Ca la orice copilărie, amintirile sunt numai frumoase și voi prezenta câteva cazuri caracteristice epocii.

Mentorul meu în copilăria preșcolară a fost bunicul dinspre tată, care venea des pe la noi și era, pentru mine, un bătrân venerabil, cu barbă și părul complet albit. Trecut de 75 ani, citea toată ziua Biblia și era îngrijitorul bisericii satului, cu care se învecina (trăgea clopotele, făcea curățenie, etc. ). De exemplu, când mă plângeam că am un tată rău, m-a sfătuit să-mi caut unul mai bun, așa că eu l-am luat în serios și-l amenințam mereu pe tata că-mi voi căuta alt tată. Povestea s-a încheiat, odată, în tren, când mergeam la rudele mamei în Ardeal și când, la o nouă amenințare, mi s-a atras atenția că în vagon erau destui oameni și că pot să-mi caut un alt tată. Am pornit imediat prin vagonul comun, fără compartimente, cum erau pe atunci la clasa a III-a, am început să-i examinez pe toți din ochi, dar nu mi-a plăcut nici unul și de atunci am încetat cu amenințările.

 Cam pe la vârsta de 5-6 ani, bunicul mi-a povestit timp de 3 zile, cu pauză numai la masă, istoria populară a lui Alexandru Machedon. Am ascultat-o cu gura căscată și am reținut-o mult timp, până școala mi-a umplut capul cu alte istorii. Când eram elev, am găsit broșura cu romanul, culegerea populară ?Alexandria", și am constatat că lipseau multe din episoadele povestite de bunicul. Dar el murise și n-am mai avut cum confrunta varianta lui cu textul cules de folcloriști.

 Tot bunicul avea și cea mai frumoasă și bine îngrijită livadă din câte văzusem eu până atunci. Pe o porțiune de teren de 2 ha, așezate în pantă, din deal până în valea unui pârâiaș, erau organizate, pe lângă pădurea din partea de jos, ce ocupa cam o treime din suprafață, livada cu pomi din toate sortimentele și via cu butucii aliniați și plasați după o logică impecabilă, iar în mijloc o colibă acoperită cu scânduri de jur împrejur, în interiorul căreia ținea atârnată o pușcă. Cum totul era împrejmuit cu un gard bine întreținut, nu știu dacă pușca a fost folosită, însă era în orice caz rămasă de pe urma războiului și a fost desfăcută bucată cu bucată odată cu pușca tatălui meu, care o avea cadou de la armată, ca unul ce fusese  liberat cu tot echipamentul din dotare. Prin 1926 s-a dat ordin ca să se predea toate armele și cei mai mulți oameni, printre care tata și bunicul, le-au dezmembrat, pentru că nu erau în inventar. Nici comuniștii, la colectivizare, nu s-au îndurat să distrugă livada, lăsând-o unuia din frați, care a stăpânit-o încă vreo 10 ani, până când, după numeroase reclamații provocate de invidie, au dat drumul la vitele colectivului și au distrus totul.

În nopțile chinuitoare de la Aiud, visam des această livadă ca fiind raiul pe pământ.

Tot cu bunicul atoateștiutor, pentru că studia Biblia permanent, am început primele tatonări ale problemei infinitului în spațiu și timp, a cărui întindere îmi crea fiori, atunci ca și astăzi. Bunicul a murit în vârstă de aproape 80 ani, complet orb, prin anul 1936. Avea o reputație de om foarte dur și când la școala primară mă băteam cu vreun copil, auzeam pe oamenii din jur spunând: ?Ăsta este nepot de a lui Alec Popa!". Dealtfel și frații tatii au avut conflicte între ei și cu vecinii, de la hotarele terenurilor sau alte cauze și numai generația următoare de verișori ai mei au devenit cetățeni pașnici, fără conflicte între ei sau vecini.

Pentru a ilustra spiritul țărănesc brutal al tatii, prezint o întâmplare petrecută pe vremea când aveam 4-5 ani și mă întorceam acasă dintr-o expediție prin tufișurile pârâiașului apropiat, unde găsisem un cuib de pasăre cu 4-5 puișori. I-am luat pe toți acasă, cu gândul să-i cresc mari. Pe drumul de întoarcere m-am întâlnit cu tata, care mai era însoțit de un cetățean. I-am arătat bucuros și îmbujorat la față de fericire, puișorii pe care aveam de gând să-i cresc, așa cum creștea și el puii de găină. Mi i-a luat pe toți din mână și a început să-i arunce la pământ câte unul, strivindu-i cu piciorul, spunând că sunt pui de șarpe și nu de pasăre, râzând bucuros, în timp ce eu țipam disperat, deoarece luasem puii dintr-o scorbură, alungând pasărea. De altfel, făcând abstracție de crizele de nervi care puneau la grea încercare membrii familiei, era un părinte corect, care mi-a asigurat totdeauna strictul necesar pentru existența școlară. După vârsta de 15-16 ani eram mai puternic decât el și-l luam cu mâinile la spate să-l potolesc în cameră. După ce se liniștea, nu se răzbuna pe nimeni și se purta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În clasele inferioare de mai multe ori mi-a pus cărțile pe foc sau le-a aruncat in WC. O dată mi-a tăiat cu toporul o haină de la uniforma școlară și șapca, pentru că nu mă putea prinde să mă lovească. Deoarece, atunci, am fugit de acasă, amenințând cu înecul, și-am dormit într-o pădure lângă Bacău, a umblat toată noaptea căutându-mă și spunând că mai bine-și rupea gâtul decât să facă ce a făcut. Când am revenit mi-a cumpărat altă haină. Ceilalți frați ai mei au avut conflicte asemănătoare cu el, chiar dacă nu la nivelul de mai sus și chiar sora povestește că, după ce se mărise, îl ducea în casă cu mâinile la spate pentru a nu face excese. Când am devenit avocat se purta cu mine ca un mielușel, deoarece contribuiam cu bani la întreținerea familiei și nu-i permiteam excesele de furie.

 Amintirile din vârsta fragedă sunt suave și retrăirea lor mă tulbură. La vârsta de 2-3 ani eram certat de mama pentru că, după ploaie, ieșeam în curte desculț și călcam prin toate bălțile. Eram foarte contrariat de aceste observații, căci eu aveam impresia că mă spăl pe picioare când intru intr-o baltă. Probabil aceleași raționamente și le fac și porcii când se bălăcesc în bălți!

Mare frică aveam pe la această vârstă de un cârd de vreo 20 de gâște, din care jumătate erau gânsaci, ce umblau toamna cu ciocurile întinse după mine, să mă muște. Eu mă plângeam părinților, dar nu prea mă luau în seamă, probabil știind că nu sunt periculoși. Totuși, când a venit timpul să taie câte un gânsac, mă chemau pe mine să le arăt care m-a mușcat. De astă dată arătam și eu pe câte unul la întâmplare, căci semănau unii cu alții, nu puteam să-i deosebesc și în același timp nici nu voiam să mă dau de gol că nu-i pot identifica.

Într-o primăvară tata a mers la arat cu unul din frații săi și m-a luat și pe mine la câmp, așezându-mă pe un așternut, la umbra unui pom, și începînd imediat treaba. Unul ținea caii de căpăstru și celălalt stăpânea coarnele plugului. Eu, ca orice copil, i-am întrebat ce fac ei acolo și mi-au explicat că seamănă grăunțe, ca la anul să crească mai multe și să aibă ce mânca. După ce au început ei aratul, eu, plictisindu-mă, am pornit să acționez în ajutorul lor. Am luat tabachera cu tutun a tatălui ( pe atunci nu erau țigări gata confecționate) și am îngropat-o în brazdele trasate de plug. Când au venit la prânz să facă o pauză și să fumeze o țigară, nu au mai găsit tabachera și m-au întrebat pe mine dacă știu ceva. Desigur, am răspuns eu, am îngropat-o în brazdă, ca să crească mai multe. Și unde ai îngropat-o? La margine, am arătat eu. Dar în realitate plugul trecuse prin fața mea de peste 20 de ori și marginea se mutase mereu. Au căutat-o vreo oră, după care au renunțat. Au găsit-o distrusă de rugină anul următor, când au arat din nou.