Scumpa, scumpa Doamna,

Ma iertati ca nu am raspuns imediat si mai ales ca nu am alergat de a doua zi sa va vad, dupa cum s-ar fi cuvenit.
O neplacere ridicula mi-a luat, de câteva zile, si buna dispozitie si putinta de a gândi serios. O banala buba sub limba este vauza. Cine nu a avut-o? Cine nu o are, din când în când? Vine pe neasteptate si pleaca iute cu aceeasi discretiune. La mine însa, de data asta, se încapatâneaza si ramâne. De ce? Nu stiu. Nu am poftit-o nici sa vina, nici sa ramâna. Totusi persevereaza. M-am gândit sa nu fie febra aftoasa. Dar, de câte ori îmi vine aceasta în gând, ma uit în oglinda si tot nu-mi vine sa cred ca a putut sa ma confunde tocmai pe mine.
De chestiunea de la Golesti, pentru a lichida pe cele secundare, ma voi interesa de îndata ce ma voi duce la Pitesti. Va voi da raspunsul la timp. Sper ca el are sa fie dupa cum doriti.
Revenind acum la cele doua scurte, dar totusi scumpe, misive ale D-voastra, va afirm ca de la primirea lor ma framânta gândul si întrebarea: cum sa pot raspunde la ele în câteva rânduri?
Mi-ar trebui o întreaga si groasa carte. Câte cuvinte, atâtea idei de despicat si de framântat în capitolele vietii unui neam.
In fraze lapidare, însa taioase si arzatoare, mi-ati reamintit: de "Patrie", de "tara fara aparare", de "concesiuni" care trebuiesc facute pentru a o "servi, de "acte injuste si odioase" comise, de "posturile de onoare" care nu trebuiesc "parasite" si odata cu ele si de sufletul si de inima mea.
Cât sbucium au rascolit în mine aceste sageti aruncate atât de înfierbântate de un suflet care, ca si al multora, ca si al meu, se framânta pentru un prezent pe cate atâtia, constient sau nu, îl încarca cu atâtea pacate si de atâtea raspunderi si pentru un viitor care ne apare la toti atât de compromis?
Dar pentru ca mi-ati facut rara si mai ales atât de greu de pretuita cinste sa faceti aluzie si la sufletul meu, îngaduiti-mi sa-l deschid -ceea ce, va asigur, mi se întâmpla foarte rar - pentru o clipa.
Impreuna cu Patria noastra, el a constituit si va constitui pentru mine singurele adevarate altare înaintea carora am îngenunchiat, fara rezerve si fara conditii, gândirea si energia mea. Aceasta fiindca sufletul meu, vreau sa-l redau, când ca veni ceasul, tot asa de curat cum l-am primit si Patria fiindca doresc sa o vad, înainte de a muri, înaltata, respectata si temuta.
Iata, scumpa Doamna, cele doua carti cu adevarat sacre ale religiei mele. In ele am învatat de copil sa citesc si pe ele le rasfoiesc si acum zilnic. Si atunci cum as putea "ambitia" personala si "amorul meu propriu" pe deasupra intereselor Patriei mele? Pentru a o servi nu poate fi umilinta.
Dar este si o limita. Nu poate fi om, în aceasta tara, care sa fi servit Dinastia cu mai multa dragoste, cu mai mult devotament, mai neconditionat si cu mai mult spirit de sacrificiu ca mine. Cât mine da, trebuie sa fie multi. Dar mai mult ca mine nici unul, fiindca la baza devotamentului meu nu a stat nici un interes egoistic, absolut nici unul.
Totusi, fara a fi gresit cu nimic si fata de nimeni, ma trezesc într-o buna zi - pe când eram în plina si unanim recunoscuta ca buna si salvatoare actiune - sub cea mai odioasa dintre acuzari. Conplotam în contra capului statului. Ce oroare! Care om de onoare o poate suporta? Ca cel mai odios dintre cei mai odiosi nemernici intentionam sa înfig pumnalul în spatele aceluia care, împreuna cu întrega tara, de putina vreme, ma onorase cu atâta încredere si pusese pe umerii mei o atât de grea raspundere.
Pentru un moment am ramas uluit. Cu capul între pumnii înclestati si cu tâmplele înghetate ma întrebam: cine a înnebunit? Eu sau toti ceilalti?
Aceasta întrebare mi-o pui înca si astazi.
Intriga desigur. Intriga bine tesuta de aceia, dinauntru si din afara, care nu au, nu pot avea, nu trebuie sa aiba nici un scrupul pentru a o împiedica. Este datoria lor.
Dar ai nostri? Responsabilii de linistea, de conducerea si de viitorul acestui neam? Nu aveau nici o atitudine de luat? Constiinta lor nu le indica nici una? Se putea trata o astfel de chestiune ca un simplu fapt divers într-o tara în care este constiinta, este seriozitate, este ordine în treburile publice, este masura pentru toti si pentru toate?
Seful statului major comploteaza si nu se alarmeaza nimeni decât prin saloane si prin cafenele, nu se face nici o ancheta, nu se sanctioneaza nimeni vinovat sau intrigant?
In ce tara traim? Pe ce lume suntem? De ce patima suntem orbiti? Ce forta oculta din afara sau dinauntru ne-a idiotit mintile, ne-a paralizat bratele? Ce ursita trage neamul nostru, acum când de-abia a ajuns pe culme. în prapastie?
Ma întreb si-mi permit sa va întreb, fiindca nu s-a gasit nimeni sa-si puna si mai ales sa puna aceasta elementara întrebare. Nici primul ministru, nici un ministru si nici macar acela al apararii, zisa totusi nationala. Nici unul, desi toti si-au rupt genunchii târându-se cu perfidia în vine si cu minciuna pe buze la picioarele Tronului.
Dar, pe deasupra tuturor nemernicilor, mari si mici, mari ca situatii si mici ca suflete, cum a putut îngadui, cum a putut admite si cum a putut subscrie cu atâta usurinta la un astfel de asasinat moral? Acela care sta, trebuie sa stea, mai presus de toate si de toti, care vede trebuie sa vada, toate cu un alt ochi, care ne-a cântarit, trebuie sa ne cântareasca, pe toti la un loc si pe fiecare în parte cu un alt cântar si care stie foarte bine, sunt foarte sigur, de ce suntem si de ce suntem în stare fiecare dintre supusii sai?
Cum? Cum?
Stiti însa ca miselia nu s-a oprit aici si la atât.
Cu Stiinta celor de la guvern, unii spun ca chiar cu banii statului, si multi afirma ca din îndemnul perfid al unora pe care îi si numesc, am fost doi ani târât, sub ochii înmarmuriti de aici si de aiurea, în fata acuzatorului public, învinuit fiind de o alta odioasa crima, comisa, de asta data, fata de societatea noastra, atât de vigilenta pazitoare la bunele ei moravuri. Nevasta mea si, prin consecinta, si eu eram bigami.
Faceti, va rog, o scurta goana în memoria D-voastra si veti gasi, nu se poate sa nu gasiti, nenumarate cazuri în care, în contra legii, în contra interesului general, uneori prin sfidare - cazul redeschiderii Cazinoului din Sinaia -, alteori cu ordine de sus, de foarte de sus, s-a împiedicat sa iasa, în aceasta tara, la iveala si sa fie sanctionate atâtea si atâtea infamii.
Fostul sef al Marelui Stat Major, acela care în timpul razboiului a fost bratul drept si sufletul, daca nu si mintea, conducerii supreme, acela care dupa aceea a fost atasat pe lânga regi straini si sefi de state, acela care a fost pus, în doua rânduri, sa conduca cea mai înalta institutie de cultura militara, unde se formeaza conducatorii de mâine si caracterele, acela trebuia sa fie pus în banca acuzatilor la cea dintâi reclamatie a unui necunoscut si a unui om care-si pierduse, prin alte acte ale sale, de mult onoarea.
A fost a doua încercare de asasinat moral. S-a terminat la Casatie cu apoteoza carierei mele schitata de procurorul Curtii în aprecieri care m-au cop0lesit, însa cu suflet de om.
A fost desigur o înfierare. Este însa de vazut daca au simtit-o vinovatii, adevaratii vinovati. Gândind mereu la ei, condeiul meu îmi tremura de scârba si de indignare.
Acesta însa este o chestiune care ma priveste personal. Cealalta însa este de ordin moral, pentru ca s-au atins foarte grav si prestigiul si interesele unei institutii de ale carei buna conducere si rodnica activitate depind, într-o foarte mare masura, si libertatea, si integritatea, si existenta chiar a unui neam.
Când seful unei astfel de institutii comploteaza într-adevar în contra ordinei în stat, viitorul statului este total iremediabil si compromis. Numai neseriosii, inconstientii si vinovatii pot judeca altfel. Nu pot intra în nici una din aceste categorii. De aceea gasesc ca am datorie, o ultima datorie, sa lupt pâna la cel din urma al meu suflu sa se faca lumina, mai ales în aceasta privinta. Nu mai este acum vorba de încercarea de asasinare a unui om care-si face datoria, dar de aceea a unei institutii. Vinovatii trebuie sa-si ia pedeapsa. O cere armata nu interesul, nici sentimentele de razbunare si nici rautatea unui om. O cere interesul superior de moralitate si de buna ordine într-un stat.
a ra si strainatatea stiu de ce am plecat de la statul major. Si tara si strainatatea trebuie sa vada ca a fost cineva pus la gard. Eu, daca am fost vinovatul, sau acei care au recurs la o atât de odioasa infamie ca sa ma doboare din capul unei institutii.
Este deci vorba de reabilitarea unei institutii, nu de aceea a unui om. Ea poate fi facuta si trebuie sa fie facuta. O astept de la Acela de la care sunt în drept sa o astept. Nu cer, dupa cum se crede cu aceeasi usurointa de multi, scuze de la nimeni. As fi prea prost daca as pretinde Capului statului sa iasa în strada aa mi le faca. Nici nu am gândit-o vreodata, fiindca am o alta conceptie de prestigiul de care trebuie înconjurata si aureola în care trebuie sa straluceasca o Dinastie.
Cer însa sanctiuni.
Aveti sa ma întrebati, si cu drept cuvânt, de ce nu le-am cerut pâna acum?
Nu am facut-o când trebuia, adica imediat, fiindca seful Partidului Liberal mi-a spus, a doua zi dupa înlocuirea mea la statul major, ca "schimbarea s-a facut fiindca s-a spus regelui si regele a crezut ca complotam în contra Lui, împreuna cu Titulescu si cu Stelian Popescu". Acelasi sef al aceluiasi partid mi-a mai afirmat si mie si "complicilor" mei ca detinea aceasta de la primul ministru. Insa mi-a cerut sa nu fac, în nici un fel, caz de aceasta indiscretie cât vor sta la "putere".
Iata de ce am tacut si de ce tac înca. Preuspuneti cu câta închisa dar si teribila suferinta m-am supus si ma supun cuvântului dat.
Cunoasteti acum, scumpa Doamna, adevarul. V-am deschis cinstit si v-am lasat sa cititi o atât de urâta pagina, înca nescrisa, din istoria statului nostru, pretins modern si civilizat.
Revenind acum la ideile cu care am început aceasta atât de lunga, dar totusi foarte scurta scrisoare, îmi iau îngaduinta sa va întreb daca o urâta si blamabila rea vointa sau un mare principiu ma opreste sa fac "concesiuni"*
Fiind sigur de raspuns, nu-l mai astept.
Puteti însa fi sigura ca atunci când va fi nevoie sa-mi servesc, si de la alt post, Patria, o voi face-o. In fata ei nici un "amor propriu" si nici o umilinta nu poate exista pentru un adevar ostas. O voi "servi" si în viitor ca si în trecut. Pâna la severitate.
Va rog însa sa credeti, fiindca ati gasit ca am un "suflet si o inima" în care ar fi interesat sa "se deschida", ca el este framântat, teribil de framântat, nu numai de foarte multe nedreptati si suferinte, dar si de foarte multe îngrijorari pentru viitorul altora si nicidecum pentru al sau. Când vom mai vorbi odata, însa pe îndelete, retrasi aici, în aceasta înalta - prin altitudine - si maiestuasa - prin priveliste -singuratate, veti afla multe... multe... multe.
In tot cazul, triste vremuri! Cu atât mai triste cu cât suntem, cel putin asa o afirmam zilnic, în plina "renastere". Doamne, cu cine o facem si cum o facem? Unui foarte bun prieten, îngrijorat si el de ceea ce se petrece, care-mi cerea relatii, fiind trecator peste granita, despre unul care ar lua, cu siguranta, daca sar decerna, Premiul Nobel pentru minciuna, despre altul care, de la postul înalt la care a ajuns si s-a mentinut, fiindca are pântece care înghite orice si de la oricine si care se târaste pe oriunde, a facut numai [dovada] de nedemnitatii, a lichelismului si alasitatii si, în sfârsit, de un al treilea care vinde orice si pe oricine, numai ca sa-si faca afacerile lui murdare, i-am satisfacut cererea încheind scrisoarea cu urmatoarele cuvinte:
" i-am spus tot ce stiu despre trinitatea de care te interesezi si care, la noi, constituie exponentul minciunei, obrazniciei, lichelismului, lasitatii, îndraznelii si imbecilitatii perverse si hoate.
Este trinitatea cu care pregatim, prin complicitatea tacerii, a rabdarii si a lasitatii noastre, renasterea neamului.
Franta a pregatit-o pe a sa cu: Descartes, cu Cornelle, cu Pascal.
Pune fata în fata: pe omul ratiunei productive cu acela al minciunii celei mai îndraznete si mai nerusinate; pe omul datoriei eroice cu acela al tranzactiilor celor mai odioase si pe acela care a intrat în lupta cu destinul ca, prin stiinta, sa descopere ratiunea si scopul vietii, cu aceia, de la noi, care au intrat în lupta cu morala pentru a distruge destinul neamului si trage concluzii".
Trageti-le acum si D-voastra.

Cu netarmurit omagiu de respect si de devotament,
G-ral Antonescu
Predeal 1937.


In ce tara traim? Pe ce lume suntem? De ce patima suntem orbiti? Ce forta oculta dinafara sau dinauntru ne-a idiotit mintile, ne-a paralizat bratele? Ce ursita trage neamul nostru în prapastie acum, când de-abia a ajuns pe culme?