O boala de plamâni venita ca un traznet si care îmi interzicea câtiva ani de zile cântatul la pian si la vioara mi-a schimbat destinul, pe care mi-l planuisem cu tot entuziasmul tineretii. Au trecut ani, am fost obligata sa aleg altceva, cu o durere care nici acum, la sfârsitul vietii, nu e pe deplin stinsa. Am intrat si sub zodia rosie, nefasta. Dupa 1965, când s-a putut respira putin mai în voie timp de câtiva ani, am primit un telefon. Era George Cocea, fostul nostru director, eliberat din închisoarea unde fusese aruncat, pentru ca frecventase Ambasada Frantei si Institutul Francez. Nu-mi venea sa cred. Ne-am dat întâlnire pentru a doua zi în Parcul Herastrau. L-am vazut venind. Trecusera 30 de ani peste noi. Fusese un barbat frumos, plin de vioiciune, cu un mers rapid si sigur. Se tinea si acum drept, dar cu un efort vizibil si pasul îi era usor sovaitor. Ne-am salutat cu emotie si am început sa vorbim. Si, curios lucru, nu despre trecut. Mi-a aratat mâna stânga care, lovita grav în închisoare, nu mai putea tine violoncelul. Dar asta nu-l oprea sa faca planuri de viitor în legatura cu o viata artistica analoaga cu cea pe care o realizase. Mi-am dat seama ca recluziunea îl tinuse departe de ceea ce se petrecuse în cultura româneasca. Tacerea mea sceptica si câteva raspunsuri evazive si mai ales aluzive cu privire la situatia reala au parut sa-i mai stinga elanul. Dar a abordat un subiect pe care nu l-a parasit cât a mai fost în viata: aducerea în tara a ramasitelor pamântesti ale lui George Enescu. Nu stia cum sa procedeze si mi-a cerut sfatul. I-am dat câteva sugestii si le-a urmat. A ajuns, se pare, pâna la domnul Paul Niculescu-Mizil, care a înteles din capul locului situatia si a obtinut toate autorizatiile necesare. De altfel, o delegatie de compozitori români îl vizitase pe maestru la Paris, înaintea sfârsitului, si el îsi exprimase dramatic dorinta de a se odihni în pamântul tarii sale. Chiar si testamentul cuprindea în termeni clari acelasi deziderat. Bietul George Cocea era fericit si toti asteptam îndeplinirea ultimei vointe a genialului artist. Dar, lucru de necrezut, refuzul categoric al Mariucai Cantacuzino, sotia maestrului, a împiedicat realizarea întoarcerii lui în pamântul de bastina. Muzicianul si omul de actiune care a animat viata artistica a Bucurestiului aproape un deceniu n-a putut suporta gândul ultimei dureroase neputinte. A facut o fixatie si repeta tuturor celor cu care se întâlnea ca el va pleca la Paris în curând ca sa aduca osemintele lui George Enescu. Improvizase si un mic discurs pe care avea sa-l tina în acea împrejurare si-ti spunea câteva cuvinte din text. Venea numai la Biblioteca si Institutul Francez, la conferintele care se tineau acolo. Era tot mai singur si mai trist, închis, probabil, în singurul gând care-l mai preocupa. S-a sfârsit aproape fara sa prindem de veste. Vom fi oare în stare vreodata sa realizam gândul acela al întoarcerii acasa a lui George Enescu? Pamântul nostru are atâta nevoie de el, de sfântul muzicii noastre...