M-am născut la Slatina, un orăsel de pe malul rîului Olt, nu departe de Dunăre, cu putină vreme înaintea războiului din 1914. Tatăl meu exercita functiile Directorului Prefecturii, altfel spus, era seful serviciilor din prefectură. Era "mîna dreaptă" a prefectului; urma să fie numit în curînd "prefect interimar", post pe care l-a ilustrat cu strălucire, se pare, mai multe luni. Apoi, ne-am reîntors la Bucuresti, capitala României, în casa bunicilor mei dinspre tată.
    N-am revenit în orasul meu natal decît douăzeci si unu de ani mai tîrziu, ca să-mi satisfac serviciul militar: orasul era dominat de cazarma Regimentului trei de infanterie, care se afla în vîrful unui deal; străzile, întortocheate, înconjurau dealul, coborînd în pantă. Cînd ploua, străzile înguste si pietruite ale orasului se transformau în torente impetuoase. N-as vrea, desigur, să-mi încep povestirea prin descrierea orasului Slatina pe care, evident, nu l-am putut cunoaste la venirea mea pe lume, si nu vreau nici să fac un salt la vîrsta de peste douăzeci de ani; totul se petrecuse înainte de această epocă; devenisem deja ceea ce sînt pînă astăzi si nu mai aveam nimic de învătat de la viată - cu atît mai mult, nu mai aveam, de atunci încolo, de ce să mă bucur, sau, în cea mai mare parte a timpului, să sufăr în asteptarea angoasată a Deznodămîntului inevitabil si detestat. Am să încep cu amintirile cele mai vechi si reale, care urcă, după cîte îmi dau seama, pînă la vîrsta de trei ani (la douăzeci de ani, mai aveam amintiri si mai vechi, de la doi ani, din care, mi se pare, n-am păstrat astăzi decît cîteva fărîme de imagini, dacă nu cumva acestea nu sînt suprapuneri, simple amintiri imaginare, desi vizuale), - pe urmă, cu povestirea aventurilor pe care le-am trăit pe cînd aveam cinci, sapte, doisprezece, cincisprezece si saptesprezece ani. Nu stiu de ce, dar nu pot scăpa de imaginea orasului meu natal, pe care nu l-am cunoscut, cum spuneam, decît foarte tîrziu. Este orasul, cred, cel mai urît din univers, cel mai trist, cel mai gol; da, da, tehnica mea de scriitor e proastă, îmi dau seama, - urîtenia, tristetea, goliciunea acestui oras ar trebui să rezulte din descrierea obiectivă a străzilor, caselor si locuitorilor lui - adjectivele nu spun mare lucru; dar eu nu sînt un scriitor. Era orasul cel mai urît si, totusi, în această urîtenie, cîtă frumusete! Cu un amestec de bucurie si de nostalgie îmi amintesc de tristetea lui.
    Am fost, putin timp din viata mea, soldat. Si am fost în acest oras. Am detestat teribil să fiu. Cum se face atunci că regret atîta tocmai acest timp si acest loc - că le regret cel putin la fel de tare ca momentele si locurile în care m-am simtit cel mai fericit? Uram urîtenia cazărmii (bag de seamă că, în hidosenia lor, zidurile dure si goale aveau un patetism aspru, erau intens dramatice), îi dispretuiam si i-as fi strîns de gît pe imbecilii si ferocii mei sefi (dar cîtă durere în imbecilitatea lor! cîtă candoare si, în definitiv, neputintă în ferocitatea lor!), sufeream în fiecare minut, clipă de clipă, pînă si în somn, - dar totul, astăzi, mi se pare aureolat de o gratie nespusă. Ce intensitate în urîtenia cazărmii si a orasului; ce durere, ce disperare ascunsă în plictiseala burghezilor locali; ce comic exploziv în aspectul străzilor caricaturale; ce resemnare la oameni, soldati (tărani, în marea lor majoritate), sau ce revoltă ascunsă, refulată!
    Da. Mă văd, în amintire, iesind pe poarta cazărmii, la lăsarea serii, cu, în buzunarul tunicii, un permis care-mi dădea voie să petrec noaptea în oras, obtinut cu pretul atîtor josnicii, sau, după ce escaladasem, plin de teamă, zidul, fiindcă permisul îmi fusese refuzat.

Traducere de
Nicolae Manolescu