, dar civilizația a pătruns hotărâtor.

Ocupațiile de bază ale localnicilor erau agricultura și creșterea vitelor, de asemeni lucrul în exploatările forestiere, cu brațele sau atelajele, și încă două specifice: olăritul și dogăria. Aproape toate familiile aveau o vacă cu lapte, mulsă mai ales pentru hrana copiilor, și un atelaj de cai sau boi, cu care se lucra la pădure sau se ara la timpul potrivit. Surplusul de produse agricole se valorifica în târgurile săptămânale din comunele care aveau această tradiție sau la Moinești, orașul cel mai apropiat (15 km).

 Un obicei străvechi mi-a rămas în minte prin arhaicul său simbol: când eram mic exista tradiția ca, atunci când ți s-a stins focul în sobă, să mergi la vecini și să ceri cărbuni aprinși pe o tavă, chiar dacă erai în dușmănie cu ei. Eu mă duceam la un vecin, cu care părinții mei erau certați, și totdeauna eram servit, iar când ei veneau la noi, la fel.

 Toți oamenii din sat aveau o poreclă pe care ceilalți o foloseau în lipsa celui poreclit, ceea ce era uneori prilejul unor gafe, cum mi s-a întâmplat mie când eram copil de 10 ani. Fusesem trimis de părinți cu un mesaj la factorul comunal și, pe drum, l-am întâlnit pe primarul comunei, văr cu tata, care m-a întrebat unde merg. Eu i-am răspuns că la Alec a lui Ciocan, să duc o scrisoare. Dar pe acesta îl chema Alec Mareș și era frate cu primarul, care s-a supărat foc pe mine că folosesc porecla pentru această familie.

 În legătură cu problema chibriturilor, care apăruseră în satul meu cam după primul război mondial, voi relata cazul monopolului instituit de Parlamentul român prin anul 1930, pentru firma Krueger, din Suedia. Potrivit unei legi votate de parlamentari, nu aveai voie să aprinzi țigara pe stradă de la alt fumător, pentru că erai amendat de poliție. De asemenea, nu aveai voie să folosești bricheta, pentru că îți era confiscată de poliție și erai amendat. A urmat un imens scandal de presă, prin care Parlamentul a fost acuzat de corupție și legea a fost abrogată după vreun an.

 Amintirea evenimentelor din primul război mondial era foarte vie, pentru că fuseseră încartiruiți aici și ruși, care s-au comportat așa cum le era obiceiul, chiar dacă erau aliați. În legătură cu Declarația de război a României, dată la 14 august 1916, am ascultat mai multe mărturii de la cetățeni, care mi-au povestit că au văzut, cu ochii lor, cum mâncau vârcolacii din soare în ziua declanșării războiului. Se știe că în acea zi a fost o eclipsă parțială de soare.

Revenind la ocupațiile locuitorilor, mai mult de iarnă, când munca câmpului era oprită, acestea erau dogăritul și olăria.

 Olăritul era o muncă foarte grea și periculoasă. Am avut un văr care deținea puțin teren agricol și se ocupa în principal cu această meserie, din cauza căreia, până la urmă, s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit de tânăr, lăsând 4 copii orfani. Lutul galben, materia primă de bază, se găsea în toate dealurile din împrejurimi, dar trebuia frământat cu picioarele și cu mâinile și purificat, astfel ca să rămână o pastă ca untul, fără nici un pic de nisip, care altfel ar exploda la temperatura de ardere din cuptor, ce trece de 1000 grade.

După fasonare la roata olarului, forma trebuia să se usuce la temperatura camerei, pe rafturi, cam una-două luni, după care era acoperită cu email și coloranți și băgată la cuptor, unde stătea cam o săptămână.

După terminarea produsului finit, urma valorificarea în stil popular tradițional și anume încărcarea lui într-o căruță cu cai sau boi și distribuirea prin satele agricole din județul de baștină sau în altele învecinate. O oală plină cu grâu sau porumb în schimb era trocul curent. Pentru producător, însă, prețul era împărțit jumătate cu cărăușul, care mergea cu atelajul pe teren timp de 2-3 săptămâni, până scăpa de marfă.

Cealaltă meserie, de dogar care confecționa butoaie, ciubere, căzi, presupunea, din partea meseriașului popular, marea îndemânare de a potrivi doagele după ochi, de a le îmbina între ele ca să nu curgă și să capete formele rotunde, estetice. Acestea se vindeau tot la schimb cu cereale. Astăzi în sat nu mai există nici un olar sau dogar, industrializarea distrugându-i.

Comerțul profesionist în acest sat, ca de altfel în toate satele Moldovei, era reprezentat prin două magazine evreiești, unul alimentar și altul o cârciumă combinată cu un raion de produse alimentare. Stofe, pălării, haine, încălțăminte se puteau procura numai din orașul Moinești. Câte un creștin încerca să deschidă uneori o cârciumă, dar nu rezista mult pentru că era concurat cu măiestrie de cei doi profesioniști Leibu și Lupu (Lupu era numele firmei de la cârciumă, căci pe el îl chema Haim Velvel).  Pentru oamenii mai de încredere se vindea marfă de primă necesitate și pe datorie. Puteai merge cu ouă, fasole sau țuică de prune și primeai, în schimb, zahăr, ulei, oțet, petrol lampant etc. Acești negustori erau perfect adaptați la viața satului, ducând o existență modestă, în complet acord cu nivelul de trai al localnicilor. După instalarea comunismului, ei au emigrat în Israel, împreună cu toată familia.

O altă meserie, practicată ceva mai rar, era aceea de găzar, pe care a cunoscut-o și tatăl meu în copilărie și iată cum a relatat-o el: Bunicul era un gospodar foarte activ, care cu ajutorul copiilor, a reușit în timpul vieții să cumpere vreo 10 ha de teren. După ce a murit, de tânără, prima soție, lăsând orfani 6 copii, el s-a recăsătorit și a continuat munca obișnuită, împreună cu toți ai casei. La vârsta de 14 ani, tatăl meu, Ioan, împreună cu fratele mai mare cu 2 ani, Neculai, era trimis să vândă petrol lampant (gaz în denumirea populară) în diferite localități ale județului Bacău sau, mai ales, în alte județe care nu aveau sonde de petrol pe teritoriul lor. Procedeul era următorul: i se dădea copilului în primire un car cu doi boi, în care era butoiul de 1000 litri, și un capital bănesc, să spunem de 1000 lei. Cu acești bani el mergea la rafinăriile primitive de lângă Moinești, de unde cumpăra petrolul cu un leu litrul și-l încărca în butoi. Apoi pornea la drum, strigând pe ulițele satelor că are gaz de vânzare. Oamenii cumpărau și plăteau 3-4 lei litrul, conform prețului curent. Fratele mai mare mergea și el pe un traseu paralel și, seara, se întâlneau să doarmă împreună la un gospodar, care îi primea să stea o noapte, aprovizionându-i cu hrana necesară atât cărăușilor, cât și animalelor și pe care o plăteau cu câțiva litri de petrol.

După 2-3 săptămâni terminau de vândut gazul și se întorceau acasă la bunicul, căruia trebuiau să-i predea capetele (capitalul de 1000 lei), plus sută la sută câștig, adică încă 1000 lei. Și reușeau să realizeze regulat această performanță, bineînțeles trudind din greu.

 Greutățile acestea ale copilăriei, adolescenței și ale stagiului militar de 7 ani (1913-1920) aveau să se repercuteze asupra adultului, după vârsta de 30 ani, când a trebuit să suporte o grea boală de ficat, soldată cu o operație reușită parțial, care-i producea, în afară de dureri fizice și stări de nervozitate, multă suferință, resimțită și de familie.

În perioada adolescenței de multe ori îmi încolțea ideea sinuciderii, pe care o îndepărtam până la urmă printr-o rezistență morală încăpățânată.

Un alt caz limită al condiției umane a fost cel al unui văr al meu, orfan de tată din primul război mondial,  care, mic fiind, de 2-3 ani, rămânea ziua acasă singur, mama lui fiind plecată cu bunicul la munca câmpului, la prășit, secerat, etc. Pentru a nu face pozne sau a nu se accidenta, era legat cu lanțul de un țăruș, afară, la umbra unui pom, până se întorcea careva de la lucru. În mai multe rânduri a fost găsit mâncând pământ, de foame sau sete. Mai târziu a beneficiat de anumite gratuități, ca orfan de război, și a urmat câteva clase de școală secundară, apoi cursurile de agent sanitar, ajungând să-l înlocuiască pe tata, atunci când el a ieșit la pensie pentru caz de boală, după 17 ani de serviciu. Și în cazul lui greutățile copilăriei s-au răzbunat, pentru că a dat într-o boală de stomac, operată de vreo două ori și a murit înainte de a împlini 40 ani, lăsând doi copii orfani de ambii părinți (mama lor murise de febră tifoidă).

Duminica, atât vara cât și iarna, avea loc hora satului, unde se cunoșteau mai bine băieții cu fetele, la dansurile populare. Fetele lucrau în cursul săptămânii, în timpul liber, batiste înflorate cu arnici, pentru a le face cadou băieților care le dansau la horă.

Tot în cadrul ambianței sociale a perioadei, menționez în acest sat prezența a vreo 12 familii de țigani, care erau chemați cu taraful lor să cânte la nunți și petreceri, dar se ocupau în timpul săptămânii și cu agricultura, lucrând terenul propriu sau, cu ziua, pe la alți cetățeni.

 Astăzi, după 70 de ani, vizitând satul, am constatat că toți s-au asimilat și nu mai există nici unul care să se considere ca atare sau măcar să aibă apucăturile specifice.

 Mentalitatea rurală de atunci, caracterizată printr-o avidă sete de pământ, se manifesta prin folosirea tuturor rezervelor și resurselor acumulate pentru cumpărarea de teren. Bunăstarea unui gospodar era apreciată după suprafața de pământ posedată și nu după nivelul de trai, cum este astăzi. Din această cauză, gospodăriile chiaburilor și ale săracilor erau asemănătoare: în casă, lut pe jos, o singură cameră încălzită iarna, unde dormeau toți și se pregătea mâncarea. Patul era din scânduri, așezate pe capre, îngropate cu picioarele în pământ și pe ele mai rar paie și mai mult așternuturi, țesute de gospodină.

Mentalitatea țăranului de atunci și a celui de azi, după 45 ani de  comunism, sunt  total diferite. Iau ca model un vecin al nostru, care avea 2 ha de pământ și 10 copii, o vacă cu lapte și o pereche de boi. Nu avea nici una din meseriile populare arătate mai înainte și, pentru a-și crește copiii, mergea cu căruța cu boi, pentru o săptămână sau două, însoțit de un tovarăș de lucru, la o exploatare forestieră, pentru retezatul lemnelor cu joagărul. Își lua rezerva de fân pentru vite și, pentru el, hrană rece, care consta dintr-un săculeț de făină de porumb pentru mămăligă, ceapă și brânză frământată și, eventual, ceva slănină afumată. Cu banii astfel realizați a crescut cei 10 copii sănătoși, pe care i-am cunoscut când erau maturi, toți fiind oameni normali și bine dezvoltați.

Pe atunci, alocație pentru copii primeau numai funcționarii de stat, în vreme ce țăranul nu aștepta și nu pretindea ajutor de la nimeni, bizuindu-se numai pe forțele proprii.

 

 Vara, atât fetele, cât și băieții umblau desculți, chiar la lucru.

 Primele cuceriri ale civilizației rurale aici au fost introduse pe la jumătatea secolului al XIX-lea și anume, lampa cu petrol, în locul opaițului cu seu, geamul de sticlă, în locul burdufului de oaie, alfabetul latin, în locul celui chirilic (az, buche, vede, glagore, etc.). Bunicul meu, de exemplu, în clasa a I-a scria, la școală, literele chirilice cu degetul, pe o placă orizontală de nisip, și abia în ultimele clase s-a introdus alfabetul latin.

 Originea familiei mele am reconstituit-o împreună cu bunicul ddinspre tata, până pe la anul 1700, astfel: în jurul anului 1700 a venit în satul Sarata un preot refugiat din Ardeal, pe numele de Gălușcă. Acesta a construit cu ajutorul sătenilor o biserică modestă, înjghebând și pentru el o gospodărie personală, cu ceva teren agricol și o casă lângă biserică. Un fiu al acestuia a fost și el preot, urmând tatălui, și urmașii acestuia au căpătat porecla, devenită nume oficial de Popa, ceilalți numindu-se și azi, Gălușcă.

 Tatăl meu, născut în anul 1892, al 4-lea din 6 frați, rămas orfan de mamă pe la 12 ani, a muncit în gospodărie, așa cum am arătat, până la încorporare, în 1913. Din cauza războiului nu a mai fost liberat până în 1920, când unitatea lui, un regiment de pionieri (tehnic), a fost transferat la Cernăuți. Pentru a-și ameliora situația socială și materială, a urmat, după lăsarea la vatră, o școală de agenți sanitari, ca extern în Cernăuți. Pentru a nu semna un contract pe 5 ani cu Guvernământul Bucovinei, a fost cazat de foștii camarazi de arme în incinta regimentului pe durata de un an a școlii, căpătând și subzistența necesară, în mod semiclandestin. Întors acasă, a ocupat postul de agent sanitar chiar în comuna Solonț, care devenise liber între timp.

S-a căsătorit, la puțin timp, cu o fată sosită cu mama ei din Ardeal, pe nume Cornelia Dascăl, în vârsta de 18 ani, care a născut apoi 10 copii, din care 4 au ajuns la maturitate, iar azi mai trăiesc doi, primul născut - autorul acestor rânduri, și ultima născută, o soră cu 24 ani mai mică. Mama a făcut școala primară în localitatea Panticeu, județul Cluj, unde a învățat în mod obligatoriu limba maghiară, pe care nu o cunoștea deloc de acasă. Bunicul dinspre mamă era plecat, dinainte de război, în America și s-a întors prin 1935, fără realizări deosebite.

Tata și-a construit o casă tip țărănesc, simplă, și a primit de la tatăl său zestrea promisă, adică perechea de boi cu care cărase gaz și un hectar și jumătate de teren agricol. A mai primit 2 ha în urma împroprietăririi de către stat, dintr-o fostă moșie boierească. În alte părți s-au dat câte 5 ha, dar în această zonă era teren puțin și populație densă. După cum povesteau bătrânii, boierul scotea peste 2000 kg recoltă la hectar, dar el ara cu 4 boi la jug, în timp ce țăranii noștri nu scot, nici azi, mai mult de 1000 kg cu mijloacele lor.

În primii ani de serviciu avea arondate două comune, Solonț și Băhnășeni, unde mergea alternativ, o zi la una și o zi la alta, avea un registru pe care puneau vize de prezență primăriile respective și era controlat de medicul de plasă.

 Supraveghea în special bolile contagioase și sociale, raportând medicului toate cazurile descoperite și nota într-un registru cu tabelul tuturor gospodăriilor, situația igienică a dotărilor sanitare. Rețin, de exemplu, că numai 50% din gospodării aveau un WC în curte și se luase măsura să fie amendați cei care nu-și amenajau o asemenea dotare.

 În afară de serviciul la stat a mai avut, timp de trei ani, o jumătate de normă la fabrica de sticlă din satul Cucuieți, comuna Solonț. Această fabrică era amplasată într-o regiune intens împădurită, deoarece folosea drept combustibil industrial lemnul din pădure. Muncitorii calificați erau toți nemți, aduși de la Brașov sau chiar din Germania. Își construiseră un habitat în marginea pădurii, cu case aliniate exemplar și trotuar, fiind aprovizionați corespunzător de patronul întreprinderii și retribuiți pe măsura competenței lor.

 Fiecare muncitor primea zilnic 2 kg carne gratuit. Activitatea industrială a impulsionat și progresul general al satului, pentru că țăranii contribuiau cu atelajele la transportul materiei prime (nisip special din Polonia), de la gara Moinești la Cucuieți, (20 km) și a produsului finit ambalat (sticla), de la fabrică la gară. Prin 1924, fabrica a fost desființată de proprietarii evrei, care au comasat-o cu o fabrică similară din județul Neamț, spre disperarea muncitorilor din zonă, rămași astfel fără lucru. Există și azi, prin sat, frumoase globuri din sticlă masivă, înglobate cu flori de toate culorile, pe care muncitorii le făceau cadou sătenilor, pentru diverse servicii. După plecarea lor, totul a reintrat în vechile tipare ale vieții tradiționale a satului.

Tatăl meu nu a putut să se bucure prea mult de o viață normală și de serviciu, pentru că tinerețea zbuciumată s-a răzbunat și prin anul 1931 a fost nevoit să se opera la Clinica Universitară Iași, unde i s-a extras fierea.

Peste câțiva ani a trebuit să se pensioneze pentru caz de boală și, în același timp, să vândă casa și pământul ce le avea în proprietate și să se mute la Bacău. Aici a cumpărat, cu banii obținuți, o casă cu 1500 mp, într-o suburbie, pământ pe care putea cultiva legumele și fructele necesare familiei. Avantajul pentru el era că locuia aproape de farmaciile de la care își procura tot timpul medicamentele și, totodată, nu mai trebuia să plătească gazda (minim 600 lei lunar) pentru copiii care învățau la școlile secundare.

Cu ajutorul unei pensii modeste (vreo 2000 lei lunar) după 17 ani de serviciu, cu o gospodărie semirurală, având într-o vacă cu lapte o sursă suplimentară de venit, a reușit să întrețină familia și să crească 4 copii, care au urmat liceul, iar doi dintre ei și universitatea (cu ajutorul burselor de stat). Menționez că, în anii de război 1942-1943, pensia tatii era mai mică decât bursa mea de student, calculată să ajungă pentru cămin și cantină.

 Doi dintre frații mei ajunși la maturitate au decedat la vârste între 40 și 50 ani, lăsând câte doi copii orfani. Am rămas în viață, alături de sora mai mică, azi profesoară de limba română. Ca un fapt mai deosebit, arăt că la nașterea ultimei surori, în 1945, eram deja pedagog la liceul Bacău și că, locuind cu părinții, m-am prezentat la starea civilă să scot actul de naștere al fetiței. Funcționarii, crezând că este copilul meu, au început să mă felicite pentru faptul că am o fiică, la care eu a trebuit să dezmint afirmațiile lor, prezentând realitatea.