N-am apucat să locuim în casa mare nici o zi. În 29 iunie 1940 am fost ocupați de ruși (URSS) așa că toate lucrările au stagnat, iar în 22 iunie 1941 a început războiul. În timpul războiului, ca în orice război, s-au devastat multe lucruri printre care și lemnăria din pod, rușii s-au retras și a venit armata română și germană, doar am fost teatru de război, n-am putut să mai progresăm și lucrările de construcție au stagnat. Noi am continuat din nou să procurăm materiale, însă în 1944 în 18 martie am plecat de acasă să ne stabilim în altă parte a țării, întrucât nemții se retrăgeau și rușii înaintau și era știut că acest ținut nu va rămâne românilor după un război pierdut, așa cum s-a și întâmplat la armistițiu de la 23 august 1944. 

Liceul l-am terminat la Chișinău (1939), la Liceul Eparhial, având directoare 7 ani pe Elena Alistar și un an pe Dna Dumitrescu, profesoară de istorie și geografie. Cred că în Chișinău era cel mai ieftin liceu pentru că eram ajutați de veniturile mănăstirilor și de alte parohii bogate. Fiicele de preot și de cântăreți, orfane, se bucurau de burse integrale (adică taxele școlare și internatul gratuite), celelalte care nu eram descendente din clerici aveam reduceri la taxele școlare și mai erau burse și pentru fiicele de agricultori (cu merite la învățătură). Domnea o disciplină strictă, cu o serie de pedagoage bine pregătite, trebuie să recunosc, majoritatea fete bătrâne. șefa pedagogilor era Ana Ivanovna, cu ochelarii pe nas, energică, spaima școlii noastre. Când eram singure, nu în grup, eram datoare să salutăm cu un reverans, de acum acest salut mi-a intrat în sânge. La spectacole mergeam cu școala, adică însoțite de pedagoage și își aduc aminte că înainte de a pleca ne țineau un instructaj de bunăcuviință, mai ales în primul an de curs superior. Era știut că în tramvaie n-aveam voie să stăm jos, numai dacă tramvaiul avea locuri goale, altfel indiferent dacă era femeie sau bărbat, noi trebuia să cedăm locul. Păstram o liniște și un respect în orice sală de spectacol și își aduc aminte că pe când eram în cursul superior rula la Chișinău un film cu Maria Ciubotari, fată din Chișinău, fiica unei spălătorese, care ca urmare a talentului recunoscut a fost chemată în străinătate unde a ajuns o actriță de renume. Noi elevele din Chișinău ne mândream cu un asemenea element, ne duceam să vedem filmul, dar ceea ce m-a impresionat era faptul că sărăcuța mama ei nu pierdea nici o vizionare timp de o săptămână (atât cât rula filmul).

 Sunt mândră că am urmat Liceul Eparhial, între anii 1931-1939, cea mai frumoasă parte a vieții mele.

Aveam un corp didactic bine pregătit și serios. La liceu iarăș am ajuns din întâmplare, iarăș n-aveam decât 10 ani fără 4 luni, dar am ținut concursul, m-au admis la vizita medicală și cum aveam o statură înaltă, m-au admis. Ca atare am terminat liceul la 17 ani.

Trebuie să recunosc că am fost conștiincioasă și foarte sfioasă, așa că orice dobândeam numai prin muncă. Mai aveam ghinionul că eram emotivă din fire, ceea ce mă făcea să pierd mult din valoare, însă am parcurs acest liceu pretențios fără accidente și bacalaureatul l-am luat din prima încercare.

 Părinții mei au căutat să ne îngrijească sănătatea, în acel timp CFR-ul era bine organizat cu tabere pentru copii, spitale, policlinică CFR, dar în special noi copii beneficiam de tratamente la mare. Nu pot să uit acel Bugaz unde am fost trei ani la rând, plaja pe care o făceam dimineața pentru ultraviolete, după-masa era rezervată mai mult pentru jocuri și alte distracții. Masa era pregătită gustos și rațional, bogată în fructe, în lactate, pește, carne și salate. Mâncarea era servită pe tot parcursul zilei : ceai cu unt, brânză, miere de albine dimineața, la ora 10, pe plajă, niște sandviciuri cu pârjoale aromate cu mirodenii și fructe în funcție de sezon, urma prânzul, încă o gustare la ora 16, iar la ora 19 cina.