Aceste evenimente au coincis și cu mutarea părinților la oraș, în Bacău, și astfel am părăsit satul natal, ducând cu mine nostalgia mediului natural în care am văzut lumina zilei și care exercită și azi asupra mea o puternică emoție, în timpul vizitelor ocazionale.

Încă din vacanța de Paști a clasei a 4-a de liceu am reușit să pătrund în frumusețile poeziei eminesciene și, pe când păzeam vaca pe câmp, citeam volumul de buzunar din ?Biblioteca pentru Toți?, pătrunzând pentru prima oară în tainele neasemuitei lirici clasice. Recitind de 3-4 ori Luceafărul, Scrisoarea a III-a, Glossa, etc. m-am trezit că le știu pe dinafară și eram încântat de aceste descoperiri. Unele atitudini față de viață, care se potriveau cu temperamentul meu, descoperite în Scrisori sau Glossa, au devenit de aici înainte, pentru mine, norme de rezistență morală, cum ar fi disprețul față de opinia unor șefi de gașcă, atitudinea față de sexul frumos, cultul izolării singuratice, etc. Pornind de la aceste atitudini de dispreț a plăcerilor lumești, printre altele și din lipsa banilor, am ajuns să nu particip la petreceri și nu am învățat să dansez până în ziua de azi. Pot afirma că întâlnirea cu opera lui Eminescu m-a marcat pe viață.

Tot din această perioadă s-a cuibărit în mine protestul social împotriva nedreptăților, căutând o cale de îmbunătățire a situației.

Spre sfârșitul clasei V-a de liceu a survenit o încercare de înregimentare a mea în organizația legionară de tineret ?Frățiile de Cruce", în următoarele împrejurări: la obiectul religie aveam ca profesor un preot, foarte serios dealtfel, având un grad înalt în Mișcarea Legionară, care a cerut, la un moment dat, de la elevi un text al Bibliei, pentru a citi un paragraf oarecare, dar tot el a adăugat: sunt sigur că nu-l are nimeni. Cu toate acestea eu am scos din servieta un exemplar nou al Noului Testament, pe care i l-am oferit. De fapt, eu cumpărasem cu o zi înainte, cu prețul de 5 lei, de la un negustor ambulant, această carte, tipărită în Anglia, de societatea engleză de răspândire a Bibliei, cu un text puțin modificat, adaptat anglicanismului, care se vindea foarte ieftin, volumul fiind tipărit pe o hârtie specială, foarte fină, în limba română. A doua zi s-a prezentat la mine un coleg de clasă, care mi-a propus să mă înscriu în F.D.C., întrucât mai sunt deja vreo 10 colegi și mi-a indicat câțiva, din cei mai buni elevi din clasă. Am rămas puțin șocat, pentru că nu știam până în acest moment de existența acestei organizații în clasa mea, dar am refuzat oferta, pe motiv că sunt prea tânăr și nepregătit, după ce am promis interlocutorului că nu voi divulga nimănui acest demers. Astăzi, după 60 ani, fapta a devenit istorie. După această intervenție am urmărit, din umbră, activitatea colegilor legionari, care era totuși detectabilă pentru un avizat.

Mai târziu, unii au fost arestați sub regimul lui Carol al II-lea, din 1938, și apoi sub toate regimurile următoare, afară bineînțeles de cel din septembrie 1940, care a durat numai 4 luni și jumătate. Libertatea aceasta de mișcare politică se întâmpla în cadrul guvernării liberale Tătărăscu, 1933-1937, care, văzând ce a pățit I. Gh. Duca, s-a ferit să interzică activitatea legionarilor.

Dar tot în clasa a V-a am avut multe dificultăți cu sănătatea: am lipsit de la școală vreo lună de zile, din cauza unui accident la picior, suportând probabil o entorsă din cauza fotbalului, pentru care aveam pe atunci o mare pasiune, jucând desculț pe maidanele din apropierea casei părintești. Tot în clasa a V-a, primăvara, a trebuit să fac vreo 3-4 drumuri foarte obositoare de la Bacău la Solonț, pe jos, 45 km dus și tot atâția întors, pierzând câte două zile, fiind trimis de tata pentru a recupera niște datorii de la rău platnicii care au cumpărat casa și terenul agricol vândute mai demult. Pentru că era primăvară, mergeam desculț, ceea ce era o plăcere, pentru că tălpile naturale se îngroașă la mers, spre deosebire de cele industriale care se tocesc. Oboseala, zilele de școală pierdute, slaba pregătire din cursul inferior, problemele psihologice ale trecerii de la pubertate la adolescentă au contribuit probabil la faptul că m-am trezit la finele anului școlar, pentru prima dată, corijent la două materii, respectiv la franceză și matematică. Astfel am intrat în examenul de sfârșit de an, ce avea o pondere de 50% din media anuală, cu două corijențe, la care s-a mai adăugat una la științele naturale, din examen, fiind declarat repetent.

A fost, cred, cea mai mare decepție a vieții mele și repetând clasa în anul următor, cu greu mi-am refăcut moralul, apucându-mă de învățat cu o înverșunare disperată și mai ales la disciplinele la care mă simțeam mai slab.

Am învățat limba franceză definitiv, încât anul următor, în clasa a VI-a, citeam în franceză opera lui Panait Istrati, care devenise, pentru un timp, autorul meu preferat și nu avea pe atunci toate operele traduse în românește. În urma acestui efort, m-am pus la punct cu toate materiile, asfel încât în clasa a VII-a, când m-am îmbolnăvit de febră tifoidă și am lipsit de la școală 4 luni, am putut recupera rămânerile în urmă foarte ușor, fără probleme.

Odată stabilizat, am început să citesc, în paralel cu tematica școlară, cărți împrumutate de la biblioteca Ateneului Bacău (cu vreo 5000 de volume), din care alegeam mai ales beletristică. Pentru a ajuta memoria, care nu mai putea face față cantității mari de informații, am început să fac rezumate din cărțile citite, din care păstrez și astăzi majoritatea, deși nu prea am avut timp să le mai consult. În perioada liceului cred că am citit astfel vreo 200 de volume, concomitent cu lecțiile curente, dar practicând sportul și rezolvând totodată sarcinile familiale în gospodăria părintească, cum ar fi păzitul vacii și tăiatul lemnelor.

În timpul vacanțelor de vară, cititul cărților era principala mea preocupare și pentru a realiza singurătatea și liniștea necesare, alesesem niște tufișuri de salcâm la marginea unor fânețe din câmp, în timpul zilei, iar noaptea, pentru că dormeam în podul grajdului, în fân, citeam până pe la miezul nopții, având lumină de la o lampă de petrol, așezată pe o cutie din scânduri, la cap.

Voi relata câteva informații colaterale, care cronologic s-au petrecut în această perioadă. Am auzit de la părinții mei, care citeau ziarele la care erau abonați ("Dimineața"), despre sinuciderea tragică a unui elev în ultima clasă de liceu, pentru că a fost exmatriculat din toate școlile de către corpul profesoral al școlii. Motivul exmatricularii: a afirmat, într-un moment de reflexie, că nu există Dumnezeu! Era aproximativ, prin 1930.

Am arătat mai înainte despre pasiunea mea de preșcolar și, apoi, de școlar, pentru cuiburile de păsări sălbatice din pădure, ce s-a prelungit și în perioadele următoare. Când eram prin clasa a V-a de liceu (a noua în actuala numerotare), venind de la școală, am observat pe sârma de telefoane o rândunică albă. M-am oprit în loc să admir această raritate și, în acest timp, am observat că păsărica a zburat de pe sârmă pe gardul din fața mea și chiar cu spatele la mine. Am profitat de imprudența ei și am înhățat-o. Nu-mi venea să cred de bucurie. Am dus-o acasă, i-am improvizat o colivie și am început să-i dau de mâncare. La început nu prea voia să ciugulească nimic, dar până la urmă un vecin mai priceput mi-a spus că este un canar, scăpat din vreo colivie a unui crescător și că hrana lui de bază este sămânța de canari, care se găsește la magazine, apoi că trebuie să-i pun apă în fiecare zi și frunze de salată sau alte verdețuri. Și, astfel, am început să mă ocup atent de canar, cumpărând o colivie corespunzatoare, dar aveam mare necaz cu pisica din casă, care era tot timpul cu ochii pe colivia ce era atârnată de un cui în perete. Eu încercam să o dresez pentru a renunța, dar era foarte greu. De câte ori eram în cameră și o vedeam uitându-se la colivie o loveam peste bot sau în cap, dar rezultatele încă nu se vedeau. Odată, pe când eu nu eram acasă, mama, aflată în altă cameră, a auzit un zgomot mare și, deschizând ușa, a văzut că pisica reușise să se arunce de pe o masă asupra coliviei, pe care o dăduse jos din cui. Cum canarul era deja în gura pisicii - i se vedea numai coada - a strigat, pe dată, tare "câțțț!" la pisică și aceasta, știind de frică, i-a dat drumul imediat. Canarul a tras o spaimă mare, nu a mai cântat vreo trei zile, sângera la un picior și noi l-am tratat cu atenție. Am continuat cu dresarea pisicii și am ajuns, după vreo jumătate de an, să-i dau drumul la canar în cameră, de față cu pisica, aceasta întorcând capul în altă parte  imediat ce îl vedea, de frică să nu fie iarăși lovită. Și astfel am împăcat pisica și canarul, pe care l-am ținut încă vreo cinci ani, până am plecat la facultate, pentru că nu avea cine să se ocupe de el. Era un canar alb și cânta foarte frumos. Mai târziu, la maturitate, când fiul meu a cerut să-i cumpăr un scatiu, cum văzuse la vecini, am cumpărat o pereche de canari, pe care i-am ținut vreo 10 ani.

În perioada interbelică, municipiul Bacău era considerat cel mai industrializat oraș din Moldova. Principalele fabrici erau: Letea, cu 5000 muncitori, apoi proprietățile fraților Izvoranu (evrei cu nume românizat), cu fabrică de textile, și ale fraților Filderman, cu trei fabrici de industrie ușoară (textile, încălțăminte) și o moară modernă de ultim tip, plus câteva gatere sau alte mici instalații.

 Desigur, mai existau încă mulți industriași mai mici, care produceau cu mari beneficii, neexistând, pe atunci, industrii parazitare, ca astăzi. Voi da numai un exemplu: am vizitat întâmplător fabrica de panglici, unde lucra un prieten de pe terenul de fotbal și am văzut într-o casă, tip țărănesc, montate niște utilaje moderne pe atunci, pe un spațiu cu lut pe jos, dar cu fundații de beton, care lucra numai pentru export, în Italia și Franța, cu beneficii însemnate, muncitorii însă fiind plătiți foarte modest.

Trebuie, de asemenea, să remarc un fenomen economic produs în anul 1937-1938, când toate unitățile de care am pomenit mai sus au fost modernizate de proprietarii lor cu cele mai avansate tehnologii, procurate în special din Marea Britanie, specializată în industria ușoară. Cu unul din frații Filderman am stat trei zile într-o celulă, la Aiud, prin 1949, el fiind condamnat pentru incendierea morii unuia dintre frați, la 20 ani închisoare. Arestatul era proprietarul fabricii de încălțăminte și nu mai avea nici o legătură cu celelalteîntreprinderirepartizate de defunctul lor tată la cei trei fii, după specialitate. Cel cu care am stat eu în celulă era inginer, specializat în textile încălțăminte la Charlotenburg, cea mai renumită politehnică din Europa antebelică. Construise, în 1938, un nou pavilion, cu două etaje, pentru utilajele aduse din Anglia, pe care le-am văzut în stare de funcțiune și în anul 1971, când am lucrat, ca funcționar economic, la fabrica "Partizanul", fosta proprietate a lui Filderman, acum confiscată de comuniști. La două etaje funcționau benzile rulante de fabricație englezească și la parter erau mașinile mai mici. În vara anului 1947, când a fost incendiată moara Filderman, proprietatea altui frate, specializat tot la Charlotenburg, dar în industrie alimentară, aceasta era, după unele surse, cea mai modernă moară din Peninsula Balcanică. Frații Filderman nu erau în Bacău de vreo 10 zile și cu toate acestea toți au fost inculpați, prins a fost numai unul, ceilalți reușind să scape peste hotare. Moara avea în silozuri aproximativ 170 vagoane cu grâu, care au ars în întregime, incendiul neputând fi stins de pompieri. Se spune că tatăl celor 3 frați, întemeietorul multiplelor industrii, a decedat, în 1938, din cauza supărării provocate de confiscarea de către organele vamale române a unei mari sume în valută, pe care acesta încercase să o trimită ilegal peste graniță.

Fabrica de textile a fraților Izvoranu, care nu se departajaseră, a avut și ea o palpitantă poveste, ce a dus la unul din cele mai celebre procese ale tribunalului Bacău. În acea perioadă, Partidul cuzist din Bacău (Liga Apărării Național Creștine, LANC) avea ca șef pe avocatul Gh. Urziceanu, armean de origine și un bun organizator al partidului, întrucât la toate consultările electorale obținea în județul Bacău aproximativ 10000 voturi și era reales deputat (pe atunci aveau dreptul de vot numai bărbații în vârstă de peste 21 de ani). Aflând de la oamenii lui din fabrică despre faptul că se pregătește transferarea în secret a unor mari valori bănești în Anglia și știind precis locul și data, a făcut apel la primul procuror al județului, Mina Gorovei, care, însoțit probabil de câțiva agenți de poliție, a pornit spre gară, unde trebuiau să fie îmbarcate niște utilaje industriale, în care se aflau ascunse valorile. Industriașii, la rândul lor, au fost informați că echipajul primului procuror le vine în întâmpinare și s-au întors din drum. Mașina în care era primul procuror ajungând la gară, constată lipsa transportului căutat și se îndreaptă spre fabrică, unde în baza prerogativelor legale, începe percheziția amănunțită și, după câtva timp, găsește valțul căutat, ascuns sub o dușumea.

Analizând conținutul s-a constatat că avea cam 80 kg lingouri de aur și devize forte în valoare de peste o sută de milioane lei. Aurul, pe atunci, avea valoarea de 100 lei gramul, adică o sută de mii lei kilogramul. Devizele forte erau înscrisuri a căror valoare putea fi utilizată la orice bancă de pe glob.

Bineînțeles că toate au fost confiscate și predate depozitului Băncii Naționale din Bacău. A urmat un proces mamut, în care unul din frații Izvoranu a stat în arest și a angajat în apărare tot baroul de avocați, fără Urziceanu. Un ziarist de la ziarul central ?Curentul", director Pamfil Șeicaru, care făcea campanie naționalistă, împotriva lui Izvoranu, a fost aruncat de la etajul I, peste balustrada tribunalului, dar după câte știu a scăpat cu viață. Am citit atunci, în ziarul ?Curentul", un articol cu litere foarte mari, pe ultima pagină, care se intitula ?Dezbateri în baroul sinagogă".

Până la urmă Izvoranu nu a făcut pușcărie, dar valuta a fost confiscată.

Un proces cu asemenea rezonanță nu mai avusese loc de vreo câțiva ani buni în urmă și anume de când s-a judecat la Bacău, transferat de la Botoșani, procesul lui Coroi, unul dintre ultimii haiduci din Moldova. Atunci elevii de la liceu au fugit de la școală, în număr mare, să-l vadă pe Coroi legat în lanțuri la mâini și picioare. A fost condamnat la 4 ani, fiind apărat de același avocat naționalist, Gh. Urziceanu. Circulau multe legende asupra iscusinței de a induce în eroare pe polițiști, de către acest haiduc.

Voi relata și despre comerțul din Bacău, unde pe Strada Mare (acum Mihai Viteazul) erau în clădiri fără etaj, perete în perete, 30-40 de magazine cu stofe de diferite calități. Pe această stradă erau numai două magazine cu negustori creștini ? unul cu încălțăminte (avea și fabrică proprie) și unul cu mezeluri. Restul, aparținea evreilor. Magazine cu haine gata confecționate erau foarte puține, deoarece era obiceiul ca fiecare să cumpere stofe pe care le ducea la atelierul de croitorie, unde-și făcea îmbrăcăminte la comandă.

Nici un magazin nu avea prețurile afișate. Trebuia să te tocmești cu negustorul, care uneori reducea prețul la 30-40%.

Eu, de pildă, când trebuia să cumpăr stofa de culoare kaki pentru uniforma școlară, mergeam cu tata în cel puțin zece magazine cu stofe și, după tocmeala care dura cam jumătate de zi, cumpăram ce ni se părea mai ieftin și mai bun.

Magazinele aveau programul zilnic în două ture, 8-12 și 14-18, respectate cu mare strictețe. Dacă un negustor închidea magazinul cu câteva minute mai târziu, vecinul lui îl reclama la polițistul special amplasat pentru supraveghere, că acesta practică concurența neloială și recalcitrantul trebuia amendat.

Rețin bunăoară că, odată, pe când eram cu ambii părinți într-un magazin și negustorul încerca să le vândă un pardesiu feminin, tricotat din lână, cu 1200 lei, mama, când a auzit de un așa preț, a renunțat. Negustorul însă a insistat și a redus prețul până la 300 lei, acceptat de părinți, care au cumpărat pardesiul mai mult pentru lâna de calitate bună, care a fost recuperată și din ea s-au împletit alte haine.

Pentru a avea mai mult succes în aceste obositoare tocmeli, am convenit cu tata ca să mă arăt nemulțumit de marfă tot timpul, acest fapt determinându-l pe negustor să reducă mai repede din preț.

Clădirile de pe Strada Mare au fost dărâmate după cutremurul din 1977, construindu-se în locul lor blocuri cu spații comerciale la parter.

STRĂJERIA. Începând din anul școlar 1937-38 s-a introdus în toate școlile secundare din România, Străjeria. Pentru că astăzi nu mai vorbește nimeni de această organizație hibridă, voi menționa câteva date definitorii.

 În primul rând, în ea nu erau incluși studenții și elevii cursului primar.

S-a desființat cercetășia, toate uniformele școlare care difereau de la o școală la alta și au fost înlocuite cu o singură uniformă, constituită, vara, dintr-o bască albă, cu insigna metalică în frunte, cămașă albă din pânză de in, cu insignă mare de stofă pe umărul stâng, pantaloni scurți bleumarin sau bufanți, iar iarna, din căciulă albă, pulover bleumarin din lână, în loc de haină, palton de stofă bleumarin. Salutul era salutul roman, cu mână dreaptă întinsă înainte și strigând: sănătate! Deviza străjerului era: ?Credință și muncă pentru țară și rege!? S-au suprimat cursurile școlare o zi pe săptămână - sâmbăta, când se făcea numai străjerie. Se ridica un drapel în jurul căruia erau aliniați elevii și se cântau cântece specifice, programate pentru aceasta. Eu, care de obicei eram un elev disciplinat, am reușit să chiulesc aproape tot timpul la astfel de ședințe, prezentându-mă sâmbătă dimineața la apel și după aceea strecurându-mă printr-o scândură special scoasă din gard și pusă la loc, atitudine adoptată din cauza plictiselii provocată de programul impus. În afară de ședințele festive se țineau și ședințe săptămânale speciale, pe grupe de câte 5-6 elevi, organizați în cuiburi străjerești (imitându-le pe cele legionare), ședințe care se țineau acasă la unul din elevi, numit șef de directorul liceului. Fiecare elev străjer avea un carnet personal, cu pagini tipărite, unde trebuia să noteze zilnic o faptă bună (străjerească).

În realitate, toată această mascaradă era făcută pentru a contracara, în concepția regelui, influența mișcării legionare asupra tineretului din școli, care după cum am văzut, pe vremea guvernării Tătărăscu luase un mare avânt. Erau imitate practicile legionare până în cele mai mici amănunte, sperând că astfel vor fi deturnați elevii de la activitatea temutei FDC.

Această organizație a străjeriei a fost un fiasco total, întrucât ea nu avea o doctrină penetrantă, motivată social-politic, care să se adreseze sufletului tineresc, ci era o formă fără fond, care atunci când a fost dizolvată, la 6 septembrie 1940, nu a lăsat nici o urmă de regret, în timp ce desființarea Frățiilor de Cruce, din ianuarie 1941, a dus la trecerea acestora în clandestinitate și la mii de arestări.

Premilităria era o altă instituție care răpea din timpul liber al elevilor. Activitatea începea cu doi ani înaintea încorporării în armată, se ținea în fiecare sâmbătă după amiaza, sub conducerea unui ofițer de rezervă, de obicei profesor care luptase în primul război mondial, și se făceau exerciții militare, cu marșuri, mânuiri de arme, trageri la țintă în poligon și altele. Vara trebuia să facem o lună concentrare într-o tabără de muncă, de obicei în sectorul agricol. Deoarece eu am fost amânat pentru studii de la încorporare, am făcut în continuare premilităria vreo 6 ani, în fiecare săptămână.

Alte activități care luau din timpul liber pentru instruire al elevilor erau: repetițiile cu fanfara liceului, pentru un număr restrâns de elevi, dar în care am căzut și eu, pentru că alții au avut pile și s-au sustras, cele ale corului vocal, condus de profesorul de muzică, diferitele serbări ocazionale sau comemorări.

În curtea liceului era un chioșc alimentar, unde un cofetar din centru avea pentru distribuție la elevi câteva articole, printre care sandvichuri, iar pentru profesori, specialități aduse direct în cancelarie, unde pe un platou așezat pe masă era afișat prețul produselor și cumpărătorii puneau banii pe o tavă, ridicată la terminare de către vânzător. După câte știu nu s-a întâmplat niciodată vreo defecțiune. După 23 august 1944, însă, sistemul nu a mai putut funcționa cu noii profesori.

Reluând relativ cronologic desfășurarea acțiunii, voi prezenta starea de spirit a elevilor din clasa mea, așa cum a fost percepută de-a lungul perioadei școlare. Între colegii de clasă erau unii bine informați din familie, având acasă aparate de radio, fie că părinții aveau funcții care le permiteau să interpreteze într-un anumit mod evenimentele politice, fie că erau membri ai FDC legionare, care păstrau permanent o legătură între ei și organele centrale, de unde primeau versiunea oficială a faptelor zilnice.

Din toate acestea rezulta o situație catastrofală a moravurilor clasei conducătoare românești, pornind în special de la casa regală și continuând cu eșalonul doi, format din miniștri și înalți funcționari de stat.

Era mereu evidențiat rolul amantei regale, Elena Lupescu, a camarilei de la palat, cu tot felul de delapidări și corupția regelui însuși, etc.

Această stare de spirit nu era numai în mediile școlare, ci în întreaga societate, dovadă că guvernul Tătărăscu a căzut la alegerile din decembrie 1937, cu toate că din punct de vedere economic, guvernarea a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă, simțindu-se stabilitate din 1933 până în 1937.

Astfel, despre numirea comandantului Străjeriei se spuneau următoarele: fiind într-o vizită protocolară într-un oraș din Bucovina, regele a văzut printre oaspeți o femeie deosebit de frumoasă, pe care ar fi dorit să o aibă la pat. În aceste condiții, avea în suita sa oameni specializați, care au făcut investigațiile necesare, au identificat persoana și au convenit cu soțul, care era maior activ la o unitate militară, să o cedeze pentru un timp, în schimbul unei înalte funcții de stat. Și, astfel, acesta a ajuns comandantul Străjii țării și raporta zilnic Maiestății sale că cei două milioane de străjeri sunt ?Gata la datorie!" De asemenea, multe alte informații creau starea de spirit a revoltei sociale în sufletul tinerilor, exploatate cu succes de mișcarea legionară, în detrimentul celeilalte mișcări revoluționare, comunismul, care în aceste condiții nu mai avea nici o șansă de succes. Tot în această perioadă am intrat în rândul fanfarei liceului, la trompetiști, și trebuia să vin la școală, după amiaza, de două ori pe săptămână câte două ore, când solfegiam tot timpul, deși nu prea aveam ureche muzicală.

 Un mare efort se cerea elevilor, în perioada 1-8 iunie în fiecare an, când se aniversa venirea în țară a regelui Carol al II-lea. Sub conducerea unui foarte exigent profesor de educație fizică, care până la urmă a fost transferat în București pentru aceste merite, stăteam în toate aceste opt zile, câte 6 ore pe zi, uneori și mai mult, făcând exerciții de virtuozitate pe stadion. În ziua de 8 iunie se făceau obișnuite figuri geometrice, desene de lozinci cu trupuri omenești, etc. Imediat după aceea începeau examenele de sfârșit de an, care se terminau până la 30 iunie.

În vacanțele de vară mă relaxam pe malul râului Bistrița, de care nu eram departe, și-mi refăceam forțele, între timp citind cărți de beletristică, împrumutate de la biblioteca fundației culturale ?Ateneu", unde director era avocatul Urziceanu, frate cu celebrul deputat, dar care nu era militant politic.

Voi relata în continuare câteva cazuri limită din perioada tinereții, în care viața mea a fost în pericol, atârnând de un miracol. Primele două sunt oarecum asemănătoare și se referă la perioada când învățam să înot, necunoscând bine tehnicile, și când am fost salvat în ultimul moment de alți tineri din apropiere, care au intervenit la timp. Al treilea caz a fost în 1946, acasă la părinți, când am fost electrocutat. Eram deja avocat în baroul Bacău și cu banii câștigați am instalat curentul electric în casa părintească, unde, până atunci, citisem la lampa de petrol. Instalația a făcut-o un prieten, care a folosit materiale recuperate și deci mai ieftine. Când, odată, mama a făcut curățenie în camera unde stăteam eu, a scos un cablu care alimenta veioza de pe masa din fața patului și l-a lăsat pe așternut, în loc să-l treacă pe sub pat cum fusese înainte. Când, pe la ora nouă seara, m-am dus la pat să citesc ceva, am pus mâna pe așternut și în acel moment am fost electrocutat. Cablul lăsat pe pat era cu izolația tocită la ambele fire în locul pe care pusesem mâna. Prima reacție conștientă pe care mi-o amintesc a fost să ridic mâna de pe cablu și chiar am avut senzația imediată că am ridicat mâna, dar nu a fost să fie așa în realitate, pentru că mâna s-a încleștat pe cablu, strângându-l foarte puternic. Și de astă dată am avut noroc, pentru că altfel nu aș mai fi scris aceste rânduri. În ziua aceea venise la noi un văr de la Solonț, cu diferite treburi la Bacău, și, ca de obicei, a rămas peste noapte la noi, cum au făcut mulți alți consăteni care aveau treburi prin târg. Acesta trebuia să doarmă într-o cameră alăturată și înainte de a închide ușa a spus: noapte bună, Aurel! Cum nu am răspuns, suspicios, el a întredeschis ușa să vadă de ce nu vorbesc și atunci și-a dat seama de realitate. A revenit în cameră a tras de cablu, dar eu îl țineam strâns și nu-i dădeam drumul. Sigur, cel mai simplu era să tragă stekerul din priză, dar în acel moment s-a pierdut cu firea și, în ultimă instanță, a scos bușoanele de la contorul electric, care erau în cameră și astfel a întrerupt curentul. A dat alarma și au venit toți din casă ca să constate decesul. La țipetele mamei au apărut și vecinii, dar tata care avea o școală de sanitari și o anumită practică, a început să-mi facă respirație artificială, așezându-se la capul meu și strângând și desfăcându-mi mâinile tot timpul. Au constatat cu oglinda că totuși respir. După două ore de eforturi am început să-mi recapăt cunoștința. Când m-am trezit, aveam impresia că am fost atacat de comuniști, deoarece începuse teroarea și eu fiind înregimentat în PNȚ, eram deja îngrijorat. M-am trezit cu dureri la umărul drept, care pe parcurs s-au redus și au revenit acum la bătrânețe, ca urmare a dislocarii ligamentelor umerale, cu ocazia respirației artificiale disperate făcută de tatăl meu. În tot timpul celor două ore eram ca și anesteziat, nu mai simțeam nimic, orice ar fi făcut cu mine. Eram în comă.

 Ultima relatare a acestui capitol referitor la accidente este aceea a suportării, prin anul 1939, toamna, a unei boli infecțioase, foarte periculoase, și anume febra tifoidă. În vacanța mare a anului 1939 am vizitat pentru vreo săptămână satul natal, Sarata - Solonț (trebuie să menționez mereu comuna Solonț, deoarece în județul Bacău mai este un sat Sarata, chiar lângă Bacău, la 7 km distanță, unde se găsesc izvoare cu ape minerale). În cursul acestei vizite am cerut de la un cetățean buciumul cu care cânta, dorind să-mi încerc ambajurul (bătătura făcută la buze de muștiucul trompetei). Prin suflarea permanentă în muștiucul instrumentelor muzicale se formează un fel de bătătură numită ambașura de profesioniști și care trebuie întreținut, printre altele prin interzicerea de a mânca semințe de bostan sau floarea soarelui, sau de a pune zeamă de lămâie în gură în timpul exercițiilor. Muștiucul buciumului este identic cu cel al trompetei. Am suflat în bucium, fără să mă gândesc la consecințe. În acel an a fost o perioadă de mare secetă în sat, de au secat toate fântânile și se aducea apa de la niște izvoare din pădure. S-a instalat și o epidemie de febră tifoidă, care însă nu apăruse deschis, pe când eu cântam la bucium. Perioada de incubație a acestui microb este de o lună de zile.

Începuse deja războiul în Polonia, eu am venit la Bacău, m-am înscris în clasa a VII-a la liceu și apoi au început niște dureri de cap, care nu cedau cu toate tratamentele cunoscute de tata. Am văzut, totuși, cu toată durerea, refugiații polonezi care treceau prin țara noastră și am vorbit cu ei în franceză. Erau dezorientați, nu știau nici ei unde merg și spuneau că vor lupta cu noi, presupunând că vom fi atacați de nemți. Apoi am mers la spital, unde medicul m-a internat și după rezultatele analizelor am trecut la secția de boli infecțioase, cu diagnosticul de febră tifoidă. Microbul acestei boli ataca intestinul subțire și pe atunci nu exista nici un fel de tratament, decât regim alimentar foarte sever, cel mai periculos aliment fiind pâinea. Se recomanda numai consum de lapte dulce sau acru. Pentru atenuarea durerilor de abdomen se recomandau comprese cu gheață sau udate cu apă rece, iar ca tratament praf de cărbune pentru a atenua diareea produsă de acești microbi. Evoluția a fost normală, dar în momentele culminante din a doua săptămână, temperatura a ajuns la 41-42 grade și eu aiuram, pierzându-mi cunoștința, ceea ce a alarmat-o pe mama, care venise în vizită. În ultimele două săptămâni temperatura a început să descrească și după o lună de zile am fost externat. Eram slăbit foarte mult, cu părul de pe cap căzut în întregime, încât am auzit vorbind între ele niște fete care mă cunoșteau din vedere, foarte surprinse de înfățișarea mea respingătoare. După o săptămână de repaus am reînceput cursurile școlare, dar numai pentru o săptămână, pentru că au apărut niște dureri reumatice acute la șoldul drept, care m-au imobilizat la pat timp de trei luni. Erau consecințele compreselor cu apă rece recomandate de medici, cu toate că eu nu folosisem decât comprese cu apă, în timp ce alții folosiseră și gheață. Diagnosticul pentru noua afecțiune, găsit foarte greu de medici, a fost de coxalgie (microbi TBC la șold). Datorită rezistenței organismului, am depășit acest obstacol și după 3-4 luni am reînceput cursurile, am recuperat repede toate rămânerile în urmă, promovând și clasa a VII-a în condiții normale.

Pe când eram în spital s-a produs asasinarea lui Armand Călinescu și represiunea antilegionară, când au fost executați ostaticii din lagărele dinainte pregătite și câte 3-4 fruntași legionari în fiecare capitală de județ lăsați apoi morți într-o piață publică, păzită de armată câte 2-3 zile.

Tot cam în această perioadă s-a produs întâlnirea dintre Churcill și Roosevelt, la bordul iahtului Potomac, unde s-au elaborat o serie de principii nobile în Carta Atlanticului, de care însă nu s-a mai ținut seama la sfârșitul războiului. Fiul președintelui american, Eliot Roosevelt, l-a însoțit pe tatăl său în această întâlnire, precum și la cele de la Casablanca și Cairo, a scris o carte, despre întâlnirea de pe iahtul Potomac, pe care am citit-o în traducere românească prin anul 1946. Acolo Eliot relatează că tatăl său i-a spus, în drum spre Potomac, despre Churcill: ?Crede vulpoiul de Churcill că noi vom face război ca să salvăm imperiul britanic, unde acesta beneficiază de taxe preferențiale și multe alte avantaje? Se înșeală, pentru că noi nu vom face așa ceva". Chiar dacă ar fi fost o confesiune hazardată, făcută confidențial, aceasta explica totuși, multe atitudini ulterioare ale președintelui american. Ultima clasă de liceu, a VIII-a, a început în septembrie 1940, cu multe surprize. Hotarele țării fuseseră răvășite pe toate punctele cardinale: răsărit, apus și sud. De la 6 septembrie, regele Carol II-lea fusese detronat și în locul lui instalat fiul său Mihai. Se instalase, totodată, la putere generalul Antonescu sprijinit de Mișcarea Legionară, în frunte cu Horia Sima.

Mare entuziasm printre tinerii liceeni. Ni se cerea să ne înscriem în FDC, deoarece de acum înainte legionarii nu vor mai ceda puterea. S-a desființat Straja Țării, pe care n-a regretat-o nimeni și a început pregătirea tinerilor prin marșuri obligatorii în afara orașului, cu respectarea legii tăcerii. Nu aveai voie să vorbești în front, chiar dacă te striga cineva cunoscut de pe stradă. Ni s-a cerut obligatoriu să ne procurăm uniforma legionară, în special cămașa verde cu centura de piele și diagonală.

I-am cerut și eu tatălui meu să cumpere așa ceva, dar mi-a spus că nu are bani, asfel că m-a apucat 21 ianuarie 1941, când s-a produs rebeliunea și nu am mai reușit să port cămașă verde. Am fost șocat, la finele lunii noiembrie, de asasinatele de la Jilava și în special de moartea lui Iorga și Madgearu. La Bacău nu a fost rebeliune, ci numai un marș până la Catedrală, unde au îngenunchiat vreo două ore, după care s-au resemnat.

Între timp au început să vină în țară trupele germane,  mai întâi ca instructori,  apoi ca trupe aliate și până la urmă, la 22 iunie 1941 a început atacul asupra Uniunii Sovietice.

Cu câteva zile înainte de începerea războiului, am terminat și eu examenul de Bacalaureat și deci perioada școlii secundare.

În dimineața zilei de 22 iunie 1941, la începerea războiului, după ordinul lui Antonescu: ?Ostași, vă ordon treceți Prutul!", de la Bacău se vedeau la orizont spre răsărit, flăcări roșii din cauza exploziei bombelor de artilerie de pe front, se aruncau manifeste în entuziasmul general al populației, încrezătoare în victoria armatei germane și recuperarea Basarabiei.

 Odată început războiul, eu, ca premilitar, am fost concentrat la garnizoana Bacău și pus să păzesc de pe acoperiș un spital militar, pentru a da alarma în caz de atac aerian, iar lumea să între în adăposturi. Îndepărtându-se frontul de la Prut, n-a mai fost nevoie de mine și am rămas acasă.

 Se punea problema pregătirii pentru examenul de admitere la facultate și tata mă pregătise sufletește pentru facultatea de medicină, idee ce nu o respingeam. Dar, în această perioadă a apărut un comunicat al Marelui Stat Major al armatei, care prevedea încorporarea contingentului meu de la trupă, iar pentru cei recrutați pentru școlile de ofițeri în rezervă, cum eram eu, se amâna pentru anul următor, cu îndemnul totuși, pentru cei interesați, să se înscrie voluntari în acest an, pentru a termina mai repede armata, cu mențiunea că în anul următor nu se vor mai acorda amânări pentru studii acestei categorii. Asta însemna ca să încep facultatea de medicină, să urmez cursurile un an, după care să fiu încorporat, întrerupând studiile.

În această situație am hotărât să merg mai bine voluntar la încorporare și după un an de armată să încep studiile, neîndoindu-mă nici un moment de victoria fulgerătoare a armatelor germane. Tata însă, cu mai cu multă experiență din primul război mondial, nu a fost de acord, spunând că el îi cunoaște mai bine pe nemți, că așa au început în primul război mondial, până la urmă au pierdut și că are ce să-mi dea de mâncare un an de zile dacă rămân acasă. Cum nici eu nu eram mare amator de militărie, am acceptat argumentele și am rămas acasă. Un singur coleg a acceptat argumentele Marelui Stat Major al Armatei și s-a dus voluntar la școala de ofițeri în rezervă, murind pe front, în 1944.

Spre toamnă am constatat că toți colegii mei nu au ținut cont de comunicatul armatei și că s-au înscris la diferite facultăți, cei mai mulți la medicină și politehnică.

Între colegii de liceu a existat o coeziune deosebită, cei 8 ani petrecuți împreună creând o afinitate strânsă, astfel că, după primii 20 ani, ne-am întâlnit regulat din 5 în 5 ani, până la a cincizecea aniversare din 1991, după care noi am îmbătrânit și s-au scumpit mijloacele de transport la un nivel greu de suportat. Urmează ca în 2001, la a 60 aniversare, să trimitem o circulară, pentru a face prezența celor în viață și a comunica tuturor ultimele informații.