În perioada în care tata a funcționat la Târnova ca impegat de mișcare, părinții mei erau tineri, frumoși, iubitori cu copii lor și totodată au închegat o gospodărie frumoasă (mama mea era foarte harnică și pricepută). Creșteam păsări pe marginea liniilor în sensul că toate grânele ce se încărcau în vagoane se mai risipeau pe lângă linie. Tata susținea că copii lui trebuie să fie hrăniți cu lapte de la o vacă întreținută de dânsul. La căsătoria lor, o familie le-a făcut cadou o vițică, așa că atunci când m-am născut eu, la câteva luni a născut și vaca noastră. Când am început să vorbesc eram curioasă pentru toate animalele din curte, iar când vedeam vaca îi spuneam Lealea și așa a rămas botezată. Lealea a trăit 16 ani, a murit din cauza dentiției, îmbătrînise. Veneau vecinii cu propuneri la tata ca înainte de a muri să o vândă la măcelar pentru carne, după moartea ei să o jupoaie de piele, dar tata n-a admis nici o ipoteză din astea și cuvintele lui au fost : ?Nu pot să fac acest lucru, copii mei au crescut 14 ani cu laptele ei?. Săracii părinții mei, erau foarte necăjiți, au chemat pe cineva să sape groapa și au îngropat-o. Vreau să scot în evidență sensibilitatea dragilor mei părinți, dar n-am talent.

Eu am fost pe atunci la Chișinău, elevă a Liceului Eparhial în clasa III-a, știu că vestea că a murit Lealea m-a mâhnit mult. Tata a înlocuit-o pe Lealea cu o vițică tânără, alt gen, pe care am folosit-o până am plecat din Basarabia, în 18 martie 1944, când tata i-a tăiat funia și sperăm că cineva a luat-o.

 La Târnova am locuit până când eu am ajuns în clasa IV-a de liceu. Între timp părinții mei cumpăraseră un loc de casă în orașul Bălți, cartierul numit Pământeni, gara Bălți Oraș. Locul a fost cumpărat de la părintele Bălteanu și cum tatăl meu a fost un om fin și recunoștea că mama era aceea care ducea tot greul gospodăriei, a educației noastre, că prin chibzuința ei au putut să strângă o sumă de bani pentru acest scop, în fața notarului de stat a consimțit ca actul de proprietate să se facă pe numele mamei.

Mama muncea în neștire ca să poată respecta odihna tatălui nostru care lucra în ture și de multe ori se întâmpla să facă și nopți albe. Căuta să ne inspire respectul și considerație deosebită față de serviciul, de marea răspundere pe care o purta tata și în unele ocazii când mama căuta să ne scoată în lume, adică la București, Iași, Cernăuți și alte direcții, tata cu mâna la chipiu expedia trenul de pe peron și ne zâmbea generos când vagonul ajungea în dreptul dânsului. Mama nu vroia niciodată să fie datoare cu un răspuns, noi în vagon de clasă superioară, cu canapele moi, ne lăfăiam și ne bucuram la gândul că  plecăm într-un oraș mai mare ca al nostru, iar mama nu uita să spună : ?Vă bucurați de acest drept (mai ales că era și gratuit ) datorită aceluia care a rămas pe peronul gării, cu grija și răspunderea ce o are?.

La Bălți ne-am mutat în anii 1934-1935, eu eram în clasa IV la Chișinău. La Bălți era construit ceva provizoriu, dar mama în primăvara anului 1937 a început construcția unei case cu multe încăperi, proiect frumos, casă plasată în colț, deci spre stradă cu două laturi, foarte frumos împărțită. Aveam și eu o cameră proprie, era un salon de oaspeți, o sufragerie imensă, un dormitor, un hol spațios, o bucătărie luminoasă, baie și cameră de alimente, o verandă frumoasă. Casa avea trei intrări, una prin față, prin antreu, alta prin verandă și hol și a treia printr-un mic culoar, în bucătărie. Am reușit să ridicăm casa, s-o acoperim, să fixăm sobele de teracotă și cuptorul din bucătărie. Am asigurat lemnăria pentru podele, uși, ferestre, etc pe care am urcat-o în pod. Urma ca în anul 1940 lemnăria să fie dată în lucru pentru a ne apropia de finisajul locuinței. Noi aveam o casă cu două camere și dependințe. În curte mai aveam o cameră și bucătărie, o pivniță minunată săpată adânc și toată zidită în piatră și de aceea era foarte rece vara și iarna bună de adăpost, plină cu toate bunătățile : brânză, smântână, chișleac (lapte acru), butoiașe cu murături, un butoi mai mare în care acream pepenii verzi (harbujii) și câte altele. Casa avea o grădină cu peste 40 pomi fructiferi, tot felul de soiuri de mere, cireșe, pere, vișine, caise și piersici sau prune, iar pe lângă gard căpșuni și zmeură. Lângă casa în construcție aveam niște butuci de vie. Fructele nu pridideam să le mâncăm, toți vecinii aveau fructe și atunci le duceam în oraș să le dăm celor care trăiau în centru, în special colegilor noștri de birou care locuiau în chirie. N-am auzit ca părinții mei să fi vândut fructe, dar se făceau cadou coșulețe de fructe, după sezon. În acel timp în Basarabia erau interzise cazanele de țuică așa că nu le puteam transforma în alcool.