Fiul sau, Bob, venea din când în când sa-l asculte. Ne devenise prieten si, asezat în spatele nostru, facea unele comentarii nostime, stârnind câteodata o încruntare din sprâncene din partea profesorului. Tânar inteligent, cultivat, cu un fizic impecabil, Bob a plecat prea curând dintre pamânteni spre durerea amarnica a parintilor (mama lui era pianista de renume Muza Ghermani Ciomac). Conservatorul rasuna ca un stup sonor. Printre sunetele instrumentelor se auzeau si voci. Niculescu Basu corecta cu glasul sau inconfundabil pe un student; Maria Snejina arata o vocaliza unei tinere, Constantin Stroescu înalta capul din vestitul sau fular pentru a scoate un falset de o frumusete rara. Iar clasele de coarde le tineau isonul. Si cea a lui Al. Teodorescu, si cea a lui Anton Sarvas, în care îmi încercam si eu arcusul sub ochii exigenti ai profesorului. Directorul, George Cocea, era pretutindeni prezent, mereu cu gândul largirii activitatii. Si a extins într-adevar numele Conservatorului la formatii camerale: Trio-ul Pro-Arte, Cvartetul Pro-Arte (Al. Teodorescu, Anton Sarvas, Al. Radulescu, George Cocea), Cvintetul cu pian (celor mai înainte citati li se adauga Ion Filionescu) etc. Un program vast cuprindea concerte si conferinte desfasurate saptamânal în sala Dalles, care devenise a noastra, parca. Intelectuali de prestigiu prezentau autorul sau curentul care urma sa fie ilustrat muzical. Cea mai vie amintire o am despre o seara Grieg. Pe scena a aparut un tânar cu ochelari, cu parul saten usor ondulat, deasupra unei frunti înalte, cu chipul surâzator. Era Mircea Eliade, de curând întors din India. Si-a început conferinta plimbându-se pe scena, cu o naturalete foarte cordiala, care a captat repede publicul. Vorbea usor, cu digresiuni uimitoare, nu întotdeauna legate de subiect, asa încât am ascultat amintiri fermecatoare despre India, despre Italia, dar foarte putine pareri despre Grieg si opera lui. Cu toate acestea, l-am aplaudat frenetic: era de atunci un personaj charismatic, sortit succesului. Au mai vorbit acolo si alti mari intelectuali, de la Alice Voinescu si Emanoil Ciomac la Petru Comarnescu, desigur cu mult succes, dar fara sa produca fascinatia prezentei lui Mircea Eliade. Stradaniile lui George Cocea au mers mai departe. Unele formatii orchestrale straine invitate la concertele Filarmonicii, care (se spunea) ajunsese a doua sau a treia din Europa, veneau si la concertele Pro-Arte. Imi amintesc de Solisti di Zagreb, formatie condusa de marele violoncelist Antonio Janigro, care cânta si dirija un repertoriu foarte ales de muzica preclasica, pentru orchestra de coarde. Si multi alti solisti ne-au încântat: Luigi Silva, violoncelist excelent, de pilda, sau exceptionalul Carlo Zecchi, pianistul devenit ulterior dirijor, dupa un accident nefericit. Si, desi în cârje, venea sa cânte în România, pe care o iubea într-adevar. Pe de alta parte, relatiile directorului nostru cu Franta si Italia aduceau în incinta Conservatorului pe mai toti solistii si dirijorii invitati de Filarmonica. Au fost între noi, pe lânga Enescu, si Alfred Cortot, celebrul pianist, si colegul sau de formatie camerala la fel de renumit, Jacques Thibaud si chiar Pablo Casals. Apoi frumosul si mereu surâzatorul Zino Francescatti, foarte cunoscutul violonist francez de origine italiana, sau dirijorul italian Vittorio Guy, grav si recules mai totdeauna, dar foarte agreabil interlocutor, care l-a popularizat la noi pe Ottorino Respighi, cu fântânile si pinii lui din Roma. Si câti altii!... Dar a propos de Cortot! Inainte sa ne viziteze, daduse doua ori trei concerte la Ateneu. Unul fusese un recital, o causerie foarte placuta pe marginea bucatii lui Debussy intitulate Children?s Corner (Coltul copiilor), în cursul careia pianistul cânta si comenta într-o calda atmosfera de comunicare cu publicul. Dar la concertul simfonic dirijat de George Georgescu, Cortot cântase partea solistica din Simfonia pe o tema de la munte de Vincent d?Indy. Si cum reputatul solist avea o vârsta înaintata, urmarea cam greu mersul vijelios al orchestrei si arpegiile uneori nu se prea auzeau, alteori nu prea intrau în tempo-ul prescris. Noi, ca toti tinerii, exigenti cu altii, ne-am dus sa-l întrebam a doua zi la ora pe profesorul Rogalski ce se întâmplase. Iar el, cu întelepciune si delicatete deontologica, ne-a întrebat daca am urmarit linia melodica. La raspunsul nostru afirmativ, a zis: "Vedeti, asta e esential. La o anume vârsta, marelui executant i se cere pastrarea acestei linii, care asigura perceperea integrala a operei". Il mai întrebasem noi odata daca nu cumva maestrul Enescu însusi scosese câteva note false în Ciacona de Bach. Privindu-ne de data aceasta de sus (nu numai de la înaltimea trupului sau), ne-a raspuns: "Urechile noastre sunt de vina, cu marginirea perceptiei lor sonore. Maestrul aude si sferturile de ton, inaccesibile noua". Ne-am rusinat si am înteles abia dupa Oedip spusele profesorului, care stia ca maestrul avea ureche absoluta. Intre timp, directorul ne obliga, programatic, sa frecventam salile de concert pâna si la repetitii si în culise, pentru a-i vedea pe dirijori din fata (imaginea lui Enescu ramâne pentru mine neuitata, fizionomia lui transformându-se uimitor sub imperiul muzicii), sau pe instrumentisti repetând pasagii înaintea intrarii în scena. Trebuia sa ne îmbibam de aura locului. Pro-Arte devenise un centru viu, activ, foarte cunoscut chiar în rândurile marelui public, a carui educatie muzicala, de fapt, o urmarea. Daca n-ar fi izbucnit razboiul, efectele benefice ar fi aparut mai marcate, mai datatoare de nadejdi pentru cultura româneasca a viitorului. Am fost smulsa însa din atmosfera aceea de viata artistica de la Conservatorul Pro-Arte.