Din relatarea lui G. Duca despre desfasurarea Consiliului de coroana din 14/27 august 1916: "Regele a încheiat discutia, repetând ca hotarârea lui a luat-o dupa multe chinuri sufletesti si dupa o îndelungata chibzuinta, dar ca astazi, dupa ce a uzit glasul tuturor fruntasilor tarii, este si mai convins ca a avut dreptate si ca intrarea în razboi pentru realizarea idealului national este singura solutie corespunzatoare adevaratelor interese ale tarii. Este fericit ca, sacrificând totul pe altarul patriei, poate lega si mai indisolubil destinele dinastiei de ale tarii si împlini îndatoririle de bun român, pe care le-a luat în ziua când, la moartea unchiului sau, a primit coroana României.

...Când regele, cu ochii rosii si zguduit înca de emotie, a iesit din Consiliu si a trecut în camera lui de lucru, a dat de batrânul sau camerier, Neuman... De îndata ce l-a vazut, regele i-a zis: Neuman, sa stii ca în interesul tarii al carei rege sunt, am trebuit sa trag spada împotriva tarii mele de origine. Tu esti german si ai ramas german, prin urmare nu am dreprtul sa-ti mai cer nimic. Din ceasul de fata vei face ce-ti va dicta constiinta. Poti sa te înapoiezi la Sigmaringen. Iti voi înlesni plecarea si te voi binecuvânta ".

In ziua de 3 septembrie 1916, regele Ferdinand i-a facut o scurta vizita arhiepiscopului catolic Raymund Netzhammer (Magazin istoric, nr. 5, 8-12/1991, 1-3/1992), iar acesta a notat în jurnalul sau: "Regele îmi strânge tare mâna si este emotionat. Paseste tacut pâna în salon si spune apoi:

- Sânt zile grele, adica zile care-ti sfâsie inima, dar eu sânt în primul rând român!

La remarca mea: Acest lucru o sa se înteleaga si în strainatate? , el îmi raspunde linistit:

- Asta nu prea stiu!"

Sunt numai doua dintre marturiile care ilustreaza profunda drama sufleteasca traita de regele Ferdinand I în august 1916. Sub presiunea evenimentelor, regele fusese nevoit sa opteze si a facut-o cu fermitate si sinceritate în favoarea tarii pe care o conducea, constient ca nu toti vor întelege si îi vor accepta hotarârea. Cel mai tare se temea de ractia rudelor sale din Germania si, cum s-a vazut ulterior, judecata acestora a fost necrutatoare.

Textul pe care îl publicam în acest numar este un fragment din jurnalul lui Louis Basset (1846-1925), fost secretar particualr al regelui Carol I, trecut, dupa moartea acestuia, în serviciul noului rege, Ferdinand I. Am facut cunostinta cu acest personaj prin intemediul articolului publicat de domnul academician Dan Berindei în Magazin istoric, nr. 8/1996. In ajunul decisivului Consiliu de Coroana din 14/27 august 1916, regele Ferdinand i-a încredintat misiunea de a se prezenta la Sigmaringen pentru a preda o scrisoare printului Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele regelui român, si a încerca sa explice situatia extrem de grea în care se afla monarhul de la Bucuresti.

Cum s-a desfasurat întrevederea si ce reactii au existat stim si din "protocolul" redactat de printul Wilhelm si publicat de revista noastra în amintitul nr. 8/1996. Ni se pare deosebit de interesant punctul de vedere exprimat de Basset însusi, sursa necunoscuta istoriografiei noastre pâna azi. Relatarea lui a fost redactata în limba franceza; versiunea româneasca si notele explicative ne apartin. Credem ca prin doua documente, cel publicat în 1996 si acesta din numarul de fata, Magazin istoric întregeste cu noi piese lamuritoare complicatul capitol al participarii tarii noastre la prima conflagratie mondiala.

Marian STEFAN
Ileana CHIRTU

23 august 1916. Spre prânz, regele ma cheama în cabinatul sau, ma pofteste sa iau loc si dupa ce ma privi câteva clipe drept în ochi, îmi spuse ca situatia sa este critica, dureroasa, dar ca înca mai spera ca Consiliul de coroana ce urma sa aiba loc în curând sa-l scoata din dilema în care se afla, între datoria de suveran român si scrupulele constiintei sale. In ciuda rezervei cu care s-a exprimat îmi dau seama ca se va înclina în fata hotarârii Consiliului de coroana, indiferent care va fi acesta.

Datoria mea de vechi servitor al Casei [regale române] si convingerea profunda pe care mi-au imprimat-o ultimile întrevederi cu regele Carol, mi-au dat curajul sa-mi spun gândul întreg suveranului. I-am amintit mai întâi ca, la putin timp dupa moartea unchiului sau, îmi spusese ca se considera personal legat de tratatul de alianta cu Germania si ca nu aveam nici un motiv sa ma îndoiesc ca el îsi va mentine aceasta orientare politica, ea reprezentând rezultatul experientei regelui Carol si singura linie de conduita ce corespundea intereselor vitale ale tarii. Am adaugat ca majoritatea covârsitoare a populatiei doreste neutralitatea, ca un razboi, chiar si câstigat, împotriva Austro-Ungariei nu ar duce decât la aservirea economica si politica a României fata de Rusia si ca în caz de înfrângere, el va fi singurul raspunzator în ochii tarii. Dimpotriva, refuzul sau de a declara razboi ar avea în România un efect aprobator, de altfel, mult mai serios si mai profund decât agitatia de suprafata pe care o fac Antanta si agentii ei.

Vazând ca regele nu reactioneaza în nici un fel si ca lasa toate argumentele mele fara raspuns, am facut o ultima încercare. "Maiestatea Voastra - i-am spus - înainte sa se lase antrenata pe aceasta cale plina de pericole indubitabile pentru tara si dinastie, sa reciteasca memoriul pe care mi l-a dictat regele Carol cu câteva zile înainte de moarte si în care demonstra ca un razboi alaturi de rusi, departe de a servi idealul national, va însemna moartea acestuia si ca, în fine, daca lectura acestui testament politic al unchiului sau nu-l va convinge, sa mearga la Curtea de Arges, sa îngenuncheze la mormântul lui si sa ceara bunul Dumnezeu sa-l inspire..."

Chiar si aceasta ultima si suprema încercare a ramas fara nici un alt efect decât lacrimi grele care tradau marea neliniste a constiintei sale si slabiciunea vointei lui.

Intrevederea a durat mai bine de o ora. Plecasem de la el când m-a ajuns din urma în anticamera, ca sa-mi spuna ca are o mare rugaminte la mine si ca spera ca i-o voi satisface cu mult devotament. "Plecati la Sigmaringen, îmi spunea el, pentru a duce o scrisoare fratelui meu, caruia îi veti explica situatia în care ma aflu si pe care dv. o stiti mai bine ca oricine altcineva. Dupa-masa ma vad cu [ministrul Germaniei la Bucuresti] von dem Busche si îi voi cere sa va faca înlesnirile necesare". M-am înclinat, exprimându-mi speranta ca aceasta calatorie va fi de folos si ca va preîntâmpina o nenorocire.

24 august. Iau parte la un dineu dat la Cotroceni cu prilejul zilei de nastere a regelui. In timpul mesei, Maiestatea Sa este foarte vesel, poate o veselie de circumstanta. Dupa masa ma ia deoparte si insista asupra a ceea ce urma sa comunic eu fratelui sau, Wilhelm. Mi-am exprimat dorinta de a o lua cu mine în aceasta calatorie si pe sotia mea; regele s-a aratat bucuros de acord, iar la întrebarea mea daca voi avea timp sa ma întorc pâna la izbucnirea razboilui [aici în sensul de intrare a României în conflict], el îmi raspunde afirmativ. Când am cerut permisiunea sa ma retrag, regele îmi strânse mâna cu putere si afectiune; avea lacrimi în ochi.

Regina, de asemenea, foarte vesela, îmi spune ca îmi da si ea o scrisoare pentru mama sa, care se afla la Dolder, la Zürich. De la Cotroceni ma duc direct la ministerul Germaniei pentru a-mi lua vizele. Imi pune cu amabiliatate la dispozitie pe curierul sau, dl. von Rosenberg, care ma va însoti pâna la München. Ministrul era calm si parea încrezator, în ciuda mobilizarii care acum se desfasura în vazul tuturor; erau mobilizati chiar si caii. Sub aceasta impresie pe care îmi este foarte greu sa o descriu, am parasit România.

25 august. Plecarea din Bucuresti a avut loc la ora 8 dimineata, cu bagajele si banii strict necesari pentru o calatorie de 10 zile. Prezint drept pretext pentru plecarea mea precipitata îmbolnavirea de scarlatina a unui a din copiii fiicei noastre Olga, care se afla la Kronstadt [Brasov].

In tren îi dau, nu fara emotie, scrisorile regelui si reginei, ce mi le adusese ieri seara Barbu Stirbey, curierului von Rosenberg, care le pune în valiza sa diplomatica si mi le va restitui la München.

La Budapesta dau sa-mi fie vizat pasaportul de Consultant general al Germaniei, formalitate ce omisesem sa o îndeplinesc la Bucuresti.

26 august. Sosirea la Viena la 7 seara. Plecam în aceeasi seara cu trenul de ora 9.

27 august. Ajungem la Sigmaringer la 7 seara. Pe terasa palatului îi gasesc pe printul si pe printesa Wilhelm de Hohenzollern, precum si pe ministrul României la Berlin, dl. Al. Beldiman, care fusese prevenit de plecarea mea de la Bucuresti de dl. von dem Busche. Erau, de asemenea, prezenti maresalul Wangenheim, contele Spec, capitanul von Detten, domnisoara de Werner si contesa Matuschka. Toata aceasta lume ma chestiona din priviri, sperând ca le-am adus vestea care sa-i elibereze de neliniste. Dl. Beldiman era deosebit de agitat si tulburat.

Dupa dineul, care a fost sumbru, printul Wilhelm m-a luat deoparte si mi-a pus o sumedenie de întrebari în legatura cu situatia din România pe care scrisoarea fratelui sau nu i-o prezenta decât foarte sumar si incomplet. I-am vorbit mai întâi despre îndoilelile regelui, despre necrutatoarea dilema în care se afla - între curentul popular favorabil Antantei si traditia pe care i-o lasase mostenire unchiul sau si pe care nu o putea neglija fara sa-si tulbure constiinta, despre influenta din ce în ce mai mare a anturajului sau asupra vointei sale oscilante si temerea mea ca în momentul hotarâtor nu va gasi în el forta sa reactioneze. I-am transmis, de asemenea, nelinistea exprimata de printul B. Stirbey în momentul plecarii mele în legatura cu o posibila somatie din partea Germaniei, justificata de atitudinea ambigua a României si ca, de fapt, este vorba de împiedicarea cu orice pret a unui asemenea gest, cerând la Sigmaringen sa se intervina pe lânga împarat.

Printul îmi asculta relatarea cu un calm desavârsit, îmi confirma temerile în legatura cu firea indecisa a fratelui sau, adaugând, totodata, ca adesea este mai greu sa-ti cunosti datoria decât sa ti-o faci.

Când a intervenit dl. Beldiman, discutia a iesit din nota sobra de pâna atunci, iar pozitia d-lui Bratianu - singurul raspunzator de aceasta situatie - a facut obiectul unei critici severe. Dl. Beldiman, care nu vede salvarea României decât într-o strânsa legatura cu Puterile Centrale, singurele în stare sa-i asigure independenta în fata uzurparilor Rusiei, califica drept o nebuinie si o adevarata sinucidere un acord cu aceasta din urma. In ce priveste misiunea mea la Sigmaringen, el nu ezita sa vada în acesta un pretext pentru îndepartarea mea de la Bucuresti, unde anturajul regelui s-ar teme de influenta mea asupra acestuia. Trebuie sa recunosc ca acest gând m-a încercat si pe mine.

Ne-am despartit destul de târziu într-o stare de incertitudine plina de nelinste, fara însa sa avem vreun dubiu asupra teribilei vesti pe care avea sa ne-o aduca ziua urmatoare.

28 august. Di-de-dimineata, un lacheu a intrat la mine în camera si mi-a dat urmatoarea stire telegrafica: "România a declarat razboi Austro-Ungariei". In ciuda faptului ca de trei saptamâni masurile militatre luate acasa nu lasau nici un dubiu în privinta intentiilor belicoase ale guvernului, nu-mi venea sa cred sa se lasase, totusi, antrenat într-o aventura atât de periculoasa, sperând tot timpul ca în momentul decisiv îsi va revizui pozitia sau ca regele se va opune. Dar sta scris ca pretutindeni bunul simt este tot mai falimentar si ca biata Românie nu va face tocmai ea exceptie, rezistând la presiunile si promisiunile Antantei.

Câteva minute mai târziu am primit vizita unor persoane din partea Casei princiare; consternarea lor era fara margini si faptul ca un print de Hohenzollern putea ridica arma împotriva Germaniei le depasea puterea de întelegere.

In cursul diminetii m-am întâlnit si cu dl. Beldiman, care-si iesise din fire; profund umilit de rolul nedemn pe care era obligat sa-l joace, a calificat declaratia de razboi drept o sinucidere. Componenta Consiliului de coroana stârnea suspiciuni; acum devenise clar ca nu trebuia considerata ca o consultare loiala a sentimentului public, ci o simpla lovitura de teatru - pregatita cu abiliate în prealabil - fie pentru a anula ultimele ezitari ale regelui, fie pentru a da declaratiei de razboi aparenta unui act al vointei nationale, în timp ce în realitate ea nu era decât complotul unei infime minoritati de politicieni.

In timpul dejunului conversatia a lâncezit, caci fiecare dintre noi întelegea ca orice cuvânt de blamare adus regelui Ferdinand însemna o lovitura în plus pentru inima împietrita a fratelui sau.

Dupa masa, ne-am strâns cu totii în Ahnensaal, unde printul Wilhelm a citit cu voce tare, astfel încât sa-l auda toata lumea, scrisoarea fratelui sau. Regele Ferdinand prezenta partea tragica a situatiei lui personale si obligatia morala de a fi, înainte de toate, numai român. Era într-un fel justificarea anticipata a atitudinii pe care avea s-o adopte el în Consiliul de coroana. Cât priveste speranta exprimata de el în aceasta scrisoare ca eu as sti mai bine ca oricine sa-l pun la curent pe fratele sau cu dilema necrutatoare în care se afla, mi-am spus ca are dreptate si ca nu l-am dezamagit pledând în favoarea bunelor sale intentii, pe care slabiciunea caracterului lui nu trebuia sa le puna la îndoiala.

Dupa amiaza, când dl. Beldiman a plecat la Berlin, i-am dat si eu o scrisoare pentru dl. Straus, directorul Deutsche Bank, în care îi ceream sa mi se deschida un cont pentru nevoile mele ulterioare.

Seara, dupa cina, printul Wilhelm ne-a aratat o foarte frumoasa colectie de acuarele de care era deosebit de mândru. A fost cel mai potrivit mod de a evita discutii penibile pentru toata lumea. Cum îi destainuiam intentia mea de a pleca a doua zi dimineata spre Elvetia, el si-a luat ramas-bun de la noi cu foarte multa caldura. Printesa de Hohenzollern, ale carei nobile sentimente am avut prilejul sa le apreciem, s-a despartit de noi în termenii cei mai magulitori cu putinta.

29-30 august. Pe 29, în momentul plecarii noastre, în ciuda orei matinale, am fost salutati de doamnele de la palat, de contele Spec si capitanul von Detten, aghiotantul printului; toti ne-au aratat o vie simpatie.

La Gottmadingen, la frontiera germana, a urmat verificarea pasapoartelor de catre autoritatile militare.

Mentiunea "secretar particular al regelui României" pe pasaportul meu le-a atras atentia. Mi-au pus o multime de întrebari. Le-am prezentat atunci permisul de libera trecere al ministrului Germaniei von dem Busche si al atasamentului militar von Hammerstein, ambele demostrând în mod clar scopul calatoriei mele. Mi s-a obiectat ca data fiind declaratia de razboi, aceste acte îsi pierdusera valabilitatea; în cele din urma mi s-a dat de îneteles ca trebuia sa ramân la Gottmadingen pâna când se vor obtine informatii mai precise, indicându-mi-se un han unde as gasi de mâncare si un loc de dormit. Toate protestele mele au fost zadarnice; a trebuit sa ma supun.

Am telegrafiat imediat contelui Spec, la Sigmatingen, rugându-l sa intervina pe lânga printul de Hohenzollern pentru ca acesta sa întreprinda cele necesare pentru a-mi scurta detentia.

Am asteptat doua zile, timp în care am avut ragazul sa ma împrietenesc cu ofiterii din post, care s-au dovedit a fi deosebit de amabili si binevoitori cu mine.

In sfârsit, în momentul când începuse sa ma cuprinda desperarea ca nu reuseam sa ma eliberez, au venit sa ma anunte ca un ofiter, delegat al Comandamentului militar de la Lörrach, tocmai sosise si dorea sa-mi vorbeasca în particular. Ne-am instalat într-una din carutele hanului si, foarte politicos, ofiterul-delegat m-a supus unui minutios interogatoriu. Dupa întrebarile ce mi-au fost puse mi-am dat seama ca doreste sa se informeze în special asupra naturii misiunii pe care o îndeplinisem la Sigmaringen, caci îndata ce anchetatorul meu s-a convins ca ea avusese caracter pasnic, s-a grabit sa-mi ceara mii de scuze pentru neplacerea ce mi-o pricinuise. Ma întreba, între altele, daca regele Carol a murit de moarte buna si daca zvonurile referitoare la otravirea lui ar avea vreo baza reala. I-am povestit împrejurarile si cauzele mortii regelui, ce excludeau orice banuiala de acest fel. Discutia a mai durat o vreme despre razboi, apoi, dupa o pauza, ofiterul îmi spuse: "Fac parte din Regimentul nr. 68 Regel Carol al României . Trebuie sa întelegeti cu câta amaraciune îl privesc eu pe nepotul sau, regele vostru, un Hohenzollern, care a ridicat arma împotriva Germaniei. In arhivele de la clubul regimentului nostru noi avem insemne pretioase ale sentimentelor regelui Carol pentru armata germana si pentru regimentul al carui mentor era; ne vor ramâne scumpe, în orice caz".

Din acel moment eram liber. Ofiterul-delegat a dovedit o amabilitate deosebita, ocupându-se de bagajele noastre si însotindu-ne pâna la tren, unde mi-a înmânat, nedeschisa, scrisoarea reginei Maria catre mama sa, plic ce fusese retinut la postul de control militar în momentul cercetarii actelor mele.

Am ajuns la Zürich în seara zilei de 30 august, la ora 22.

31 august. Dupa-amiaza m-am dus la Dolder unde am fost primit de marea ducesa Maria; i-am înmânat scrisoarea pe care regina noastra, fiica sa, ma însarcinase sa i-o duc. La aceasta întrevedere au fost prezenti si printesa Beatrice de Bourbon si sotul ei. Desi prevenit de sentimentele germanofile ale marii ducese eram departe de a ma astepta din partea fiicei tarului Alexandru al II-lea si a vaduvei ducelui de Edinbourg la o simpatie atât de profunda pentru Germania. S-a aratat deosebit de îngrijorata de participarea României la razboi si foarte nelinistita pentru consecintele ce le-ar putea avea asupra dinastiei. A repetat de mai multe ori ca regele Carol nu ar fi consimtit niciodata la o asemenea aventura si ca ar fi fost mult mai bine daca s-ar fi respectat traditia, caci el era bun cunoscator al traditiilor românesti si al adevaratelor nevoi ale poporului. Aceasta restituire pe care i-o facea memoriei stapânului meu m-a surprins cu atât mai placut cu cât ma asteptam foarte putin din partea ei la asa ceva. De altfel, în ultimul timp între ei doi nu a existat nici o întelegere si nici o mare simpatie.

Dupa o discutie care a durat aproximativ o ora si în timpul careia i-am dat toate informatiile ce le-a cerut despre situatia din România, despre fiica sa si cei sase copii ai acesteia, fata de care a manifestat un interes deosebit, m-am ridicat sa-mi iau ramas bun. Mi-a multumit cu amabilitate pentru vizita si m-a rugat sa-i dau vesti din Bucuresti îndata ce voi fi ajuns acolo, promitându-mi ca si ea va face la fel. Spunea ca va mai ramâne înca o luna în Elvetia, dupa care se va întoarce la Coburg.

Ducându-ma în vizita la consulul României la Zürich am gasit în anticamera acestuia o multime de studenti români care venisera sa-si vizeze pasaportele pentru a se întoarce în tara, unde îi chema datoria militara. Erau toti de o veselie tinereasca, exuberanta, dar foarte putini dintre ei dispunea de banii necesari pentru calatorie, iar Legatia româna de la Berna nu avea fonduri. Eu însumi, nedispunând de prea multi bani, încerc sa-mi deschid un cont la o banca elvetiana, ca masura de prevedere pentru o sedere care s-ar putea prelungi mult timp. Banca Winterthur, cu care eram în legatura, se arata dispusa sa faca aceasta pentru mine. Intre timp, pentru a face fata primelor nevoi, am schimbat bancnotele straine pe care le aveam; marcile la o paritate de 93 franci elvetieni 100 de marci, coroanele austriece al 62, iar în ceea ce priveste leii românesti mi se spune ca deocamdata nu sunt negociabili...

3 septembrie [Geneva]. Dl. Pâcleanu, ministrul României la Berna, ma informeaza ca în curând urmeaza sa plece la Bucuresti un curier. Ii raspund ca îi voi da o scrisoare pentru printul Barbu Stirbey si ca ma voi duce sa-l vad la Berna pe data de 6 septembrie...

Luis Basset a ramas în Elvetia pâna 1919, când a revenit la Bucuresti. Plecase cu sufletul greu, convins ca misiunea încredintata de regele Ferdinand nu fusese decât o formula eleganta de îndepartare a lui de tara. Iar evolutia evenimentelor din zilele imediat urmatoare nu facuse decât sa-i confirme aceasta impresie. Ingrijorat si preocupat de soarta României (unde îsi încropise de-a lungul anilor o frumoasa situatie materiala), Basset s-a aflat în profund dezacord cu hotarârea suveranului român si a primului sau ministru, considerând-o un act de tradare a politicii traditionale întelepte a regelui Carol I.

Iata de ce ni se pare semnificativa aceasta scrisoare, evident necunoscuta specialistilor si marelui public, pe care i-a trimis-o regelui Ferdinand la 20 decemnbrie 1918, cu aproape un an înainte de a se întoarce în România. Este un act de probitate morala, dar si de mare noblete sufleteasca.

20 decembrie 1918.
Profitând de apropiata plecare a ministrului Elvetiei în România, pentru a-si relua postul, îi înmânez urmatoarea scrisoare pentru regele Ferdinand:

"Sire,
Dupa doi ani si jumatate de sfâsietoare nelinisti, pot, în sfârsit, sa marturisesc Maiestatii Voastre imensa usurare care mi-au produs-o fericitele evenimente survenite în ultimul timp în România si sa-i prezint, împreuna cu expresia bucuriei mele, felicitarile cele mai cordiale pentru deznodamântul binecuvântat al razboiului.

Când ma duc cu gândul la ultimele întrevederi pe care le-am avut cu Maestatea Voastra în ajunul plecarii mele la Sigmaringen, nu pot sa nu recunosc astazi cât sunt de necunoscute caile Domnului, cât de nesigure toate previziunile omului, chiar atunci când sunt inspirate din învatatura unui suveran atât de întelept ca regele Carol. Ceea ce eu prevedeam atunci ca un pericol extrem pentru tara, a devenit un triumf absolut al aspiratiilor ei cele mai înalte. Ma bucur deci de doua ori din adâncul inimii mele, cum ar fi facut-o, desigur, regretatul stapân pe care l-am servit, vazând împlinindu-se, chiar prin alte mijloace, marele vis al vietii sale. Hotarârea de a participa la razboi pe care Maiestatea Voastra a luat-o în ciuda framântarilor constiintei Sale si a respectului pentru memoria venerabilului Sau unchi, îmi apare astazi în adevarata ei lumina; cu alte cuvinte, este imposibil pentru un suveran, chiar si cel mai clarvazator, sa aiba o alta vointa decât cea a poporului sau. Acest adevar reiese cu claritate din evenimentele ce se deruleaza chiar sub ochii nostri si pe care viitorul nu va face decât sa-l confirme. Nu îmi este deci greu sa recunosc cât de fericit a fost Maestatea Voastra, conformându-se cu hotarârea vointei tarii Sale si aderând cu loialitate la cauza ei. Gratie acestui acord între doua vreri - populara si regala - Maiestatea Voastra a putut aduce în Capitala Sa, regasita între falduri glorioase de drapel, unirea tuturor românilor, ceea ce reprezinta o încoronare dreapta a promisiunii Sale de a fi mai întâi un bun român si de a o fi respectat în ciuda a tot si a toate.

Inca de pe acum se poate întrezari o stralucita era de prosperitate pentru România, iar Maiestatea Voastra va avea impresionanta onoare de a-si fi legat numele de ea. Sa dea Dumnezeu ca cei care vor fi însarcinati cu conducerea destinelor tarii, sa stie sa aprecieze marea cinste ce li s-a acordat, facând mai întâi dreptate deplina celor care au contribuit atât de vitejeste la realizarea visului tarii si orientându-si de acum înainte eforturile spre binele celor multi care au suferit atât. Este dorinta cea mai arzatoare a unui batrân si credincios servitor care, dupa ce a împartasit tristetea zilelor grele, ar vrea sa fereasca de orice atingere frumoasa casa ce se construieste în sensul renasterii nationale.

N-as încheia aceasta scrisoare fara a multumi Maiestatii Voastre din toata inima pentru ajutorul material pe care mi l-a acordat cu atâta generozitate, îngrijindu-se de toate nevoile familiei mele cât timp eu am fost departe.

Va rog sa prezentati omagiile mele cele mai respectuoase Maiestatii Sale Regina, al carei suflet vibrant a sustinut minunat vitejia oamenilor, a alinat suferintele lor si le-a insuflat încrederea ei de neclintit.

Rugându-va pentru binecuvântarea Maiestatilor Lor si a copiilor Lor, reînoiesc expresia devotamentului meu de nezdruncinat".