Deoarece rămăsesem singur în Bacău, am hotărât să fac ceva în acest an, măcar pentru cultura generală și să încerc la o facultate din Iași. Părinții m-au avertizat că nu au de gând să cheltuiască bani pentru studii provizorii, dar m-am îmbarcat în tren și am plecat la Iași. Aici toate facultățile își începuseră cursurile, dar țineau mereu examene de admitere suplimentare, întrucât nu aveau completate locurile planificate.

Am dat examene la două facultăți: Litere - secția limbi clasice și la Drept. Scopul era să aleg acea facultate care oferea mai ușor burse pentru studii, ca să mă pot întreține la cursuri în acel an. Până la urmă am constatat că mai multe șanse le am la Facultatea de Drept și aici am rămas. Am început să audiez cursurile și am constatat că erau extrem de interesante și am fost captivat de expunerile profesorilor de Drept constituțional, Economie politică, Drept civil, etc. Câțiva dintre profesori erau somități în materie, cum ar fi Traian Ionașcu, la Drept civil, și Gh. Zane la Economia politică, sau Constantin Angelescu la Drept constituțional.

Deoarece examenele pentru acordarea burselor se dăduseră înainte de venirea mea, a durat cam mult până am căpătat bursa, cu toate demersurile insistente făcute la cei în drept și anume prin februarie anul următor. În acest timp, cu puținii bani de la părinți, am cam tras mâța de coadă, cum spune o expresie consacrată. Bursa era de 3600 de lei lunar, ajungea pentru masă și cantină și mai rămâneau 400 lei bani de buzunar. Era cu 600 lei mai mare ca pensia tatălui meu de acasă. În anul următor s-a redus la 3000 lei, iar în anul III a ajuns la 6000 lei lunar. Dintre profesori, desăvârșit a fost cel de Drept civil, Traian Ionașcu, care reunind calități de savant și pedagog a realizat cursuri de cel mai înalt nivel, reușind să presare glume savante, care țineau atenția încordată, asistența fiind tot timpul cu zâmbetul pe buze, în timp ce se expuneau subiecte aride și dificile. De la acest profesor cred că am rămas cu un bagaj de cunoștințe mai mare decât de la toți ceilalți la un loc. Mi-am dat silința să am medie mare, pentru a menține bursa și în același timp să pot termina anul fără restanțe, ceea ce nu era prea greu în condițiile existente. Am terminat anul universitar cu toate examenele luate în sesiunea iunie și m-am întors la Bacău în vacanță. Mă așteptam să fiu încorporat, dar Marele Stat Major nu s-a ținut de promisiunea făcută anterior, a acordat amânare de studii celor care au examenele la zi și au făcut luna de muncă premilitară în timpul verii. Cum eu îndeplineam toate condițiile, în toamnă am obținut amânarea pentru studii și m-am înscris în anul II al Facultății de drept. Pentru facultățile de medicină și politehnică s-au organizat, pe lângă fiecare facultate, centre de instrucție militară, care se făceau în fiecare săptămână, sâmbăta, fiind deci și ei scutiți de încorporare în timpul războiului. Dacă în timpul liceului cineva mi-ar fi spus că voi urma Facultatea de drept, l-aș fi repezit indignat, pentru că numai la asta nu mă gândeam.

În perioada urmării cursurilor am locuit la căminele studențești din Sărărie și Păcurari și, din primul an, a fost adus de autoritățile române un grup de vreo 200 de studenți români din Transnistria, de la Facultățile de litere din Tiraspol și Odesa. Aceștia aveau sentimente naționale de români, dar ne era destul de greu să-i putem convinge că sistemul nostru capitalist este mai bun decât cel comunist. Și depuneam eforturi destul de mari. De la acești studenți am auzit primul banc politic, așa cum aveau să apără la noi ceva mai târziu. - Într-un oraș mare a apărut o reclamă cu mari pretenții pentru un spectacol teatral, care avea 10 numere, din care al zecelea ținut chiar de directorul teatrului. A venit lume multă, dar pe măsura desfășurării spectacolului, publicul nu prea era mulțumit și aștepta al 10-lea număr. Se anunțase în reclamă că dacă cineva este nemulțumit, i se vor restitui banii de pe biletul de intrare. La al 10-lea număr a apărut directorul teatrului cu un mare tablou, în culori, a lui Stalin. Conform protocolului toată lumea s-a sculat în picioare și a început să aplaude. Atunci directorul a întrebat: este cineva căruia nu-i place? Este cineva împotrivă? Bineînțeles că nimeni nu a avut curajul să spună că este nemulțumit și escrocul a plecat cu banii de pe bilete. Tot un student transnistrian a explicat cum au reușit rușii să străpungă linia de cazemate finlandeză în războiul din 1939-40. Aceste fortificații erau foarte puternice și erau făcute după modelul liniilor Maginot din Franța: văzând că nu pot distruge instalațiile fortificațiilor, comandanții sovietici au adus avioane cisternă cu petrol, care au fost vărsate peste cazemate, după care au aruncat bombe incendiare, ce au aprins toate ungherele, fiind apoi părăsite de finlandezi și au putut pătrunde rușii. De la mai mulți studenți transnistreni, aduși de Antonescu la Iași în 1941-42, am aflat că în liceele rusești de peste Nistru, elevii evrei erau totdeauna printre cei mai buni și chiar premianții claselor. Eu făcând comparație cu situația liceelor din România, am constatat că, într-adevăr, printre elevii evrei erau și unii buni, sau foarte buni, dar nu am avut nici un caz de premiant întâi și în nici un caz nu pot spune că erau superiori românilor la învățătură, așa cum susțineau cei din liceele rusești, față de ruși.

Epilog: în 1944 când se apropia frontul rusesc de Transnistria, toți studenții de acolo au plecat acasă, ca să se afle fiecare cu familia. Peste câțiva ani, am întâlnit la Iași un coleg care mi-a spus că a vorbit cu unul din studenții transnistreni în uniformă de maior în armata roșie, care i-a povestit că unii au fost găsiți vinovați de trădare și lichidați, iar alții (probabil turnătorii), au fost asimilați și promovați.

După vacanța de vară a anului 1942, când am îndeplinit și formalitățile de amânare pentru studii a încorporării, m-am înscris în anul II al Facultății de drept din Iași. Aveam să încep noi experiente interesante.

La recomandarea unor colege mi s-a făcut propunerea de a accepta oferta unei familii din Târgușorul Copou (comună la liziera Iașilor), de a medita doi copii din clasele mici de liceu, în schimbul avantajului: masă și casă în timpul studiilor. Am acceptat, având în vedere că îmi puteam menține bursa și aveam un regim alimentar mult mai bun într-o familie de plutonier major de jandarmi. Distanța o puteam parcurge pe jos în 15-20 minute sau cu tramvaiul. Era o familie liniștită și eram bine tratat. Probleme aveau să fie însă cu copiii. Cel mai mic era în clasa a III-a la Liceul Național, fusese repetent prin clasa a II-a și era deosebit de inteligent, dar cu apucături de neseriozitate. Cel de al doilea, cu doi ani mai în vârstă, era în clasa a IV-a la Liceul Industrial din apropiere și avea o deformație craniană, cuprinzând ochiul stâng și o parte a frunții și era cretin. Tatăl recomanda ca metodă pedagogică bătaia, care mie nu-mi convenea. Pentru elevul de la Liceul Național, am luat legătura cu un pedagog al școlii care era și el student, am ajuns la un modus vivendi cu elevul, ca eu să-i acord anumite avantaje, iar el să învețe lecțiile, conștiincios. Deoarece nu-mi spunea corect ce lecții are și nu puteam merge toată ziua la școală, îl puneam să învețe lecțiile din carte chiar mai înainte de a fi predate de profesor. Mai lua note mici din cauza impertinenței sau diferitelor pozne, dar până la urmă l-am scos la sfârșitul anului, promovat. Mai greu a fost cu cel de al doilea copil, care avea accese de vagabondaj și, în special primăvara, pleca de acasă, se urca în tren și mergea până se plictisea, conductorii de la CFR îi făceau formele de amendă, iar părinții plăteau la sfârșit, când vreun post de jandarmi îl identifica și dădea telefon tatălui să vină și să-și recupereze fiul. Se ducea de obicei mama și-l aducea acasă. Cât am stat cu el în toamnă și iarnă nu a plecat niciodată. Nu aveam motive să-l forțez la învățătură, pentru că reușeam să-l conving să învețe și observam toată bunăvoința, dar o lecție asimilată cu multe eforturi seara, a doua zi nu o mai știa. În aceste condiții nu mai era vinovat cu nimic. La școală era dat în pază unui maistru, prieten al familiei, care-l ținea din scurt și care primea unele avantaje substanțiale de la părinți. Într-adevăr, în timpul războiului la abatorul din Iași nu se mai tăiau vite și, în schimb, la două măcelării din Târgușorul Copou se tăiau la capacitatea maximă. În această manevră, șeful secției de jandarmi avea un rol important și în consecință beneficia de multiple avantaje, printre care carne pentru familie și pentru toți care contribuiau la bunul mers al afacerilor. Dar înspre primăvara anului 1943, într-o sâmbătă, când veneam de la instrucția premilitară, am găsit-o pe mama copiilor supărată, chiar neagră de supărare, pentru că Vică fugise iar de acasă, deși ea sperase ca prin metodele mele pașnice se va fi lăsat de acest obicei. Luase în servietă două kilograme de carne, pe care trebuia să le ducă maistrului, le vânduse la piața și cu banii plecase la plimbare. Abătut și eu de această întâmplare, după masa de seară, am plecat la un film. Pe atunci se putea intra la film în orice moment al spectacolului și stăteai cât voiai, până se reîntregea acțiunea, în timpul rulării filmului existând cam două pauze, când se aprindea lumina. Am luat bilet la etaj, unde era mai ieftin și am intrat în timpul spectacolului, pe întuneric. Când s-a făcut lumină, la pauză am văzut lângă mine, la vreo două scaune depărtare, pe elevul meu, care discuta foarte aprins cu un soldat. M-am apropiat de el, l-am apucat de braț și i-am spus bună seara. Nu-i venea să creadă de o asemenea coincidență după cum nici mie, dar asta era realitatea de moment. Am stat cu el până la terminarea filmului, după care am ieșit afară, am luat tramvaiul și am ajuns acasă. Nu a încercat să fugă, deoarece știa, din diferitele exerciții, că eu îi sunt superior și ca forță fizică și ca viteză la fugă. Bineînțeles, părinții au fost foarte fericiți, iar eu am mințit spunând că am fost avertizat de niște colegi, care-l văzuseră la film. A promis că nu va mai încerca să plece și părinții ca măsură de precauție, seara îi luau încălțămintea și o ascundeau în camera lor. Ziua, la școală, la plecare și la sosire, era însoțit de un soldat jandarm și predat maistrului sau familiei.

Cu toate acestea, a treia zi el a reușit să sustragă încălțămintea de unde o ascunsese mama și aceasta, observând fapta, a tras concluzia logică și a trecut la represalii. L-a dezbrăcat de cămașă și, de față cu mine și cu tatăl băiatului, a început să-l lovească cu un bici din piele încât unde lovea o dată se vedea imediat vânătaia. Cred că a primit cam 10-15 lovituri, dar nu a vărsat nici o lacrimă nici nu a țipat deloc. Mama ar fi dorit să-și ceară iertare, să plângă, dar nu a avut această satisfacție. După aceea au hotărât să-l lege cu lanțul și lacătul de o soba metalică masivă, de vreo 400 kg, care era în cameră și să-i limiteze hrana, până când va ajuge să-și ceară iertare, cheile lacătului fiind la mine. A stat așa vreo 3 zile, dar nici gând să-și înmoaie sufletul și a venit la mine tatăl cu propunerea să-l dezlegăm, pentru că mama era foarte abătută și suporta greu situația. Bineînțeles că l-am dezlegat și a început iar să meargă la școală în condițiile arătate mai înainte, dar nu pentru mult timp, pentru că peste vreo 10 zile a fugit din nou și nu am mai reușit să-l găsim în Iași. După 3-4 zile au primit înștiințare că se găsește la un post de jandarmi de lângă Timișoara și mama lui s-a dus să-l recupereze. Reușise să înșele pe un student în tren, care i-a lăsat servieta cu niște cursuri pentru puțin timp, el a dispărut și le-a vândut prin București. Adus acasă s-a constatat că era bolnav și de o boală venerică. Ceea ce m-a contrariat la acest caz patologic era capacitatea lui de a minți aproape logic și de a acoperi defectele psihice față de străini.

Una din puținele distracții din perioada șederii la această gazdă a fost călăria pe un armăsar tânăr de 2 ani de o rasă mai deosebită, crescut de plutonier, foarte bine întreținut și dezvoltat. Am călărit de 3-4 ori, totdeauna fără șa, deși nu aveam antrenament, acesta fiind primul și ultimul cal cu care am avut de a face. Mă țineam de coama lui, îl băteam încet pe gât, îndemnându-l să plece, ținând cu o mână hățurile care purtau zăbala bine prinsă în gura ? fără zăbală era un cal periculos. Avea spatele lat și plin ? astfel că nu se simțea lipsa șeii. Pe mine nu m-a trântit nici o dată, spre deosebire de alții, pe care i-a trântit. Singura problemă cu el era dacă trecea vreo iapă pe drum, când trebuia să-l strunesc bine ca să nu apuce în altă direcție.

Aventura principală a fost într-o zi când, cu alți doi cai pe care călăreau copii plutonierului, ne aflam pe o șosea, după ieșirea din Iași, și am fost depășiți de un tânăr călăreț, tot pe un armăsar. Calul meu nu a suportat să fie întrecut de un alt cal cu călăreț. Nu am putut să-l strunesc ? nu mai asculta ? și a trebuit să particip la un concurs hipic foarte periculos, calul meu depunând eforturi foarte mari pentru a nu fi întrecut de celălalt, eu fiind nevoit să-l las în voia lui. Până la urmă a câștigat concursul - cred că era o rasă de cai de curse. În timpul întrecerii simțeam cum se încordează din răsputeri să-l întreacă pe celălalt.

După împlinirea a doi ani a fost castrat, fiind proprietatea legiunii de jandarmi Iași; când l-am văzut peste un an își schimbase complet silueta zveltă și pierduse noblețea, devenind un cal de tracțiune ca oricare altul.

Odată terminat anul școlar, n-am mai revenit la această familie. După 23 august 1944, plutonierul a fost scos din armată și l-am întâlnit ca șef al restaurantului din gara Buhăești, unde, spunea lumea, că s-ar fi îmbogățit cu bijuteriile cumpărate avantajos de la soldații ruși care se retrăgeau după terminarea războiului și se temeau să nu li se confiște de superiorii lor. Când eram arestat și eu la Aiud, mai târziu, am aflat de la cineva că l-ar fi întâlnit pe băiatul mai mic la Jilava, condamnat pentru escrocherie. Alte relații nu am mai aflat despre ei. Plutonierul cunoștea bine limba rusă, ca și cea germană, fiind originar din Cernăuți.

În anul următor, 1943-1944, m-am înscris în al treilea an de facultate, instalându-mă, ca de obicei, la căminul studențesc și începând cursurile universitare. Dar în acest timp, frontul germano-sovietic mergea prost, rușii apropiindu-se tot mai mult de fruntariile României. În luna martie 1944, rușii au pătruns pe pământ românesc și au ocupat Bucovina, nordul Basarabiei și al Moldovei. Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași a întrerupt cursurile și a început evacuarea la Alba Iulia și Sibiu. Frontul s-a stabilizat pe linia Iași ? Pașcani, unde era o linie fortificată de cazemate din beton, iar studenții și profesorii au plecat fiecare unde a găsit adăpost. Eu am revenit la Bacău, unde erau părinții. Examenele de sfârșit de an le-am dat la Alba Iulia, unde era un cămin de studenți improvizat într-un seminar catolic din cetate (Mailath).

În timpul desfășurării examenului, și anume pe ziua de 20 iunie 1944, am constatat că profesorii noștri, deși veniseră în localul unde eram noi, continuau discuțiile aprinse între ei și au suspendat examenele din ziua aceea. Profesorul de Drept comercial, I. L. Georgescu, de care eram mai apropiat, mi-a explicat despre ce este vorba. În acea zi, la București, s-a constituit Blocul Partidelor Democratice, format din cele 4 partide: PNȚ, PNL, PSD și PCR. Mi-a explicat entuziasmat că va trebui să acceptam ocupația sovietică și țara va fi ocupată de trupe străine, dar că până la urmă totul va fi bine. Am ascultat cu îngrijorare și atenție expunerea și nu-mi venea să cred ceea ce auzeam. Sunt lucruri pe care nu le poți accepta ca reale și speram în interiorul meu într-o minune care să contrazică prevederile profesorului, chiar dacă nu l-am contrazis. Cu această realitate, aveam să mă acomodez de voie, de nevoie, atunci când previziunea s-a adeverit la 23 august același an.

Am promovat și anul III de facultate și m-am întors la Bacău, unde pe lângă sportul de vară, înotul la Bistrița, mă perfecționam în asimilarea limbii germane, cu ajutorul soldaților nemți, cantonați în Bacău după dezastrele de pe frontul din Ucraina. Un prim caz au fost 3 soldați cantonați chiar în una din camerele casei părintești. Dintre cei trei, numai cu unul mă puteam înțelege, care era originar din Berlin și vorbea mai clar, ceilalți doi vorbeau gutural și nu-i puteam pricepe. Spuneau că sunt țărani. Cel de al treilea era muncitor zugrav în Berlin și era nazist credincios führerului, până în pânzele albe. Mi-a explicat și motivul: în marea criză economică mondială, din 1930-1933, el era șomer, o ducea foarte greu și mulți alți oameni suportau consecințele crizei la fel, inflația ajungând la devalorizări bruște ale monezii, care făceau ca o pâine să coste milioane de mărci. Cum a venit Hitler la putere, în 1933, după numai o lună toată lumea avea de lucru, cu un salariu acceptabil, adică puteai să-ți cumperi într-o lună un costum de haine și să mănânci satisfăcător. Probabil începuse chiar de la începutul guvernării pregătirile de război, înghețând prețurile și construind uzine de armament și șosele strategice.

L-am întrebat de ce mai continuă Hitler războiul, când toată lumea vede că l-a pierdut. A răspuns că nu este adevărat, pentru că Germania are arme secrete foarte eficace, care vor zdrobi inamicul și vor aduce victoria finală (Wir haben neue Waffe). Din această promisiune făcută de Hitler, nu putea fi clintit.

Relata că vine de pe front din dezastrul de la Uman - Ucraina, unde după dezghețul din primăvară, șoselele erau desfundate și soldații au trebuit să-și distrugă mașinile, pentru că nu le mai puteau scoate din mocirlă. Plângeau și le dădeau foc. Au venit pe jos, cu noroiul până la gleznă, noaptea dormind pe la casele ucrainenilor, care erau înțelegători, îi adăposteau și le dădeau hrană, pentru că nu mai puteau de oboseală. Ar fi putut să-i extermine, pentru că nu se mai puteau apăra, dar nu au făcut-o. Mai rău s-au purtat cu ei românii din Basarabia, după trecerea Nistrului.

O altă discuție interesantă am avut-o cu un ostaș german care nu mai credea în victoria lui Hitler. El spunea că a suportat un bombardament american pe frontul din apus și a scăpat ca prin minune. Susținea că americanii nu mai pot fi învinși, pentru că sunt prea puternici.

Dar cea mai apropiată și interesantă relație am avut-o cu un alt grup de trei soldați germani aflați la Bacău în acea perioadă, dintre care nu mă puteam înțelege decât cu unul singur, caporal de pe lângă München, student la o facultate de limbi străine. Acesta avea gradul de caporal (Obergefreiter) și, împreună cu ceilalți doi, lucra în trei schimburi la o stație de transmisie, folosind aparate de înregistrare pe bandă de hârtie. Aveau deplină încredere în mine, puteam să intru când doream acolo și primeam de la ei date precise despre situația la zi a frontului din răsărit și multe alte informații chiar cu caracter politic. Mă gândeam mai târziu, când i-am cunoscut pe ruși, ce secret ar fi fost organizat la o astfel de instalație. Sediul stației se afla într-un apartament la parter, al cărui proprietar era plecat în refugiu. Numele caporalului era Anton Rauch, iar localitatea natală compusă din 3 nume, nu-mi amintesc decât două: Am Dilingen (pe Dilingen, lângă München). Nu am putut să-i mai scriu după război, pentru că a intervenit ocupația rusească.

Mi-a spus că Hitler a retras de pe frontul din Moldova, în primăvara anului 1944, cele două divizii SS blindate, având în dotare fiecare câte 500 tancuri Tiger - Grossdeutschland și Totenkopf - din cauză că nu mai avea încredere în români. Această retragere a fost constatată și de mine, pentru că la început îi vedeam frecvent cu emblemele lor de SS, prin oraș și apoi au dispărut.

De asemeni, mi-a relatat despre înființarea Blocului Național Democrat de la București, despre care eu am pomenit mai înainte și despre faptul că Maniu și Brătianu vor să scoată România din război.

Am fost și eu surprins, atunci ca și mai târziu, de ce nemții nu au luat măsuri împotriva românilor, dacă erau așa de bine informați. Eu, pe atunci, nu prea îl credeam pe neamț, pentru că prea erau importante relatările și-l ascultam fără să-l contrazic, numai din politețe. Mai târziu, când cele mai multe informații s-au putut verifica, am constatat că tot ce-mi spusese era perfect adevărat. Cunoștea demersurile României pe plan extern de a ieși din război și multe alte situații care mă înspăimântau. Mi-a relatat o convorbire telefonică de la aeroportul militar Bacău, care era la Gherăiești și unde se găseau toate avioanele frontului de răsărit româno-german: cam prin luna iulie a anului 1944, pe linia de cazemate Iași - Pașcani, s-a produs o infiltrare de tancuri rusești în direcția Roman. Pentru că erau numai tancuri, comandamentul german a folosit avioane speciale de asalt, bimotoare, speciale antitanc. Acestea încărcau o bomba sub fuselaj, coborau la o altitudine foarte mică și lansau bomba antitanc cu precizie, distrugându-l imediat, după care se întorceau la aeroport și încărcau o nouă bombă. Caporalul meu a asistat la o convorbire telefonică din acea zi dintre comandantul unității de aviație și un căpitan pilot de pe un astfel de avion, în care comandantul cerea pilotului să execute al 14-lea zbor în acea zi, iar pilotul se opunea spunând că este obosit și încerca să-l convingă de aceasta pe comandant. Până la urmă a fost obligat să execute al 14-lea zbor. În ziua de 22 august 1944 mi-a relatat că în acea zi l-a văzut pe mareșalul Antonescu la Bacău, unde era comandamentul german al frontului de răsărit, supărat și nemulțumit de generalii săi (Unzufrieden mit seine Generäle). Spre seară, în aceeași zi, mi-a spus că pleacă la Slănic Moldova și de acolo peste munți, pentru că s-a prăbușit frontul din Moldova. A dat foc la majoritatea arhivei, fiind și eu de față, am făcut un schimb de amintiri și adrese și ne-am luat rămas bun. După cum am relatat mai sus, nu am mai putut lua legătura cu el ulterior, nu știu nici măcar dacă a supraviețuit după război.